Nicoleta Munteanu*, Jurnal de lectură(II):3 cărți X 3 epoci/adevăruri

În aceste zile în care ne asaltează tot felul de realități și opinii, de dezechilibre (inclusiv ale responsabilității și ale umanității din noi) constat tot mai des că printre singurele tovărășii cu adevărat liniștitoare și roditoare se află cea a cărților.

Și cum orice pledoarie pentru lectură va răsuna în gol dacă vocea cărților înseși nu se va face auzită, aleg să scriu în continuare despre volumele care mi-au însoțit ultima săptămână. O fac și pentru că încep să se audă tot mai multe opinii (încă stinghere, e adevărat) despre faptul că profesorul nu poate fi înlocuit nici măcar cu „varianta” lui on-line, că apropierea (reală, tămăduitoare, modelatoare) nu poate fi mimată, că eficiența acestor încercări de a educa la distanță (pe termen mediu și lung) e relativă. Și atunci, încă o dată întreb: Ce-i rămâne profesorului de literatură? Poate să folosească timpul care ni se dă (încă) pentru a rostui dinăuntrul a ceea ce îl definește, adică dinăuntrul interesului și al pasiunii pentru literatură. Scriu aici cu gândul la toți elevii mei, la toți tinerii care știu că poți visa, călători, gândi, înțelege, iubi nu doar on-line, ci și în intimitatea unei cărți.

Aici era un teritoriu aflat sub semnul lui: „Eu sunt bărbat, tu ești femeie.”

  • Lăptarul, de Anna Burns (editura Polirom 2019), Man Book Prize 2018

E una dintre cele mai bune și mai dure cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o carte al cărei univers acaparator, mâlos, sufocant conține o mărturisire deopotrivă despre o bucată de viață și despre o lume: Irlanda de Nord, anii 70. Protagonista e o victimă a unui timp și a unui loc precis delimitate, în care oamenii cred că viața trebuie trăită și murită la limită, dar a cărei voce nu e deloc aceea a unei victime: e tăioasă, lucidă, vehementă în ciuda constrângerilor. Prin ochii larg deschiși ai fetei care vede cum unul după altul cad în jurul ei ziduri și lasă la vedere ipocrizia, ura, nedreptatea se derulează fâșii groase de realitate pentru a scoate la iveală confruntarea cu absurdul, cu oamenii care nu pun întrebări și pe care nu-i interesează răspunsurile, pentru că frustrările, temerile, mizeria în care trăiesc țin loc de adevăr. Și e o lume în care adevărul (indiferent că e clamat sau claustrat în sine) se întoarce oricum împotriva celui care îl deține, în care călăii își drapează actele de brutalitate în gesturi binevoitoare și abrutizarea are ca pretext criza politică. Lăptarul e un roman despre cutume, legi nescrise, relativitatea adevărului, a moralei, despre „cauze” (reale sau imaginare) și prea puțin despre oazele de umanitate. O relație incertă cu un poate-iubit, apoi un maniac care își țese pânza în jurul tinerei de 18 ani, neîncrederea celorlalți, confuzie și vulnerabilitate. În acest context minuțios analizat, disecat până la cele mai tăinuite mecanisme de manifestare, nu poți și nu știi cum și dacă să spui ce vrei și ce simți. E mai mult decât o societate patriarhală, tribală, violentă din pricini politice, e o cloacă în care refuzul de a fi ca ei e o capcană din care nu se poate scăpa, căci gura lumii, propriul subconștient, vinovăția indusă slăbesc legăturile cu sine și cu ceilalți. Când oamenii nu sunt suficient de destoinici pentru adevăr, când toți devin puritani, bigoți, pradă spiritului de turmă, iar cei care nu sunt au dezvoltat mecanisme de a părea astfel, tentația de a fi animalic, de a fi primitiv e aproape omniprezentă, iar opțiunile se dovedesc fundături. Romanul Annei Burns vorbește despre cum se propagă o minciună, despre cum zvonul asediază, sufocă, strangulează, mortifică. Impecabil scris, într-un joc al temporalităților minimale, care refuză derularea pe orizontală pentru a amplifica senzația de neputință, de fanatism, de alunecare în gol, mi-a amintit de peliculele lui Lars von Trier și de Vânătoarea lui Craig Zobel.

Kamila Shamsie  la Întâlnirile Alecart, FILIT 2018

Suferința – podul care lasă morții să treacă iute printre cei vii (…). Suferința era ceea ce le datorai morților pentru crima necesară că trăiești fără ei.  

  • Focul din casă, de Kamila Shamsie (editura Polirom 2020), Women’s Prize for Fiction 2018

Acest nou roman al scriitoarei de origine pakistaneză este o reinterpretare modernă a Antigonei lui Sofocle, dar și o meditație despre modul în care lumea în care trăim își definește valorile, își trăiește dilemele, își propagă fanatismele, se contorsionează sub impactul confruntării cu realitatea politică, socială, religioasă. E un roman de și despre iubire, indiferent că ea îmbracă forma grijii pentru familie, a pasiunii, a datoriei, a imposibilității de a fi fără celălalt, dublul tău. Și cum acolo unde este iubire apare invariabil și moartea, e un roman despre sacrificiu, credință, moarte și morți interioare. Zguduitor pentru că nu dezvăluie de la început catastrofa, pentru că nu te lasă să anticipezi impactul  confruntării cu limita: cea care se află în afara personajelor și cea a propriei interiorități. Teribil pentru că toate personajele au dreptate în interiorul modului lor de a fi, pentru că vocea, și gândul, și inima lor au aceeași îndreptățire de a acționa ca a celorlalte. Și pentru că înfățișează, pulsând de tandrețe și de cruzime, dilemele lumii în care trăim, fragilitatea ei, ușurința de a spulbera vise și vieți, atingând subiecte sensibile: ce înseamnă a fi musulman astăzi, cum se naște fanatismul religios, cum umbra istoriei familiale te urmărește pretutindeni, cum legile scrise nu pot coexista întotdeauna cu cele nescrise, cum valorile unei părți a lumii nu pot fi suprapuse peste valorile alteia, cum diversitate înseamnă (prea adeseori) inegalitate, cum puterea anulează opțiunea personală, ce înseamnă a fi femeie, ce implică a fi bărbat, ce presupune a fi fiu, sau soră, sau frate, sau tată. E un roman în care fiecare dintre cele cinci existențe a căror poveste ajunge să se lege prin fire nevăzute, dar imposibil de destrămat e pârjolită și din cenușa lor nu rămâi nici măcar cu speranța. Ieși din romanul acesta cu gustul aspru al nisipului fierbinte dintr-un parc din Karachi care te acoperă și pe tine treptat, în miros de cadavru descompus, încremenit asemenea Ismei. Doar că strigătul e oprit în gâtlejul contorsionat. Strigătul răsună în pustiu. Ce-ți rămâne de făcut? Poți măcar să ții ochii deschiși. Atât cât este posibil.

Citindu-l, mi-am amintit de „Întâlnirea Alecart” la Filit în care am avut-o invitată pe Kamila Shamsie și sunt convinsă că și acest al doilea roman va fi la fel de îndrăgit precum Kartografie. Asta pot să promit tuturor alecartienilor.

 

Orașele și târgurile Bosniei sunt pline de povești. În poveștile acestea, de cele mai multe ori născocite, sub chipul unor întâmplări neverosimile și sub masca unor nume deseori scornite, se ascunde istoria adevărată și necunoscută a acestui ținut, a oamenilor vii și a generațiilor de mult dispărute.    

  • Povestea cu elefantul vizirului, de Ivo Andrić (editura Polirom 2020), Premiul Nobel pentru Literatură, 1961

Ca și în cele două romane anterioare, E un pod pe Drina și Cronică din Travnik, în acest volum de povestiri te cufunzi în poveste cu aceeași voluptate cu care șahul Shahryar era purtat de dulceața cuvintelor Șeherezadei – o poveste atotcuprinzătoare, cu ramificații multiple, molatecă și învăluitoare, din care răzbat nedreptățile și înfrângerile, în care se zbat pasiuni devoratoare, vise de libertate și vieți frânte, în care totul e schimbător și, în același timp, durabil. De o extraordinară varietate, povestirile acestui volum oferă o panoramă a lumii care urmărește nenumărate destine, din veacuri diferite, mereu și pretutindeni, în mișcarea lor prin lume și în toate schimbările lor, radiografiind și reînviind crâmpeie de viață din acest spațiu bosniac aflat la confluență de imperii, sfâșiat de istorie, rezistând pentru a-și aminti, a tâlcui și a-și spune altfel adevărurile, pentru a le da mai departe ca singura formă durabilă de păstrare a identității. Dincolo de desfășurarea multifațetată a temelor, volumul brodează în jurul acestei idei, evidentă în ultima povestire, Panorama, o vastă metaforă a imaginației, a lumilor posibile, a neirosirii, a căutării frumuseții și adevărului uman – cu toată suferința și deșertăciunea pe care o implică, dar nu mai puțin viu și adevărat și etern. Silueta lui Gerzelez, un luptător pe care-l însoțește gloria multor lupte, chinuit însă de singurătate și de nevoia de a fi iubit, devenit treptat ridicol, măcinat de neputință, sfârșind în brațele Ekaterinei, femeia care alină oricui, măcar pentru o clipă, suferința (Drumul lui Ali Gerzelez) se alătură poveștii podului, îndrăzneț și singur, pierdut într-o Bosnie muntoasă și întunecată, pe care vizirul Iusuf îl ridică în țara părăsită cu mult timp în urmă, un pod fără nume și fără semn și a cărui istorie o scrie un călător – o istorie reală și posibilă în exact aceeași măsură. O istorie care să se opună deșertăciunii tuturor celor omenești (Podul). Acestora li se adaugă o istorisire despre un fil și un vizir, despre teroare și despre cum se poate suporta gândul nedreptății născându-l pe cel al libertății (Povestea cu elefantul vizirului), adică o istorisire despre un timp, un târg și o lume care trăiesc și mor și între aleg povestea ca singura formă de a modifica asperitățile istoriei transformate în legendă. Din altele răsună strigătul de demnitate și de moarte al unui bătrân care refuză să-l trădeze pe haiducul răsculat împotriva turcilor (Veletovenii), sentimentul nedreptății trăit de Siman, ce constată că între stăpânirea turcească și cea austriacă viața celor oropsiți a rămas aceeași (Povestea clăcașului Siman) sau sonoritățile tânguitoare ale unui cântec de dragoste ale cărui versuri, traduse în limba asupritorilor, insinuează spaima de o putere imposibil de înțeles: cea a unor oameni îngenunchiați, dar demni (Grevă la țesătoria de covoare) sau gânduri despre griji și sărăcie și viața amară a omului fără nimic (Taifas). În Vremurile Anikăi se revine la povestirea orientală, un fruct zemos care se desface inițial pentru a dezvălui nebunia părintelui Vujadin și ajunge apoi către alte timpuri, cele ale vieții frumoasei și ciudatei Anika. Însemnarea rămasă peste veacuri de la Mullah Ibrahim Kuka se transformă apoi într-o poveste peste care se așternuse cândva uitarea și din care se desprinde o alta, a ciobăniței Tijana care călcase rușinea în picioare și pusese pe jar tot târgul, se reîntoarce la jocul hazardului nefericit și al capriciului femeiesc pentru a se sfârși tragic și a sublinia deșertăciunea oricărei nebunii, indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta. Printre aceste destine, noi, cititorii adăugăm melancolia oboselii noastre și urâtul ceasurilor de așteptare, lungi și mohorâte, așa cum o fac și  personajele în O scrisoare din anul 1920, unde doi bărbați, foști colegi de școală și aproape prieteni, stau într-o gară, așteptând un tren pentru a pleca din Bosnia, după ce au trăit, fiecare altfel, experiența primului război mondial. În scrisoarea primită la scurt timp, unul dintre ei e pus față în față cu un adevăr dureros, o analiză lucidă a ceea ce este Bosnia, această țară a urii și a fricii, o mărturisire despre ceea ce presupun mecanismele urii; o viață rezumată apoi în câteva rânduri: un medic care s-a pus în slujba altora și a fugit de ură pentru a muri într-un spital care a fost ținta unui atac aerian și gândul care persistă: de ură nu se poate fugi… Prin tot acest volum de povestiri, Ivo Andrić nu doar că dezvăluie fâșii când miraculoase, când cenușii de existență, dar, în primul rând ne reamintește că Nu-i liberă viața, și nici ușoară, și nici sigură, dar se poate visa din belșug despre ea și se poate vorbi și glumi cu înțelepciune, cu istețime.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului de lectură „Alecart”, este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național Iași. Scrie despre spectacolele ieșene de teatru- impresiile ei pot fi citite AICI– sau despre cărțile nou apărute. Prima parte a „jurnalului de lectură”: AICI. )

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!