Ioana FÎNARU: Există multe feluri de a privi liniștea și niciunul nu este cel corect, pentru că nu există așa ceva. Liniștea nu și-o poate face fiecare după cum vrea, nu este o stare propriu-zisă, ci e asociată unui sentiment spre care cu toții tânjim, mai devreme sau mai târziu, în viață. Pentru un soldat a cărui viață a devenit un chin odată ce a pășit pe câmpul de luptă, ea înseamnă găsirea morții, pentru o călăuză ce-și construiește unicul scop pe baza dorințelor altora, liniștea este drumul pe care îl parcurge de fiecare dată spre destinația sa ca ghid; unii își trăiesc viața crezând poate că și-au găsit adevărata liniște doar ca să vadă cum aceasta se spulberă în momentul în care nu se mai pot baza pe forțele bine cunoscute de ei până atunci.
- Călăuza, regia: Andrei Tarkovski
„Of, Doamne, pentru mine e închisoare peste tot!”
Cum se arată Zona din perspectiva celui ce nu mai poate fi salvat și, cel mai important, reprezintă aceasta o cale de salvare din realitate? La aceste întrebări răspunde într-o anumită măsură filmul, dar cert este că el trezește tot mai multe interogații în cei care privesc scenele căutării celor trei personaje – Călăuza, scriitorul și profesorul -, o căutare ce pare a continua și după finalizarea drumului, când aceștia ajung în camera dorințelor, ba se prelungește chiar după încheierea filmului. Sigure sunt doar ratarea și continua fugă a celor ce se confruntă cu această trăire care îi macină până când din ei nu mai rămâne decât carcasa sentimentelor pe care le-au simțit odată, remușcarea și vinovăția devenind singurele părți consistente ale sufletului – atât de acute, încât prezența lor îi absolvă de orice alte emoții: „Mi-au luat totul acolo, dincolo de sârma ghimpată. De aceea nu sunt întreg decât aici. Înțelegeți? Aici, în zonă!”. Un ultim obiectiv, o singură speranță rămasă concentrează întreaga existență a ratatului și îl transformă într-un instrument ajutător în împlinirea vieții altora – scopul lui este să transporte oameni dintr-o parte în alta, iar acest lucru îi este îndeajuns, căci, deși poate veni dintr-un orgoliu al salvatorului sau dintr-un egoism al vulnerabilului, mulțumirea celorlalți îi aduce o anumită liniște/împăcare sufletească. Nu are nevoie de împlinirea celor mai adânci dorințe, se mulțumește cu traiul modest pe care îl găsește când ajunge acasă, pentru că el și-a dobândit deja sensul – simte că-și ajută familia prin chiar ajutorul oferit necunoscuților – căci, așa cum spune soția sa, „e mai bună o fericire amară, decât o viață cenușie”.
- Decalogul (episodul 1), regia: Krzysztof Kieślowski
Fiecare om își trăiește și își organizează viața conform propriei viziuni, ceea ce se întâmplă și în primul episod din seria Decalogul, căci tatăl copilului înțelege că cea mai mare valoare a sa este libertatea. În ciuda orgoliului pe care i-l conferă știința, cea în funcție de care se ghidează în alegerile sale, el pare să uite pe parcurs că ignoranța nu este o circumstanță atenuantă, iar prețul libertății nu stă în răspunsuri fixe. Astfel, egoismul de a refuza orice alte variante posibile la adevărul cunoscut de el îi anulează liniștea sufletească pe care ar fi dobândit-o în relația cu Dumnezeu și, totodată, îi diminuează alte trăsături esențiale în relația cu băiatul lui; de aceea, răspunsurile sale la întrebările despre moarte ale copilului sunt limitate, în comparație cu percepția mătușii, spre exemplu. Aceste fragmentări ale personalității tatălui rămân sub imposibilitatea de a fi reconstruite odată ce tehnologia nu doar că îi ia cea mai prețioasă conexiune cu un om, ci accentuează lipsa dialogului cu sine – el nu-și poate explica ce a greșit în modul său de calcul, din ce cauză s-a spart gheața pe care o considera indestructibilă, astfel că apelează, ca ultim resort de evadare din vinovăție, la revolta față de divinitate, cu toate că știe că nimic din ceea ce face nu-i mai poate restitui ce a pierdut, nu-i mai poate aduce altceva în afară de dezamăgirea tot mai copleșitoare venită de pe urma eșecului.
- Nimic nou pe frontul de vest, regia: Edward Berger
„Ce mai e soldatul fără război?”
Înainte de adolescentul care voia să-și facă datoria de soldat cu onoare a fost un copil ce aștepta să plece „la război”. Dar dacă ar fi știut că în demnitatea de a-și sluji țara fără regrete și în fuga de acasă pentru a se legitima ca parte din armată aștepta moartea în cele mai dure forme ale ei, oare ar mai fi plecat? Dacă ar fi știut că cel mai bun prieten al său urma să moară lângă el și că nu va putea să-i salveze pe cei care i-au fost alături în atâtea lupte, oare ar mai fi așteptat cu același entuziasm să-și îndeplinească misiunea? Era deja prea târziu ca personajul să se mai gândească la ceea ce ar fi făcut „dacă” atunci când realitatea luptei i se dezvăluie deja în față, iar bombele l-ar fi putut spulbera oricând. Tot ce le-a mai rămas soldaților să spere este că vor putea rezista până la finalul războiului: „Vom muri cu toții cândva… Dar nu pe ultima sută de metri.” Totuși, nu ei, ci moartea este cea care decide cine ajunge acasă și cine nu, căci nu se poate vorbi despre supraviețuire propriu-zisă în astfel de cazuri – fiecare dintre soldați a murit deja, într-un fel sau altul, în timpul războiului. Ce rămâne din ei este doar produsul a mii de confruntări cu această instanță prin care li s-a decis soarta încă de la început, din momentul în care au pus pentru prima dată piciorul în țărâna brăzdată de promisiuni patriotice: „Măcar ei și-au găsit liniștea. Noi trăim.”
Cele trei filme propuse – pe care le consider cele mai bune văzute de mine de anul acesta – intră în dialog prin prisma imaginii pe care o dezvoltă fiecare dintre ele în mod specific, ilustrând simultan liniștea ca valoare dominantă a „tabloului” de ansamblu. Dacă personajele o dobândesc sau nu, depinde de felul în care ia amploare acțiunea în cadrul seriei de evenimente imaginate – de cele mai multe ori însă liniștea rămâne un simplu reper moral cu care se confruntă acestea, în paralel cu drumul pe care îl alege fiecare și cu realitatea la care este supus.
Anul 2024 a fost, pentru mine, un an al curiozităților, al încercărilor și al întrebărilor, un an pe care îl închei nu cu răspunsuri, ci cu metode de a le căuta. Cu toate că cinematografia a fost mereu o pasiune, simt că anul acesta am mers dincolo de obișnuințele și de preferințele mele și am reușit, cu adevărat, să mă oglindesc în unele provocări ce m-au făcut să privesc din alt unghi nu doar propria persoană, ci și tot ceea ce mă înconjoară. (*Ioana FÎNARU, redactor & fotograf Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași)
Sara VIERU*:
- Babilon, regia: Damien Chazelle
,,Peste o sută de ani, când tu și cu mine nu vom mai fi de mult, de fiecare dată când cineva va trece un cadru de-al tău printr-o roată dințată, vei fi din nou în viață. Înțelegi ce înseamnă asta?”
Filmul din 2022, în regia lui Damien Chazelle, își ia numele de la orașul antic din sudul Mesopotamiei recunoscut pentru amprenta luxuriantă lăsată asupra artei de pretutindeni, prin Grădinile Suspendate și Poarta zeiței Iștar (zeița iubirii și a războiului), dar și pentru declinul său chiar la începutul erei noastre.
În anii 1920 apar primele filme cu sonor, fapt ce schimbă fundamental nu doar producția și istoria cinematografică, ci și societatea. În timp ce organiza o petrecere exclusivistă în Bel Air pentru elita vremurilor, Manuel Torres, un imigrant din Mexic, se întâlnește cu Nellie LaRoy, o femeie ambițioasă, cu care împărtășește o pasiune ce se concretizeză într-un țel: să facă parte din ,,ceva mai mult”. Amândoi reușesc să urce pe ,,scara” Hollywood-ului: Manny ca asistent și, mai târziu, jucând un rol esențial în producție și regie, iar Nellie ca actriță și ca femeie transformată într-un sex simbol. Amândoi ajung să se piardă în fuga după mai mult, în excesul sufocant al lumii ce îi înconjoară: Manny părând să uite de rădăcinile și de familia sa, iar Nellie afundându-se în datorii din cauza jocurilor de noroc și în abuzul de substanțe. Atunci când întreaga lor viață pare să se întoarcă împotriva lor, cei doi decid să fugă în Mexic, dar nu reușesc, prietenii lui Manny fiind uciși, iar el scăpând din milă. Nellie este surprinsă dansând singură pe stradă, dar nu ne sunt oferite alte detalii privind starea sa.
Multe alte foste vedete ale industriei își pierd viața sau relevanța pe parcursul peliculei, fiind urmărită disiparea individualității în fața luxului și a excesului, afundarea sinelui într-o obsesie ce ne consumă cu ceea ce pare aproape magic numai pentru a descoperi că farmecul se naște din egoismul și din lăcomia celor cu adevărat lipsiți de scrupule. Multe alte povești de viață sunt abordate, dar firul roșu pare a fi declinul – nu al Babilonului, ci al babilonienilor. Căci industria nu este distrusă niciodată, ci își găsește alte victime, oferă altora euforia căutării satisfacției absolute și iluzia fericirii veșnice.
Scena din final îl surprinde pe Manny într-un cinematograf, cu un zâmbet parcă bolnav pe față și cu lacrimi pe obraji, uitându-se la un scurtmetraj format din fragmente ale filmelor celebre create pe parcursul timpului, aducându-l în postura oricăruia dintre noi. Astfel, este propus un „film al filmelor” ce ne obligă să diferențiem clar actorul de personaj, dar și un film al excesului, al sufocării în plăcerile de moment.
- The Virgin Suicides (Sinuciderea fecioarelor), regia: Sofia Coppola
,,S-au spus atât de multe despre fete de-a lungul anilor. Dar nu am găsit niciodată un răspuns. În cele din urmă, nu a contat câți ani au avut sau că erau fete… ci doar că le-am iubit… și că nu ne-au auzit chemându-le.”
În regia Sofiei Coppola, pelicula din 1999 bazată pe romanul lui Jeffrey Eugenides urmărește viața scurtă a cinci surori cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani ce provin dintr-o familie strictă și profund religioasă. Acțiunea are loc după ce una dintre ele se rănește singură și îi este recomandat de către un terapeut să se concentreze pe aspectul social al vieții sale. Totuși, ea se aruncă de la etaj la scurt timp după acest episod tulburător și astfel, părinții ajung să fie și mai atenți la fiicele lor. Tocmai prin „absența” lor și din cauza misterului ce pare a le învălui, fetele ajung să fie personaje centrale în visele și dorințele băieților din cartier. Atunci când Trip se apropie de Lux, una dintre surorile Lisbon, reușește să-i convingă părinții să o ducă la balul organizat la școală, prietenii lui acompaniindu-i surorile. Plecând de acolo, Trip și Lux merg pe terenul de fotbal gol la acea oră a nopții, fata ajungând victimă a ceea ce ei cred a fi iubire, a ceea ce li se părea mai presus de dorință. Lux se trezește singură pe iarba rece a dimineții și nu mai aude niciodată de Trip. Înapoi acasă, toate surorile sunt pedepsite, dar reușesc să-i anunțe pe băieți și să îi cheme din nou în altă seară. Aceștia le găsesc însă pe fete moarte la etaj, în bucătărie, în baie și în mașină. Ani mai târziu, ei povestesc despre surorile Lisbon și țin să spună că într-adevăr le-au iubit.
Poate fi obsesia fizică iubire? Poate fi curiozitatea născută din neștiință iubire? Poate fi transformarea unor ființe inocente în niște personaje fictive, rod al minții, iubire? Acest inițial interes (întru totul de înțeles) al unor adolescenți afectați de hormonii vârstei duce la iluzia dragostei – iluzie ce persistă peste ani, ce continuă în mintea unor oameni teoretic maturi emoțional să se asemene cu iubirea. Povestea relativ scurtă aprofundează perspectiva alterată de mister și de lipsa unui final cert asupra iubirii, dar și asupra oricărui sentiment, căci deseori în lipsa unei explicații logice ne aflăm în poziția de a confunda impresiile de moment cu sentimente de durată.
Această imposibilitate de a determina cu adevărat sfârșitul, de a încheia un capitol din cauza incertitudinii ce încă ne macină ne determină să purtăm cu noi experiențe și emoții mai mult decât le era poate menit – astfel încât filmul nu este doar unul adolescentin, al dorinței de libertate, al rebeliunii, al experiențelor și al tristeții crunte, ci și unul al longevității unei impresii greșite din cauza transformării ei într-un fapt cert și, implicit, într-un adevăr fundamental al sinelui.
- Zbor deasupra unui cuib de cuci, regia: Milos Forman
Fiind unul dintre primele filme văzute anul acesta, Zbor deasupra unui cuib de cuci m-a făcut să îmi pun anumite întrebări despre libertate, dar mai ales, despre percepții și fuga după aceasta.
McMurphy, un bărbat încarcerat pentru viol, este transferat într-un spital de boli mintale unde consideră că ar putea scăpa cu o sentință mai ușor de ispășit. Acesta, deși inițial în mod clar nelalocul său și parcă nerăbdător să scape de cei din jur, ajunge să se adapteze grupului și chiar să încerce să schimbe rutina celorlalți spre binele lor, amuzându-i prin felul său de a fi, participând la diverse jocuri, dorind să modifice programul de la televizor, dar, mai ales, să le ofere o șansă de a fi liberi, scăpând din spital pentru o scurtă perioadă și ducându-i la pescuit. După acest eveniment, McMurphy se apropie de Căpetenie, un bărbat aparent surdo-mut, dar care mărturisește că se preface din cauza urii față de ceea ce se întâmplă în spital și a dorinței de a trece neobservat – spre deosebire de noul său amic. Întors la spital, McMurphy plănuiește să fugă, dar nu reușește. Într-o seară, el cheamă două prietene, dar a doua zi de dimineață asistenta Ratched află și unul dintre pacienți, simțindu-se vinovat în urma dialogului cu sora medicală, se sinucide. McMurphy dispare un timp, iar atunci când revine, Căpetenia descoperă cu stupoare că acesta a suferit o lobotomie, așadar îi apasă perna pe față, omorându-l, iar mai apoi scapă, spărgând geamul cu chiuveta.
Filmul aduce în prim-plan ideea de libertate, dar și de moralitate, lăsându-ne să ne gândim dacă prezența lui McMurphy a fost sau nu benefică celorlalți pacienți, dacă ceea ce a făcut Căpetenia în final a fost corect și în ce măsură putem să judecăm personajele având în vedere locul și starea în care se află. Deși fiecare va avea propria perspectivă, consider că a respira nu înseamnă a trăi și să ucizi poate însemna să eliberezi. Cred că persoana diferită nu e întotdeauna ,,o gură de aer proaspăt” și, uneori, vrând să faci ceea ce crezi tu că e bine, poți provoca răul. Cred, în același timp, că nimeni nu are dreptul să decidă în locul altcuiva, că să iei viața altuia e inuman și poate că aceasta este singura vină pe care mă simt în stare să o văd în contextul tulburător al filmului. (*Sara VIERU este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași)
Ioana CREGA*:
- Balanța, regia: Lucian Pintilie
Nu pot să precizez cu exactitate ceea ce m-a fascinat și continuă să mă fascineze la filmul lui Lucian Pintilie, un film care, încă de la primele scene, m-a făcut să fiu convinsă că va deveni unul dintre preferatele mele. Ecranizarea romanului lui Ion Băieșu reușește să surprindă cu deplină naturalețe contradicția dintre ceea ce gândești și ceea ce ești forțat să spui, dintre normalitate și lumea pe dos în care minciuna a înlocuit adevărul, iar crima, dreptatea – această scindare a lumii și a propriei conștiințe având drept scop mutilarea și extirparea umanității. În ciuda faptului că îmi pot justifica apropierea față de ,,Balanța” prin prisma jocului actorilor – hipnotizant -, Maia Morgenstern și Răzvan Vasilescu insuflând viață celor două personaje, Nela și Mitică, ale căror gesturi devin memorabile fie prin tragismul, ironia, umorul sau absurdul lor, prin prisma poveștii care-i are în prim-plan pe cei doi, ea fiica unui fost general al Securității a cărui cenușă o poartă până în satul unde avea să-și înceapă cariera de psihopedagog, iar el, doctorul cel mai bun din sat ce avea obiceiul de a vorbi liber, sfidând astfel puterea (această poveste oferind o abordare cinică, dar plină de umor asupra vieții în ultimii ani ai regimului comunist) sau prin prisma frumuseții cadrelor, dezarmantă tocmai pentru că materia primă cu care lucrează regizorului este cea a lumii marcate de lipsuri, de violență și de murdărie, astfel potențând lumina secvențelor în care răzbate o urmă de fericire, există un element inexplicabil a cărui forță și a cărui intensitate inclină balanța în favoarea ,,Balanței”. Poate pentru că propune o abordare complet originală a unor realități istorice atât de cunoscute sau poate pentru că există momente în care lacrimile vin la fel de firesc precum râsetele, ,,Balanța” rămâne pentru mine un ,,film esențial”, asemenea jurnalului despre care am scris anterior.
- Anul nou care n-a fost, regia: Bogdan Mureșanu
Am avut șansa de a vedea Anul nou care n-a fost în prezența echipei a cărei dorință de a aduce în fața publicului povestea ajunului Revoluției din 1989 a condus la nașterea unei complexe galerii de destine menite să depună mărturie împotriva unui regim al terorii. Filmul „sparge” ziua de 20 decembrie 1989 în șase zile complet diferite, fiecare reușind să surprindă prin intermediul a numai 24 de ore existența unui director de televiziune care trebuie să găsească urgent o înlocuitoare pentru actrița principală ce reușise să fugă din țară și să refacă programul de sărbători, a fiului acestuia care împreună cu un prieten încearcă să treacă granița spre Vest înot, a actriței de teatru cu conștiința scindată între a-și păstra cariera interpretând ,,Plugușorul patriotic” și a-și rămâne integră moral, a securistului a cărui mamă refuză categoric să se mute din casa ce urmează a-i fi dărâmată și a muncitorului ce află de la fiul său că în scrisoarea către Moș Gerilă pe care a pus-o la poștă i-a cerut, pentru tată, moartea dictatorului. Toate aceste întâmplări culminează cu câte o întorsătură de situație odată cu momentul transformării demonstrației din Piața Palatului în protestul care, continuând Revoluția ce începuse pe 16 decembrie la Timișoara, a dus la eliberarea capitalei și a întregii țări de dictatură. Filmul lui Bogdan Mureșanu apropie destine tocmai prin individualizare, întrepătrunde lumi și reușește, prin urmărirea firului roșu comun, să surprindă realitatea a cărei dispariție o celebrăm zilele acestea pentru al 35-lea an la rând.
- 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regia: Cristian Mungiu
În filmul lui Cristian Mungiu este schițată în tușe groase aceeași lume ștearsă, cenușie, prielnică pentru dezvoltarea bacilului fricii cu care este contaminată întreaga societate și pe care o întâlneam inclusiv (dar nu numai) în romanul Alinei Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ceea ce apropie în cea mai mare măsură filmul și cartea, apărute la o diferență de doisprezece ani, este faptul că în amândouă este construită din frânturile unor istorii personale imaginea monstruoasei dictaturi concepute împotriva omului și, cu precădere, împotriva femeii. Urmărind coșmarul prin care au trecut două colege de cămin pentru a o scăpa pe una dintre ele care rămăsese însărcinată de obligația de a naște copilul – obligativitate impusă de inumanul Decret 770 -, ecoul poveștii celor două studente se prelungește în suferința mută a tuturor femeilor ale căror destine au avut liberul arbitru îngrădit de regimul comunist din România. ,,4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” este filmul ce redă drama de a trăi viața la periferia umanității, în acea realitate în care nu îți este permis să-ți însușești niciun gând, sentiment sau dorință, toate fiindu-ți impuse, iar soarta Găbiței și a Otiliei este oglinda venețiană prin care se reflectă unul dintre chipurile inadmisibil de uitat ale societății noastre. (*Ioana CREGA, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași)
