„Din interior”, deci, nu se vede limpede cu ce se iese din istoria recentă. Ai, părerea mea, mult prea multe povești de spus – pentru că probabil una dintre chestiile cele mai importante în perioada asta o reprezintă întâlnirile. De orice tip. E o vârstă e experiențelor și a experimentelor în fond, de aceea întâlnirile valorează atât de mult. Oriunde, cu oricine sau cu orice are loc o întâlnire: de la profesori, colegi, portar, Radu Paraschivescu, Marin-Mălaicu Hondrari, Gabriela Adameșteanu, (insert om de cultură, artist sau absolvent invitat la ALECART) ș.a. până la Un roman natural al lui Gospodinov, Unu+Unu de la TNI, Bacalaureatul total sau Despărțirea de copilărie, poezia celor de Suceava etc. , orice aspect neînsemnat (sau nu) îți pică în mână sau îți apare în față – aceea e o întâlnire. Un tête-à-tête cu o idee de fapt. (fragment din editorialul semnat de Tudor Berbinschi) din cuprins: muzica adolescenței de aici și din SUA, interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari, dosar Khaled Hosseini, recenzie Bacalaureat și Sieranevada, Cine se ascunde sub cocul „man-bun”?, Lionel Duroy ș.a.

Numărul 18

din editorial

Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas - haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile - în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie.

Numărul 17

din editorial

Tentativele de trezire a educației din România ultimelor decenii seamănă oarecum cu încercarea de a lipi cu bandă adezivă la urgențe o babă feliată gospodărește de o cositoare. Nici nu știi ce-i mai rău, toate sunt, așa că ești tentat să-i pui banda adezivă pe gură, măcar să nu mai țipe. Doar că, a naibii, în loc să țipe cântă. Și încă fals. Stai și te uiți la ea și te prinzi că e complet desprinsă de realitate. Ceea ce-i simpatic, desigur, doar că tot nu știi de unde să te apuci s-o repari, că te mai și pocnește când încerci să te apropii de ea. E îmbătrânită și irascibilă ca toate babele, mai ales dacă vorbim despre babe cărora le-a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap în ultimii nici nu mai știm câți ani (de unde ne apucăm să numărăm, oricum?). O lași deci pe masă, cu mațele pe-afară, și te scurgi fluierând pe după colț, sperând că nu te-a văzut nimeni și că o să-și revină ea cumva miraculos, de capul ei și al norocului chior. (fragment din editorialul semnat de Ștefania Dumbravă)

Numărul 16

din editorial

Am așteptat ca timpul să redevină tandru cu noi pentru a vă scrie câteva rânduri în care cuvintele, primenite de zgură, să se așeze curat și simplu în fraze, cu intuiția păsărilor mici care își găsesc ramurile potrivite. După o perioadă în care am spus cu toții: „goodbye to gravity”, în care bucuriile mici păreau să se fi terminat, în care lămâile au fost stoarse altfel în ceaiuri, paginile întoarse cu mai puțină poftă, hainele ne-au părut prea mici ori prea mari, oricum nepotrivite, muzica agasantă, trotuarele au căutat frunțile, ne-am reașezat cumva în noi. Scriu știind că voi, atât de tineri, de vii, de frumoși, de deștepți și de curajoși, respirați altfel aerul acidulat și proaspăt al fiecărei zilei. Și că, în biografiile voastre, ale noastre, am suferit o mutație ontologică: ne-am descoperit vii. Oameni salvatori dacă nu ai altora, măcar ai noștri. Vă aveți în grijă, ăsta e adevărul. Și trebuie să trăiți cu acest adevăr axiomatic deloc comod poate, la vârsta voastră: vă cam aveți în grijă. Știu nu doar că sunteți, dar că veți fi buni. Cei mai buni chiar într-o lume în care răutatea pare virtual infinită. O să așezați cu migală câteva straturi de armură, o să puneți Pink Floyd, Led Zeppelin, Metallica, Brahms sau altceva în căști, o să vă iertați părinții dacă nu v-au înțeles cum ați fi vrut voi, iar ei vă vor ierta pentru toate făcutele și nefăcutele, și o să cam ieșiți în larg. Iar largul acesta poate fi fioros de multe ori. (fragment din editorialul semnat de Roxana Dumitrache)

Numărul 15

din editorial

De două ori pe an, în mai și octombrie, apare revista „Alecart”, nucleul din care s-a dezvoltat în ultimii ani un proiect cultural mai vast. Ea sintetizează puncte de vedere, facilitând dialogul redactorilor cu absolvenți și colaboratori, dar spiritul alecartian înseamnă mai mult decât atât. Acesta presupune o organizarea și coordonarea „Întâlnirilor” din cadrul FILIT, proiectul „Înăuntru și-n afară” (singurul de acest tip din spațiul preuniversitar ieșean, în care foști redactori, studenți la universități din afară și din țară, absolvenți angajați în diferite domenii vin să ne împărtășească într-un dialog viu experiența lor), workshop-uri și lansări de carte (activități desfășurate în parteneriat cu Institutul Cultural Francez din Iași și Editura Polirom), Clubul de Poezie de la Suceava, Concursul „M.Iordache”. E o dinamică a spiritului ce susține și însuflețește revista și care modelează, fără a limita atitudinea culturală la articolele regăsite în paginile ei.

Disponibil în variantă PDF

download_arrow

Numărul 14

din editorial

Cooperare transfrontalieră – iată o realitate care, pentru a dobândi substanță, trebuie să treacă de definiția tehnică, de dicționar. Pentru a o înțelege în realitatea ei palpabilă, cernută prin sita culturii (căci în afara acesteia nimic nu poate dura), tinerii redactori Alecart au participat în august la un workshop a cărui temă a fost chiar aceasta: cooperarea transfrontalieră.

download_arrow

Numărul 13 - română

din editorial

Înșurubat în poezie, respirând aerul de tabac al dragostei: Marin Mălaicu-Hondrari.

Marin Mălaicu-Hondrari este un poet. Optez pentru eticheta de poet nu doar pentru că scrie (și) poezie, ci pentru că atât versurile, cât și proza lui emană poeticitate. O poeticitate minimalistă care înglobează senzualitate, iluzii, „idolatria comerțului” ce „incendiază cerul”, înstrăinare, literatură, tabuuri și vicii.   Proza lui Hondrari* este ca un joc care reușește să ascundă sub o simplitate…

Imago sau Despre lumea anapoda în care se croiesc povești

Nu am citit de mult o carte care să pătrundă în interiorul meu ireversibil, care să disloce părți ale sufletului și să dezghețe stări ori sentimente necunoscute mie, o carte care să mă facă să trăiesc preț de câteva zile prin literatură, să respir cuvânt și emoție și indignare și frustrare…   Închid cartea și ies cu părere de rău,…

Scrisoare către o umbră: Suntem deja uitarea ce va fi

Romanul poate fi privit ca o scrisoare adresată întregii umanități, o pledoarie pentru uman și un sfâșietor strigăt de ajutor venit dinspre o țară, Columbia, ale cărei probleme par încă departe de a-și găsi soluția.   „Suntem deja uitarea ce va fi” este primul vers al poemului Epitaf de Borges și, nu întâmplător, titlul romanului lui Hector Abad Faciolince. Este…

Legende urbane cu și despre pescari sau Cazemata de Tudor Ganea

Romanul de debut al lui Tudor Ganea reprezintă un amestec eterogen de realitate și fantezie, un conglomerat de legende urbane întinse pe trei generații, personaje pitorești, mirosuri de pește însoțite de o bere băută la cârciuma unui mic cartier din Constanța aflat chiar la malul mării, metamorfoze și întâlniri cu tâlc.   Cu o acțiune intensă construită într-o atmosferă misterioasă,…

Ipostaze ale profesorului în trei filme: Cercul poeților dispăruți , Clubul împăraților și Good Will Hunting

Un profesor bun este cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. (Andrei Pleșu). Așa cum calitatea clădirii depinde de calitatea cărămizilor, după cum susțineau Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu în dialogul lor de duminică despre educație, și o construcție e durabilă în măsura în care investești…

Criza morală, criza noastră cea de toate zilele. Bacalaureat, în regia lui Cristian Mungiu

Oamenii nu sunt pedepsiți pentru păcatele lor, ci chiar prin păcatele lor. Și asta e cea mai grea și cea mai corectă pedeapsă. – Lev Nikolaevici Tolstoi Prefață Apărut în 2016 și premiat în același an la Festivalul de Film de la Cannes, Bacalaureat, regizat de Cristian Mungiu, aduce în lumină multiple aspecte ale vieții de zi cu zi într-o…

Sieranevada. O comedie neagră prin ochiul mortului

Sieranevada e un film 100% românesc: cine altcineva ar fi putut produce în afară de Cristi Puiu un praznic de trei ore în care personajele trăncănesc aproape schizofrenic în ritmul intens al dramelor personale? Toată acțiunea aceasta minimalistă, ridicată la scară universală, se petrece într-un singur apartament din Colentina, printre uși și văicăreli, unde nimeni de fapt nu s-a adunat…

Când o carte vorbește despre tine: O vară cu Isidor

Zile leneșe de vacanță care se încolăcesc în jurul tău invitându-te la călătorii pe alte meleaguri, promițându-ți aventuri necunoscute, unele mai palpitante, altele mai molcome. Cele mai la îndemână sunt întotdeauna călătoriile oferite de cărți. Am așteptat cu sufletul la gură cartea Veronicăi D. Niculescu, fiindcă promitea clipe de neuitat. De mai multe ori, intrând în librărie, mi se spusese…

Varșovia: ziduri cu miros de praf de pușcă

Pentru mine, orice călătorie înseamnă deopotrivă explorarea unei coloraturi locale specifice, cât și a colecției personale de experiențe culturale, lingvistice, culinare, care a devenit de mai bine de un an o componentă esențială a studenției mele.   Mi-am descoperit pasiunea de a călători la sfârșit de clasa a noua, când am avut șansa de a participa într-un proiect european în…

Portugalia & alte poveșți: Óbidos, Alcobaça, Nazaré, Batalha, Fátima, Cascais, Sintra. (II)

Dragostea s-a instaurat treptat odată cu descoperirea altor spații și acestea chiar nu ar trebui ratate. Voi vorbi despre ele în ordinea cronologică a descoperirii lor, a trăirii pentru puțin timp în intimitatea pe care o presupun, fiindcă ele oferă, fiecare în parte, alte fațete ce fac din Portugalia o țară uluitoare. Când cerul coboară sau Fátima A fost mai…

Portugalia: de la poveștile altora spre propria poveste. Lisabona (I)

M-am gândit adeseori că după orice călătorie rămâi cu același gust pe care ți-l oferă parcurgerea unui roman. N-am spus poezie și nici proză pentru că romanul, simplificat spus, mai mult decât orice alt tip de scriitură, implică o opțiune: povestea în sine sau stilul. Rareori proporția celor două este identică și deci, oricât ai vrea, de cele mai multe…