Claudiu Goga revine la Iași și o face cu un spectacol puternic, atent lucrat, în care valorifică liniile de forță ale stilului său regizoral, optând pentru o piesă deloc confortabilă într-un moment în care nimic nu pare a se schimba real în jurul nostru – indiferent dacă privirea rămâne în spațiul imediatului sau al lumii pe care ochiul încearcă să o scruteze, deși totul se află într-o permanentă schimbare.
A vorbi despre demnitate și principii, despre adevăr și datoria față de ceilalți (când ceilalți nu sunt doar cei apropiați ție, pe care îi sacrifici împreună cu tine, pentru că a fi Om devine egal cu a fi responsabil pentru întreaga umanitate, ci e o lume de necunoscuți sau de ființe în care nu recunoști nimic din fața pe care o aveau până la un moment dat) e dificil fără a cădea în patetism. Cu toate acestea, sobrietatea interpretării, rigurozitatea montării și austeritatea liniilor pe care se mizează conferă spectacolului ceva din măreția pe care o atribuim unei tragedii antice. Filtrată desigur, de sensibilitatea modernă, de jocul de idei, de problematizarea opțiunii, de mecanismul social și politic care a înlocuit fatum-ul grec și care creează monștri – cu fețe zâmbitoare, cu bunăvoința la vedere, perorând idei umaniste și sloganuri în care binele public, interesul comunității, echilibrul, tradiția devin forme ale manipulării grosolane, ascunzând interese personale, interese de grup, ambiții, orgolii sau, pur și simplu, neputințe.
„Adevărul nu înseamnă nimic dacă nu ai putere”
Reușita spectacolului vine din echilibrul pe care regizorul reușește să-l păstreze între ceea ce e ibsenian și translarea acestuia în prezentul recognoscibil. Micul oraș norvegian poate deveni oricând lumea în care se mișcă fiecare dintre noi, în ființele care-și joacă (sau își trăiesc) viețile se află propriile noastre opțiuni existențiale. Recunoaștem mecanismul impersonal al puterii care acționează în numele unui mai bine public și care își permite deopotrivă condescendența și șantajul; recunoaștem manipularea media, lichelismul, interese de familie, afacerile veroase, dezorientarea, oprobriul; recunoaștem relațiile sociale de circumstanță, discursul gol, dar de impact, ușurința cu care forma ajunge să anihileze conținutul și gestul conștiința. Între hotărârea lui Peter Stockmann (Teodor Corban) de a ascunde adevărul pentru a păstra puterea, între interesele veroase ale bătrânului Morten Kiil (Adi Cărăuleanu), între pragmatismul hârșit al lui Alaksen (Doru Aftanasiu) și labilitatea morală a lui Hovstad (Cosmin Maxim), Dr. Stockmann (Constantin Pușcașu), cu aiuritoarea lui dorință de a salva o lume ce nu se vrea (și nu poate fi) salvată, nu are nicio șansă. Adevărul nu e, acum ca și în timpul lui Ibsen, ca și în vremea lui Shakespeare, ca și în Roma antică, decât apanajul nebunilor, al celor care încă mai cred că a fi Om înseamnă mai mult decât a te adapta, a supraviețui, a lăsa deoparte glasul conștiinței. A fi Om pentru Dr. Stockmann înseamnă a crede că lumea merită și poate fi salvată, că trebuie să existe cineva care să o salveze: de ea însăși în primul rând. Numai că Dr. Stockmann nu luptă, asemenea lui Rieux, personajul camusian, împotriva unei maladii tangibile, ci împotriva unui întreg sistem atins de o boală ce nu are un singur chip, o unică formă de manifestare, ci multiple fațete, una mai zâmbitoare și mai seducătoare decât cealaltă. Împotriva bunului simț, al interesului public, al evidenței necesității nu poți fi un învingător. Iar binele public are de partea sa și forța brută și cuvântul cu grijă ales și forma goală și puterea demosului. Cuvântul și piatra, iar la sfârșit arma. Dușmanul poporului trebuie și merită să fie anihilat. Rieux câștigă în lupta împotriva ciumei pentru că mecanismul social fusese abolit. Dr. Stockmann se prăbușește în brațele soției (Petronela Grigorescu) pentru că același mecanism a dobândit puterea de a anihila elementul străin, perturbator.
Spectacolul lui Claudiu Goga nu ezită să vorbească despre iluzia democrației, despre puterea celor mulți (pusă în slujba celor puțini), despre ușurința de a manipula când nu există conștiință individuală, când cuvântul celuilalt servește interesului de moment. Și o face decupând fâșii de viață, scene semnificative, în care se ciocnesc aproape brutal gesturi cotidiene cu mecanisme mai subtile, de o răceală cinică.
„Oamenii n-au nevoie de idei noi, se simt confortabil cu cele vechi”
Reprezentația recuperează foarte bine impresia de viață „reală”, derulată aici și acum, pe care o suprapune unor deschideri mai largi. Apelând, la fel ca în Vizita bătrânei doamne, la sublinierea progresiei tensiunii și a relațiilor dintre Dr. Stockmann și ceilalți prin proiectarea momentelor temporale pe un ecran situat în fundal, Claudiu Goga decupează acele scene care convulsionează mișcarea conștiinței personajului față în față cu interesele lumii din afara ei. Inserțiile de tip cinematografic, proiecțiile textuale conferă aerul de documentar, integrând drama doctorului într-o realitate social-politică mai amplă (istoria termenului de „dușman al poporului”, momente semnificative ale „crizelor” umanității, ancorarea în istoria recentă, de la Stalin la Frank J. Loesch, decuparea gândurilor doctorului). Același rol îl au fotografiile succesive din final care surprind fețele goale, perfect senine, ale celor care rămân doar chipuri din momentul în care conștiința a încetat să mai funcționeze. Încremenirea Doamnei Stockmann, fața vidată de orice expresie, cu ochii privind în gol, deopotrivă acuzator și neputincios, ținând în brațe trupul inert al doctorului, subliniază lașitatea unei lumi împotriva căreia demersul lui Thomas Stockmann e din aceeași substanță ca nebunia lui Don Quijote. Nebunia însă, devenită loc comun, e a lumii și ea e accentuată prin bucățile muzicale în care dezlănțuirilor rock din primele scene li se opun notele grave și interludiile de tăcere prelungită ale personajului, acumulările de tensiune atingând punctul maxim în scena încăierării din actul al II-lea, când hidra demosului își sfâșie prada neavând nevoie de nimic altceva decât de un impuls verbal atent regizat. Contorsionările trupurilor, mișcările rapide, dezlănțuirea de brutalitate suprapusă peste stihiile ploii creează impresia de apocalipsă. Perfect antagonică din perspectiva mișcării scenice e intrarea actorilor în pas de marș, cadența pasului, ordinea geometrică perfect respectată, semn al înregimentării într-un sistem în care fiecare e captiv prin propriile slăbiciuni. E, de asemenea, subtil realizat un dialog contemporan cu universul lui Caragiale, recuperat parțial în câteva momente perfect echilibrate, dar cu atât mai percutante, prin tragicul subsidiar al unei lumi care nu-și poate depăși datul existențial, mereu ancorată în debusolare electorală și în luciditate stearpă (prezența bețivului, singurul care se împotrivește alături de Căpitanul Horster manipulării grosolane, dar al cărui gest e la fel de inutil ca și acela al Cetățeanului turmentat din O scrisoare pierdută). Și nu poți să nu suprapui peste imaginea lumii în care se mișcă Dr. Stockmann universul ionescian din Rinocerii (o altă piesă regizată acum câțiva ani de Claudiu Goga la Iași), căci asemenea lui Bérenger (interpretat atunci tot de Constantin Pușcașu), Thomas asistă la transformarea celor din jurul lui în ființe urâțite de o idee, alta decât aceea a adevărului, a responsabilității, a omenescului. Despre dictatura maselor, despre somnul conștiinței, despre răul cu față umană se discută deschis și cu o perfectă detașare. Spectacolul se definește astfel ca relatare, niciun moment ca pledoarie. Arată, nu judecă. Faptele, niciodată comentariul. Mișcarea, nu condamnarea, nu victimizarea. Iar imaginile fotografice alb-negru corespund perfect costumelor sobre, în tonuri de gri-albastru și decorului cu linii cubiste, în aceleași nuanțe. Aseptic, uniformizat, controlabil.
„Vreau să vă-nvăț și eu ceva: să vă învăț ce este un om”
Ca și în spectacolele anterioare montate la Iași, și în Un dușman al poporului se observă o bună stăpânire a spațiului de joc, organizat geometric, minimal, fără a fi auster, cu soluții simple, dar de efect, în care scenele de grup sunt atent alternate cu momentele în care personajul se confruntă cu fiecare apărător al „binelui public”. Prezența celorlalți e uneori discretă, viața derulându-se undeva în fundal, iar alteori asaltează brusc realitatea doctorului. Omul nu mai poate fi altceva decât o ființă printre ceilalți, iar în acești ceilalți se coagulează fie responsabilitatea față de propria familie, fie relațiile de conjunctură, fie opinia publică; singurătatea nu e apanajul omului modern, deși e singura care îi definește esența. Prin aglomerarea de gesturi, de mișcare, prin confruntarea cu prezența celuilalt, asaltul cuvintelor și „apelul la luciditate” se subliniază tocmai singurătatea esențială a Dr. Stockmann. Senzația de singurătate e cu atât mai acută cu cât mai multă mișcare și retorică goală e în jurul lui.
„E atât de multă nedreptate pe lume, trebuie doar să te obișnuiești cu ea”
Întregul spectacol gravitează în jurul lui Constantin Pușcașu, care reușește să surprindă fibra tare a Doctorului Stockmann fără a-l reduce la statutul de personaj-idee. Era esențială nota de slăbiciune, de îndoială, de orbire în jocul lui pentru a-i păstra neștirbită umanitatea. Nu un principiu întrupează el, ci o trăire în interiorul unei conștiințe, căci știe ce e în joc, știe ce poate pierde, descoperă consecințele hotărârii sale și le asumă. Cu fiecare interacțiune cu ceilalți e tot mai singur, mai împovărat. În disperarea gesturilor sale, în trupul din ce în ce mai gârbovit, în oboseala mișcărilor, Constantin Pușcașu redă verticalitatea, zvâcnirile unei conștiințe neabătute. În rolul lui Peter (fratele și primarul micului burg), Teodor Corban e de o răceală și de o prestanță în spatele căreia răsună cumplitul vid al unui suflet calp, acoperit de apelul la responsabilitate și la îndatoririle față de ceilalți. Un joc foarte bun, o extraordinară stăpânire a mișcării și a vocii, un minim gestual, pentru că Peter e înainte de orice întruchiparea unui mecanism ce a împrumutat o față umană. Foarte bine interpretată de Ionuț Cornilă transformarea lui Billing de la bufonul euforic din primele scene, fascinat de descoperirea și hotărârea doctorului de a spune adevărul la umbra țeapănă din partea a doua, om al sistemului, perfect echilibrat, distant, egal cu sine și cu ceilalți. Un rol dificil pentru că impune o reinventare pentru spectator a personajului fără a-i altera credibilitatea și fără a crea un hiat între energia bahică expansivă și „conștiința civică” brusc asumată a personajului. La fel și Andreea Boboc (Petra) reușește să dea consistență unui personaj care părea inițial o proiecție fără consistență a tatălui, o tânără mai degrabă superficială decât o ființă în sine. Acumulările treptate de experiențe sunt redate însă nuanțat, fără a forța o maturizare a Petrei într-o direcție ce i-ar fi anulat autenticitatea, dar individualizând-o. Mi-a plăcut nota grotescă imprimată personajului de Adi Cărăuleanu, rapacitatea care se ascunde sub bonomia afișată de Doru Aftanasiu în rolul lui Aslaksen, prezența sobră a lui Dumitru Năstrușnicu în rolul Căpitanului Horster, treptata soliditate pe care o imprimă lui Hovstad Cosmin Maxim, dar și prezența discretă a Petronelei Grigorescu. E un tur de forță pe care-l reușesc pentru că orice îngroșare a liniilor, orice alterare a tonului ar fi anulat ceva din echilibrul spectacolului. Cu excepția lui Constantin Pușcașu, fiecare dintre cei prezenți în scenă trebuia să redea nu doar un aspect al marelui angrenaj de interese, ci și impresia de păpușă mecanică, de ființă înregimentată în acest uriaș mecanism al adaptării, al manipulării, al rinocerizării senine. Iar într-o lume în care totul se tranzacționează, adevărul trebuie redus la tăcere.
Notă: Cronica Nicoletei Munteanu va apărea și în paginile revistei „Alecart” (nr. 16), pe care o veți putea citi începând cu 15 mai.
Sursa Foto: TNI
