Și peste toate/uitarea cade…
Cum puteți să stați așa fără să faceți nimic? Ridicați-vă, vă rog, ridicați-vă! Ajutați-mă, vă rog! Între bărbatul care cere ajutor, o bucată de carne mutilată, și noi e distanța dintre două lumi – cea ficțională și cea reală. Între el și noi – convenția punerii în scenă. Nicio reacție din public. Respirația poate deveni mai accelerată sau, pentru câteva fracțiuni de secundă, mai lentă, inima bate un pic mai repede, aritmic și ești cuprins de milă sau de silă sau de groază. Dar nimic din toate acestea nu te vor împinge către omul distrus, disperat, care imploră ajutor. Alături, călăul, complet indiferent. Sigur pe sine și pe reacția spectatorilor, schițează un zâmbet. E întru totul satisfăcut. El știe și ridică încurajator degetul mare către public: „E bine!”. Și parcă își permite și un soi de compasiune. Nu față de situația celuilalt, nici de a noastră, ci față de stupida iluzie omenească. Iluzia că, în situația în care se află Winston Smith, ar exista cineva dornic să-i sară în ajutor. Să părăsească postura călduță a convenției, să nu mai vadă în Smith un personaj și în Cosmin Maxim actorul care îl interpretează, ci omul ce se zbate să scape de cel mai cumplit coșmar al său. De spaima de șobolani. De anihilarea a ceea ce îl face diferit de ceilalți, de ceea ce l-a adus în situația de acum. De gândul ucigător că prezența șobolanilor îl va trimite cu zeci de mii de ani în urmă, îl va reduce la condiția de animal hăituit, înspăimântat, gata de orice pentru a trăi încă un pic, în orice condiții. Că îi va îngenunchea definitiv demnitatea. Și că va striga numele Juliei (Ada Lupu). Și că se va lepăda de ea, de dragostea lor, de sine. Ceea ce, de altfel, se și întâmplă. Nu, nu-mi faceți mie asta, faceți-i Juliei! Și zâmbetul, mai larg, împietrit, al lui O’Brien (Constantin Pușcașu). Așa arată iadul. Dincolo de succesiunea de imagini violente, de fețe contorsionate care se derulează rapid pe ecranele din spate, de zgomotele insuportabile ale mașinăriei care acționează indiferentă la tot, de zvârcolirile unui trup. Așa arată infernul: anularea oricărei demnități sub puterea torturii, în clipa concretizării celor mai cumplite angoase și spaime ale fiecăruia.
Nu există nicio șansă să se producă vreo schimbare în timpul vieților noastre. Noi suntem cei morți.
Reprezentația semnată de Claudiu Goga putea să se termine în momentul în care Smith imploră disperat un semn. Eli, Eli, lama sabactani? Dumnezeu tace și așteaptă să se împlinească ceea ce trebuia să se împlinească. Doar că atunci „se juca” posibilitatea salvării sufletului fiecăruia dintre noi. Acum, în 1984=2023 nu se mai joacă nimic. Pentru că totul a fost deja demult jucat în viața și în lumea de aici. Iar tăcerea nu face decât să consfințească vinovăția. Deplina echivalență între universul imaginat de Orwell în 1984, cu aproape un secol în urmă, și fiecare moment pe care secolul al XX-lea și, după cum vedem, și secolul al XXI-lea ne face să-l trăim. Dumnezeu nu intervine atunci pentru că nu are de ce să intervină. Dar noi, oamenii? De ce niciun om nu face nimic pentru seamănul lui, pentru egalul lui, pentru geamănul care-i arată ce i se poate întâmpla și lui la un moment dat? Fiindcă, haideți să fim onești, întregul secol al XX-lea ne-a învățat că, și dacă în fața noastră nu ar fi fost Winston Smith, ci un om în carne și oase, reacția noastră ar fi fost aceeași, redusă la tăcerea vinovată, la gândul „Nu-mi faceți mie asta, faceți-i lui!”. E ceea ce știe foarte bine Fratele cel Mare. E ceea ce a făcut posibil universul înfățișat de Orwell în 1984 și a fost recuperat atât de percutant la începutul acestei stagiuni de actorii Naționalului ieșean.
Totuși, spectacolul semnat de Claudiu Goga nu se încheie cu tăcerea noastră vinovată și nici cu gestul încurajator al lui O’Brien care ne consfințește letargia și condamnarea. Finalul e construit simetric cu începutul reprezentației, adâncindu-l, inducând ideea că poate nici jurnalul pe care îl scrie Smith nu e nimic altceva decât un jurnal contrafăcut, asemenea Cărții care îi este dată acestuia. Că e ușor, infinit de ușor, să te joci cu mintea cuiva. Că manipularea face parte din viețile noastre. Și propaganda. Și cenzura. Fake-ul. Că în acel viitor de peste 100 de ani de după Smith e posibil ca nimic să nu se fi schimbat. Că singura diferență este că oamenii cred că sunt liberi, captivi în uriașa iluzie a libertății lor de gândire și de acțiune. Uitând că diavolul are nenumărate căi de a acționa. Că Fratele cel Mare ar fi putut să-și perfecționeze metodele de control.
De fapt, nu va mai exista gândire.
Spectacolul Naționalului ieșean rămâne, în cea mai mare parte a lui, fidel romanului lui Orwell, dar nu lasă spectatorul niciun moment să creadă că e pus față în față cu o distopie. Dimpotrivă, îl avertizează că lumea din 1984 ar putea fi (sau e deja) chiar lumea noastră. O lume în care digitalizarea, robotizarea, accesul facil la informație, enormele ecrane în fața cărora ne petrecem timpul, spațiile virtuale ce ne oferă atât de multă libertate nu sunt nimic altceva decât forme de a ne pierde libertatea de a gândi. Și apoi pe cea de a acționa. Care ne uniformizează, ne împing la ștergerea și rescrierea istoriei, creează o neolimbă și o formă de existență larvară. Ne avertizează că există și alte forme de dictatură, de depersonalizare. Că manipularea se face azi cu alte mijloace, dar tot manipulare este. Nu neapărat în numele Fratelui cel Mare, deși chipurile lui Ceaușescu, Xi Jinping, Putin se perindă la un moment dat prin fața noastră, amintindu-ne că există mereu un Frate mai Mare și războaie care se duc în numele lui, cu dușmani și coaliții ce se schimbă mereu, cu ideologii criminale recuperate și defilând în discursuri strălucitor-delirante, seducătoare, cu violență, chipuri pline de ură, anarhie. Manipularea în numele plăcerii, al comodității, al binelui individual, căci Winston, în final, depersonalizat, își scoate ochelarii de soare și ne zâmbește. Ca mulți dintre noi de pe un șezlong, la mare. Ca mulți dintre noi în fotografiile de pe fb, insta, twitter.
Permanent, Claudiu Goga mizează pe această ștergere a graniței dintre realitatea lumii în care trăiește Smith și realitatea lumii noastre. De aceea, e atât de sufocant-exasperantă tăcerea și încremenirea spectatorilor la strigătul de ajutor al lui Smith, care ridică din nou zidul dintre cele două lumi. Ca și cum nu ne-ar privi. Ca și cum am rămâne în fața unui ecran. Ca și cum ceea ce e în fața și în spatele ecranului nu ar putea deveni identic.
Trebuie să ne trezim. Trebuie să luptăm pentru gândirea noastră, pentru libertatea noastră.
Geometrizarea spațiului, enormele ecrane și utilizarea video proiecțiilor aduc lumea lui Orwell foarte aproape de timpul nostru, de modul în care viața noastră e organizată și redusă la o suită de scheme, de scene redundante, de absența comunicării, de anxietate, de controlul permanent asupra timpului și a minții. Întregul spectacol este foarte atent lucrat și poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Goga. De la modul în care e utilizat spațiul de joc, preferința pentru claritate și rigoare, la atenția acordată detaliilor și jocului actorilor până la predilecția pentru utilizarea imaginilor supradimensionate, cu un puternic impact vizual. Reluarea unor momente, în cheie minimal schimbată pentru a exprima trecerea timpului și adâncirea impresiei inițiale, e menită să întrețină impresia de univers închis, de absurd care se strânge tot mai mult în jurul personajului. Singurele clipe care anulează ritmul infernal al constantei depersonalizări din jurul lui sunt cele petrecute alături de Julia în camera anticarului și care păstrează izul unui timp de mult pierdut. De o extraordinară frumusețe tocmai prin firescul, prin deplina naturalețe pe care lumea în care se mișcă Smith, dominată de autoritatea omniprezentă, dar ubicuă a Fratelui cel Mare, a sugrumat-o, sunt cele în care femeia ce locuiește în apropiere (Petronela Grigorescu) întinde rufele pe sârmă, îngânând un cântec din alte vremuri, iar Smith e fascinat de simplitatea, și adevărul, și viața aceea altfel care răzbate din el. Aceste secvențe, aproape ireal de vii prin raportare la tot restul anulează atât aerul artificial al camerei în care Smith trăiește iluzia libertății alături de Julia (niciunul dintre ei nu percepe artificialitatea acestui cadru), cât și mecanica existenței din afara lui.
Încă o dată, alături de Andrei Cozlac (video design) și Ștefan Caragiu (scenografia), Claudiu Goga reușește un adevărat tur de forță, în care dimensiunea vizuală este perfect susținută de intruziunile muzicale, într-un aranjament semnat de Diana Roman (de la sonoritățile solemne ale începutului până la tânguirile și lumina din vocea Petronelei Grigorescu, apoi la zgomotele infernale, mecanice care însoțesc momentele în care deținutul din camera 101 este supus torturii). Și a fost, din nou, o fericită întâlnire între experiența actorilor și rigoarea impusă de Claudiu Goga. Un joc curat, perfect orchestrat, păstrând naturalețea și recuperând nu doar atmosfera orwelliană, ci și adevărul uman al personajelor sale. Felicitări, Cosmin Maxim, Constantin Pușcașu, Ada Lupu, Călin Chirilă, Ionuț Cornilă, Petronela Grigorescu, Adi Cărăuleanu, Horia Veriveș, Andreea Boboc și Diana Roman!
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
