Cu un debut regizoral mai mult decât curajos, utilizând desăvârșit evoluția interioară și reacțiunea corespunzătoare acesteia în detrimentul acțiunii, Sidney Lumet impresionează în 12 oameni furioși atât prin compoziția regizorală, cât și prin elementul spiritual, prin acel substrat ideatic care, în definitiv, este miza oricărei producții cinematografice. Ceea ce indubitabil rămâne, chiar și după terminarea filmului, e amintirea caniculei înlăturate de ploaie, e imaginea celor 12 scaune când aliniate, când dezordonate și, în final, întrebarea: Vinovat sau nevinovat?
Cine pe cine convinge?
Primul element cheie al filmului, cel care planează pe tot parcursul a 96 de minute de film asemenea unui suprapersonaj, este camera. Ea se impune, fără îndoială, cu o căldură insuportabilă, cu o cantitate limitată de aer pe m3, cu pereții ce par a fi tot mai apropiați odată cu trecerea fiecărui minut. Ușa e încuiată. Ferestrele sunt largi și luminoase, dar nu se prezintă niciodată ca fiind o deschidere către lume. Cine se uită prin ele de fapt nu vede nimic. Acest spațiu, această presupusă enclavă a dreptății absolute vine cu propriile reguli. Iar una, și cea mai importantă dintre ele, este faptul că, odată trecut pragul, cei 12 membri ai juriului trebuie să lase în spatele ușii închise tot ce înseamnă viața lor în afara ei. Adunați prin citație, ei vin din lumi cu totul și cu totul diferite să slujească intereselor statului. Încuierea ușii nu e o formalitate. Nu e un așa se face, după cum afirmă președintele. Gestul semnifică necesitatea delimitării clare a percepțiilor, apariția dedublării, astfel încât eul personal să nu interfereze cu cel profesional, lipsit, prin excelență, de persona, considerând accepțiunea latinească a termenului. Personajele noastre însă, în majoritate covârșitoare, își păstrează măștile societății din care vin – antrenor, vânzător, agent de bursă, pictor, proprietar al unui garaj, încălcând astfel premisa principală a misiunii lor. Cu toții își etalează mai mult sau mai puțin efervescent profesiile, de parcă ar conta acestea în contextul în care ei trebuie să fie pur și simplu oameni, cu capacitate de discernământ și empatie, cu spirit critic și cu imperativa vocație a discuției.
Canicula, ventilatorul defect, baia (în mod ironic există și o ușă pentru femei, da care rămâne permanent închisă), discuțiile pe un ton colocvial scot din peisaj adevăratul motiv al întâlnirii. Povestea celor 12 jurați, ca și misiunea lor, pare cât se poate de simplă – sunt citați să participe în cadrul corpului de jurați în cazul unui caz de crimă cu premeditare în care acuzatul este fiul victimei. Băiatul este surprins într-un singur cadru la începutul filmului, observându-i-se trăsăturile exotice. Acestea, alături de câteva mărturii compromițătoare, par a-i fi pecetluit deja soarta.
Prima sesiune de vot din cameră este aproape decisivă. 11 jurați l-au considerat pe acuzat vinovat și doar unul, care până acum nu ieșise în evidență decât prin costumul său alb imaculat, privirea gânditoare pe fereastră și venirea întârziată la masă alături de ceilalți, doar unul a avut curajul de a-și exprima nesiguranța. Nu vreau să discut aici despre lașitatea celor care au votat pentru condamnarea la moarte a unui tânăr doar pentru a împlini cât mai rapid cu putință o unanimitate cerută prin lege. Nu vreau să insist nici asupra celor care au votat privind nestingherit prin lentila murdară a prejudecăților. Nu aș vrea să analizez îndelung nici măcar atât de necesara astăzi verticalitate de care Davis dă dovadă ținând piept privirilor ucigătoare ale celor din jur.
Ce mi se pare cel mai demn de atenție aici este felul în care el pune problema: Nu vreau să te răzgândești. Vreau doar să discutăm. Prin manifestarea și menținerea opoziției sale, el nu caută să atragă pe nimeni, nici să-i convingă pe ceilalți. El este total nepărtinitor, pentru că nu are niciun fel de background biografic care să-l influențeze, nu-și menționează meseria decât o dată, când este întrebat de un coleg, iar demersul său corelează analiza logică percutantă cu empatia. Davis e sincer, calitate ce se pierde sub masca celorlalți.
În opoziție cu el este juratul nr. 12, poate nu întâmplător îmbrăcat în costum negru și aflat exact la capătul opus al mesei față de Davis: dar mie mi se pare că ar trebui să-l convingem pe domnul că el greșește și că noi avem dreptate. Vorbim așadar despre o majoritate a grupului care, prins în iluzia certitudinii lui (sau a celor de lângă) nu concepe nici măcar dualitatea posibilității, cu atât mai puțin calea de mijloc. Oare câte astfel de decizii nu au pornit de la deznodământ? Oare câte dintre acestea au avut un Davis care să respecte cu adevărat ordinea discuție-concluzie și să scoată faptele din comoditatea analizei superficiale? Prea puține, mă tem.
Tipare și tipologii
Dovadă a faptului că meseria nu este în directă relație cu fundamentalele competențe umane, camera, ce presupune, de altfel, o misiune mai mult decât responsabilă, întrunește oameni cu cele mai diferite personalități și temperamente. Începând de la tipul intelectualului neadaptat și aproape ciudat în manifestări (juratul numărul 2 – angajat la bancă) și terminând cu oameni simpli, ce nu prezintă trăsături deosebite (președintele juriului – antrenor-secund, juratul numărul 11 – ceasornicar), în cameră sunt toți egali, lucru pe care îl uită de numeroase ori de juratul numărul 3 sau cel cu numărul 9. Impresionant este că niciunul dintre ei, purtându-și masca atât de asumat, nu pleacă fără a fi marcat în vreun fel dezbaterea. Dintre toți, trei sunt cei care se manifestă cel mai aprig în cadrul discuțiilor – pictorul, afaceristul și proprietarul de garaj. Dacă primul este total șters, aproape ignorant în nepăsarea și egoismul său, ceilalți doi construiesc adevărate lumi în jurul lor. De la cel din urmă rămâne, fără îndoială, discursul discriminatoriu, pe care îl ține cu atât de mult patos, dar, mai ales, reacția celorlalți. Ei se ridică pe rând de la masă și se întorc cu spatele la el indiferent de ce parte a baricadei se aflau în acel moment. Astfel, rasismul e condamnat din toate punctele de vedere, în orice circumstanțe. De personajul juratului nr. 3 îmi este greu și aproape teamă să mă apropii. Nu știu dacă să-l condamn pentru că lasă suferința să-i învăluie privirea sau să-l compătimesc pentru că e nevoit să se consume în numele iubirii paterne. Dar cum principalul lucru care m-a învățat acest film este existența eternă a posibilității terțe, aleg să cred că, simțindu-se sufletește ucis de propriul copil ce l-a uitat, alege calea răzbunării generale și a ranchiunei față de toți ceilalți copii ce se presupune că și-au rănit părinții. Acel ultim și mult așteptat Nevinovat desprins dintre suspinele juratului nr. 3 este decisiv – marchează momentul de capitulare a unui întreg sistem interior ce a dictat reflexele exterioare. Dar este de fapt victoria sinelui în fața durerii ce, de atât de multe ori, ne conduce.
Vinovat sau nevinovat?
O relație specială se trasează între Davis și bătrânul pensionar – McCardle, numele lor fiind singurele cunoscute. Nu te poate auzi. Nu o va face niciodată. Astfel apără tânărul arhitect sforțările umilitoare ale bătrânului de a explica niște fapte unui alt membru al corpului. Din păcate, prea puțini îi aud și îi văd pe cei trecuți prin viață, lansând remarci de genul Ce știi tu? Poate și mai puțini au sesizat, dar privirea bătrânului și portretele-cadru care i se fac acestuia sunt aproape identice cu imaginea copilului acuzat de la început – aceeași ochi speriați și umezi care nu au cum să te lase indiferent. Bătrânul este o piesă cheie în două momente ale filmului. În primul rând, modificarea votului său din „Vinovat” în „Nevinovat” în cadrul votului secret e acțiunea care permite desfășurarea ulterioară a tuturor demersurilor. Și, în al doilea rând, a lui este vocea cu care se încheie pelicula. Scena finală, singura filmată cu un unghi de acoperire larg, lasă, pentru întâia oară, aerul să intre și el în cadru.
Dar este oare acest film despre a comite sau nu o crimă? Despre a fi sau nu condamnat? Poate despre dedesubturile unui sistem englez rigid și complex în același timp? Nu, și poate nici măcar despre egocentrismul și lipsa de empatie a omului al cărui suflet e saturat de prejudecăți. Lucrul de la care începe dezlegarea mesajului filmului, de altfel nu foarte greu de intuit, este relativitatea, este acel poate care își face subtil loc printre iluzoriile certitudini ale judecătorilor, înlocuind un cred infatuat, este acea îndoială rezonabilă a cărei existență e unica într-adevăr sigură. Radicaliștii ar ataca conceptul, mizând pe stricta dualitate, iar fraza Nu trebuie neapărat să fiu loial unei părți sau alteia i-ar contraria și mai mult. Nu, nu trebuie. Nu, dacă ai cel puțin cea mai mică îndoială.
Până la urmă, aceasta este esența actului de a se întâlni și a dialoga al celor 12 oameni furioși – nimeni nu deține adevărul absolut, iar cei care se consideră a fi privilegiați sunt, de fapt, cei mai vulnerabili.
*Articol preluat din ALECART 22.
(*Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie la Colegiul Național Iași.)
