Nu îmi plac topurile – nici literare, nici muzicale, nici cele cu filme. Deși mărturisesc că le urmăresc. În cazul cărților, o fac cu un soi de curiozitate uneori cârcotașă (să văd dacă nu mi-a scăpat ceva), alteori pentru a-mi valida o intuiție. Nu îmi plac topurile fiindcă îmi amintesc de ierarhiile școlare, de suprafețele plane. Fiindcă – și acum am în vedere exclusiv literatura – nu țin cont de contextul în care te-ai întâlnit cu ele, de ceea ce te-a impresionat (stil, construcție, perspectivă asupra lumii, adevăr uman – nu aplici aceleași criterii tocmai fiindcă există un anumit moment în care ai ajuns la cartea respectivă sau te-ai lăsat găsit de ea). Nu-mi plac topurile fiindcă ele mi se par mai importante pentru cei care nu sunt îndrăgostiți de literatură decât pentru cei care trăiesc în imediata ei apropiere. Totuși, mi-am privit cărțile citite anul trecut și am zis că unora le datorez mult – fie și pentru că ele mi-au dăruit cel mai mult fără a cere nimic în schimb într-un an obositor, dezarmant. În „topul” meu am decis să încerc să păstrez aceleași criterii și să nu privesc decât spre romane – și nu spre toate, ci doar către cele publicate în 2024 (deși e aproape nedrept față de dipticul Pasagerul, Stella Maris, de Cormac McCarthy și față de Nimeni nu părăsește Palo Alto, de Yaniv Iczkovits – citite la început de 2024, dar apărute cu un an în urmă și la fel față de două volume de povestiri: Viața e mai dreaptă decât moartea, de Narine Abgarian, respectiv, Acolo unde urlă șacalii, de Amos Oz. La sfârșit am constatat că romanele lui 2024 sunt cărțile unor autori excepționali. Și m-am bucurat.
- Concert la sfârșit de iarnă, de Ismail Kadare
Dacă istoria nu ar fi consemnată și nu ar păstra imaginea realităților existente la un moment dat, tot ceea ce brodează Ismail Kadare în Concert la sfârșit de iarnă ar părea desprins dintr-un coșmar suprarealist sau emanația unei minți bolnave, a unui duh al răului care-și multiplică la nesfârșit formele de manifestare. Urmărind contrapunctic transformarea visului lui Mao în realitate în propria țară și prelungirile lui albaneze, Kadare oferă o imagine extrem de atent documentată a mecanismelor de exercitare a puterii, de menținere a acesteia și de control: închiderea universităților, interzicerea cărților, diminuarea numărului acestora, interzicerea culturii europene, a oricărei forme de artă mai puțin a celei puse în slujba ideologiei, anihilarea intelectualilor, întreținerea voită a luptelor pentru putere și succesiune în interiorul partidului, menținerea populației la limita subzistenței, anihilarea oricărei forme de apropiere umană, de solidaritate, de umanitate. Ceea ce urmărește remarcabil Kadare este metamorfoza oamenilor, deopotrivă mici și mari, simpli funcționari sau miniștri și generali, față în față cu puterea. Ca în Palatul viselor sau în Firmanul orb, toate gesturile celor prinși în uriașa pânză de păianjen a puterii sunt atinse de o stranie distanțare de normalitate, de o contaminare de absurd. Realitatea și forma pe care aceasta o îmbracă dobândesc consistența unui vis terifiant, cu lumea lui deopotrivă de neînțeles, absurdă și totuși întru totul coerentă. Așa cum sunt toate momentele în care nebunia pune stăpânire pe lume sau pe o parte a ei, iar puterea se află în mâna unui singur om.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Inside Story, de Martin Amis
Fidel propriei viziuni din volumele anterioare, Martin Amis scrie documentat și asumat. În acest caz, despre sine. Despre (câte) ceva din ceea ce a trăit, dar mai ales, despre ce a gândit. Dinspre sinele cel mai adânc, depășind (fără a exclude) persoana/personalitatea autorului și căutând să dea o formă coerentă viziunii pe care și-a asumat-o despre realități sociale și politice, despre ceea ce presupune scriitura, despre stil și tehnica literară. Despre oamenii care i-au trasat contururile vieții și ale gândului, despre prietenii care i-au fost alături, despre lumea celorlalți și propria lume – în contextul mai larg al principalelor evenimente ale ultimilor aproximativ 60 de ani din Anglia și din Statele Unite, din Israel și de oriunde l-au purtat întâlnirile de lucru, festivalurile literare, viețile celor apropiați, prieteniile sau deciziile personale. În Inside Story e o continuă pendulare între înăuntru și în afară pentru a surprinde ceea ce a fost cu adevărat semnificativ. În forma cristalizată a unei experiențe ce, rămânând personală, se înalță pe eșafodajul nevoii de a înțelege, de a asuma, de a depune mărturie, de a milita. Un volum despre trăitul făcut conștient prin gândul asumat despre ceea ce s-a petrecut și care e raportat mereu la niște rădăcini mai puternice, la niște axe care vizează relația cu istoria, legăturile pe care le stabilești cu ceilalți, rolul și necesitatea, fragilitatea sau refuzul memoriei (la nivel de națiune, dar și la nivel individual), prieteniile, iubirile, propriile slăbiciuni și calea pe care ai ales s-o urmezi. Tot ceea ce, așadar, depășește individualul, înscriindu-l în miezul umanului semnificativ.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Polonezul, de J.M. Coetzee
Un roman despre faptul de viață transfigurat în opera de artă. Despre derizoriul mântuit nu prin talent, ci prin efortul de a absolvi banalul, neîmplinitul, realitatea brutală – cu tușe prozaice până la grotesc – de toată zgura, păstrând doar urma frumuseții. În Polonezul pulsează trimiteri literare și culturale multiple – rescrise, reanalizate, luate în răspăr și revalorizate, schimbându-se perspectiva – într-un dialog polifonic în care nu există o singură interpretare posibilă, ci, ca într-un palimpsest, fiecare cititor descoperind nivelul (lectura) potrivit(ă) – sau putând rămâne pe orizontala textului, în afara constructului intertextual. Polonezul e romanul unui fapt de viață și al unei transfigurări (prin cuvânt, prin literatură), dar și al tensiunilor, al ciocnirilor și al disputelor dintre cele două.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Empuzion.Horror naturopatic, de Olga Tokarczuk
Spațiul pe care îl construiește Olga Tokarczuk în acest roman e un amestec subtil, terifiant și aproape delirant de realitate și irealitate, în care ceea ce poate fi înțeles și ceea ce scapă rațiunii coexistă. Cititorul pătrunde într-o realitate care nu are o consistență omogenă, una în care pacienții sanatoriului vegheat de munți și de păduri sunt prinși ca între nisipuri mișcătoare, în care se ivesc mereu noi semne (și semnale) dintr-o alta, mai adâncă, tenebroasă. Există în Empuzion, ca și în alte romane ale Olgăi Tokarczuk, pulsiuni ale unor forțe iraționale, percepute ca ostile, manifestări ce scapă înțelegerii, care vin din credințe arhaice, din realități locale, din sălbăticia și natura primitivă a locului, din incapacitatea omului de a înțelege ceea ce este diferit de sine. Empuzion este, în același timp, cartea prin care Olga Tokarczuk intră în dialog cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Intertextualitatea e evidentă, dar, ca în cazul oricărui dialog autentic, ceea ce contează e asimilarea originală și ajungerea într-un punct diferit de cel de pornire. Ceea ce la Thomas Mann rămâne eseistic, dens, la scriitoarea poloneză îmbracă forma unui roman noir, în care își fac loc legende și credințe arhaice, pulsiuni ale subconștientului, un curent subteran care, din când în când, zguduie viața acestei mici comunități, asanând-o. Nu timpul, ci natura umană în concretețea ei abisală și dezolantă e ceea ce radiografiază Olga Tokarczuk în Empuzion, romanul pereche, dar nu dublul/oglinda Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Fiul omului, de Jean-Baptiste Del Amo
De un realism dur, dar cu o extraordinară capacitate de a recupera frumusețea și disperarea care se adună în sufletul omenesc, acea vulnerabilitate din care se ivește puterea de a rezista și de a se opune răului, chiar dacă răul se dovedește de neoprit, romanul lui Jean-Baptiste Del Amo e cronica manifestării unei traume, a încercării eșuate a unui bărbat de a deveni un om mai bun, a cedării în fața unei forțe întunecate, tot mai acaparatoare, imposibil de controlat. E reconstituirea sfâșietoare a pierderii definitive a inocenței unui copil și a confruntării lui cu maturitatea, cu slăbiciunile și violența, cu deciziile greșite și cu încrâncenările vieții de adult. Ceea ce îi reușește extraordinar scriitorului francez este perfecta racordare între cauzalitatea inteligibilă a desfășurării faptelor, nuanțarea psihologică a caracterului personajelor și dimensiunea arhetipală a relațiilor/legăturilor dintre ele: bărbat-femeie-copil, brutalitate-slăbiciune, instinct-vulnerabilitate – într-o permanentă tensiune între forțe cu semn contrar: dorința de a proteja și cea de a pedepsi, nevoia de a apăra și oboseala, dezamăgirea sau neputința, responsabilitatea și instinctul, supunerea și revolta. Întreaga dramă se desfășoară pe fundalul deopotrivă fascinant și complet indiferent al unei naturi în care omul și viața lui nu înseamnă nimic la scara timpului cosmic.
- Vezi AICI cronica volumului!
Top 5 cărți scrise de autori români:
- Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu
Soarele negru e un roman care, asemenea unui chit uriaș, înghite și conține totul: realități istorice și urme ale unor mituri aparținând unor civilizații străvechi – cu toate mutațiile și transgresările lor în modernitate, pulsiuni ale subconștientului, oameni reali și oameni mai reali decât cei reali, povești de familie, scrisori, fragmente de roman, analiză socială, psihologie, filosofie și ezoterism, evenimente istorice alternative, misticisme și ideologii, fire și noduri care se întretaie, țesând destine și întâmplări mici sau mari, lăsând mereu în urmă nade pentru alte și alte posibile povești/vieți/întâmplări, într-un amestec teribil de adevăruri crunte și frumusețe iradiantă. Există, desigur, o poveste despre o familie care a fost prea puțin timp o familie, despre un tată absent și un fiu, despre o căutare și un gol, despre fugi. Despre un copil, un adolescent și apoi un bărbat care nu e cu adevărat al niciunui loc, pentru că în sângele lui zvâcnește moștenirea tatălui și cea a mamei, moștenirea a două continente și a două istorii familiale, care se simte permanent între, dar nu pentru că e diferit prin culoarea pielii sau prin părul sârmos și creț, ci pentru că în viața lui se înalță crâncenă o absență. Dar în această poveste își fac loc nenumărate alte povești. Și fiecare are în sine sâmburele ei de adevăr și de cruzime, de frumusețe și de terifiant. În fiecare pulsează prezența soarelui care e când orbitor, când întunecat și care nu lasă vieții nicio posibilitate de a fi altceva decât o permanentă rotire-zbatere între ceea ce e suportabil și teribile momente de nebunie.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea Constantinescu
Castelul din orașul meu e romanul unui om și al vieților legate de el, romanul unor locuri strivite de istoria care se prăbușește peste ele și al recuperării lor, al căutării unui acasă – un adăpost în care să te poți strânge în tine și să simți că ești în siguranță, la distanță de intruziunile tot mai feroce ale răului, ale singurătății, ale pierderilor. E povestea a trei generații și a unei iubiri neputincioase, povestea unor alegeri, a celor ce au putut să le facă și a celor care au suportat încrâncenările și șovăielile celorlalți, povestea unor chipuri luminoase și a altora în sufletul cărora viața a săpat cicatrici adânci. E istoria unei ispitiri, a unui pact cu diavolul (sau cu regimul, sau cu propriul egoism, cu șansa de a putea fi cineva). În burta poveștii lui Johannes încap nu doar mame și tați, nu doar traume, locuri și vremi, adevăruri din viață și adevăruri învăluite în aura basmului, destine, alegeri și singurătăți. În burta poveștii lui, de fapt în burta romanului Ioanei Bâldea Constantinescu, trăiește o întreagă lume. Ei i se aduce un elogiu, ei i se descos nodurile și i se pansează cicatricile. Pentru ea și pentru oamenii care au locuit-o, pentru durerile și neputințele lor se construiește acest edificiu, acest Castel de cuvinte cu fire de adevăr.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Boala & Războiul. Jurnal. 2020-2024, Radu Vancu
Totul la Radu Vancu e trăire intensificată, reordonare a realului în jurul unei mântuitoare și deopotrivă zdrobitoare trăiri în care poezia/ literatura/ umanul/ strălucirea unei frumuseți supraumane făcute vizibile de mintea/ ochiul/ mâna/ creierul omului se poate opune barbariei. Totul e convingere că doar ea, literatura, unește, poate crea comunități și punți între oameni ce nu s-au văzut niciodată, între epoci și insule de teroare și de rostuire. Între spaima că realitatea există și convingerea că literatura e sistemul circulator al frumuseții se rostuiesc toate gândurile adunate în jurnal. Între fuga disperată de realitate și terifianta prezență a frumuseții pe care nu obosește să o caute. E o călătorie dantescă printre schelete și păcate umane și printre inflorescențele luminoase pe care inimile și creierele ce au hrănit acele schelete le-au produs, un adăpost pe care îl ridică între sine și sine, între sine și realitate, între sine și rău. E, de asemenea, cea mai frumoasă declarație de iubire și crucificare pentru/pe trupul viu al poeziei. E imaginea pulsatilă a unui creier și a unei inimi. Creierul și inima lui Radu Vancu.
- Vezi AICI cronica volumului!
P.S. Nu am trișat când am ales Boala & Războiul și l-am așezat printre romanele anului 2024, așa cum nu am făcut-o când m-am oprit asupra volumului lui Martin Amis, Inside Story (subintitulat, e adevărat, roman). Și nu pentru că e vorba despre granițe fluide, ușor de transgresat, ci pentru că în ambele situații avem un construct – uman, în primul rând, dar și narativ, o disecare și o recuperare a realității, o transpunere a ei din perspectiva unui adevăr personal ce se decantează însă în fragmente de adevăruri universale.
- Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu
Tăcerea vine prima este cartea Dorei – a unei fiice devenite mamă și a unei mame care proiectează în relația cu propria fiică, Flavia, ceea ce a trăit alături de a sa. Este cartea Dorei și, prin ea, a femeilor din familie ce au precedat-o, bunica Victoria și mama Nina. E cartea unei femei încă tinere ce crește singură o adolescentă. E cartea unor mutilări ce par a se transmite de la o generație la alta cu o precizie care nu lasă loc nici iertării, nici vreunui salt către o altfel de viață decât cea cunoscută – în care femeile rămân singure, mamele își cresc fiicele, dar nu știu cum să le ocrotească, în care tăcerea se înalță în ziduri tot mai groase de care trupul, tânăr sau matur, dar mai ales sufletul se lovesc și sângerează. Ajungând să dobândească aceeași consistență de cremene, să se transforme în muchii tăioase de care să se rănească și celălalt. Este în Tăcerea vine prima mult adevăr și multă viață. E multă singurătate și mult din ceea ce pereții apartamentelor protejează de privirea celorlalți, la fel cum zâmbetele și fotografiile de pe rețelele de socializare cosmetizează cu grijă. În acest al doilea roman al său, Ioana Maria Stăncescu sfâșie vălul și ne lasă să privim și apoi să pășim pe teritoriul minat al singurătăților unor femei, al neputințelor și al vântului rău care bate prin viețile și prin cuvintele lor.
- Vezi AICI cronica volumului!
- Clandestin, de Marin Mălaicu-Hondrari
Ceea ce reușește extraordinar Marin Mălaicu-Hondrari în acest roman este să creeze un univers la fel de adictiv, indiferent dacă personajele se mișcă printr-o realitate aproape fluidă, onirică, uneori cu accente suprarealiste sau prin cele mai dure cotloane ale ei. E un soi de realism magic coborât (aici) în cel mai atroce imediat. Hondrari are capacitatea de a recrea viața în mișcare, de a-i surprinde cadențele și extraordinarul cu la fel de multă acuitate ca momentele de normalitate, căutând mereu unghiuri noi pentru a întregi povestea, pentru a te ține captiv în ochiurile de frumusețe tulbure din viața personajelor sale. Într-un roman ce poate fi citit (și) în cheie realistă, Marin Mălaicu-Hondrari își permite multă poezie. Pentru că personajele lui sunt toate niște clandestini prinși în cursa realității. Dar care nu încetează să viseze la acel loc croit pe măsura visurilor lor frânte.
- Vezi AICI cronica volumului!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
