3X3. 3 redactori Alecart & topul lor cu cărțile preferate citite în 2020

Raisa Manolescu:

1.Eseu despre orbire, Jose Saramago

Am decis să citesc romanul după primele săptămâni de carantină națională, când noutatea situației în care ne aflam începuse să se disipeze, fiind înlocuită de senzația că ea va fi, într-o mai mică sau mare măsură, o constantă a lunilor și anilor ce vor urma. Pentru că m-am gândit că, dacă tot nu mă pot sustrage din realitatea pandemiei, aș putea la fel de bine să citesc ceva de sezon. Însă romanul lui Jose Saramago ne pune față în față cu o altfel de pandemie, una în care, peste noapte, orbirea devine contagioasă, ajungând să cufunde aproape toată umanitatea în întuneric. Aproape, pentru că, în mijlocul beznei care îi învăluie pe toți cei din jur, o femeie pare să nu poată fi contaminată de această misterioasă boală, ajungând să își asume rolul de a-i ghida pe cei din jurul ei către lumină. La fel ca straniul context în care ne situăm, romanul reprezintă o sumă a contradicțiilor în care ajungem să ne complacem – cea dintre egoismul zdrobitor al celor care privesc situația doar prin prisma propriilor dorințe și grija celor care uită de ei înșiși, încercând constant să fie punctul de sprijin al celor din jur. Încercarea de a recupera mici frânturi de normalitate și, în același timp, senzația că nimic nu mai este sau va mai fi vreodată la fel. Și, nu în ultimul rând, contrastul dintre momentele în care întunericul din jur nu poate fi pulverizat și speranța că, în cele din urmă, în mijlocul acestuia va apărea un crâmpei de lumină.

2.Clopotul de sticlă, Sylvia Plath

Mă întâlnisem cu poezia Sylviei Plath înainte de a-i citi romanul, însă nu eram nici pe departe pregătită pentru ceea ce urma să devină nu doar una dintre cele mai bune trei cărți citite pe parcursul anului trecut, cât și una dintre cele mai dureroase cărți pe care le-am parcurs vreodată. O durere surdă, niciodată prea acută încât să te facă să vrei să te depărtezi cu un gest brusc de sursa ei. Însă constantă. Și ale cărei trepidații te urmăresc mult după terminarea poveștii lui Esther, unul dintre acei oameni pe care ai impresia că îi vindeci sau că pot fi vindecați, însă care, de fapt, nu pot fi salvați. Scriitura densă, apăsătoare a Sylviei Plath reușește să închidă ermetic cititorul în lumea romanului, sub cupola de sticlă în interiorul căreia luciditatea personajului principal și răceala pe care o presupune aceasta spulberă orice tentativă de sustragere din universul cărții, în care totul pare să rămână încremenit. Astfel, în Clopotul de sticlă, sensibilitatea este scoasă la mezat, făcând loc unei amorțeli interioare ce intră în porii protagonistei, anesteziindu-i toate simțurile în afară de cel care îi permite să radiografieze cu o acuitate tăioasă toate modalitățile în care i se refuză salvarea.

3.Picnic la marginea drumului, Arkadi & Boris Strugațki

Cred că trecuseră câțiva ani de când nu mai citisem un roman science fiction și tocmai acest aspect m-a determinat să parcurg volumul semnat de Arkadi & Boris Strugațki. Bineînțeles, alături de faptul că el a reprezentat volumul pretext pentru Călăuza, capodopera cinematografică a lui Andrei Tarkovsky, pe care tocmai o terminasem cu un șir lung de întrebări și prea puține răspunsuri. Cu toate că romanul nu este neapărat o modalitate de a decripta circuitul de incertitudini pe care îl construiește Tarkovsky în pelicula sa, cu siguranță realizează o analiză a spiritului uman într-o manieră care, chiar dacă diferă într-o foarte mare măsură față de cea din film, nu este mai puțin tranșantă. Și asta pentru că, deși sunt momente în care ai senzația că atenția este îndreptată doar către călătoria propriu-zisă a personajului principal către Sferă – un obiect straniu despre care se spune că ar putea îndeplini orice dorință – și, în același timp, către pericolele pe care le presupune aceasta, romanul explorează și metamorfozele interioare ale celor care populează universul straniu al Zonei. Un univers ce pare suprasaturat de cinism și de amărăciune, însă în care speranța, oricât de inutilă ar părea, este cea care oferă posibilitatea salvării.

(*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Mălina Turtureanu:

1.Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead 

Câtă suferință este necesară pentru a-ți câștiga libertatea (cea interioară în detrimentul celei exterioare, cea vie, pulsândă, în detrimentul celei pentru care semenii tăi se revoltă în stradă) într-un univers încă profund marcat de segregare rasială, violență, teroare? Ce preț are tăcerea, cu câte lovituri de curea se răscumpără vinovăția? De câte mângâieri ai nevoie ca să încerci să recuperezi frânturile de viață risipite în umbra anilor grei petrecuți la Nickel? Fiindcă nu pe cei care te-au mutilat trebuie să îi poți ierta (nici nu ai avea cum), ci pe tine însuți. Pentru că tu ai supraviețuit și alții nu.

Aruncați-ne în închisori și tot o să vă iubim. Bombardați-ne căminele și amenințați-ne copiii și, oricât de greu ne este, tot o să vă iubim. Trimiteți-vă criminalii violenți cu glugi pe cap în comunitățile noastre după miezul nopții și târâți-ne pe un drum lăturalnic, bateți-ne și lăsați-ne pe jumătate morți, și tot o să vă iubim. Și totuși, fiți siguri că o să vă înfrângem prin capacitatea noastră de a suferi și, într-o bună zi, ne vom câștiga libertatea. 

Un roman mai mult decât sfâșietor, un roman despre umanitate (sau lipsa ei), despre cruzimea lumii, despre suprimarea capacității de a răbda și consecințele supraviețuirii într-o lume despre care ți se spune constant că nu aparții. Despre adevăr și imposibilitatea de a-l rosti până la capăt. Adevărul castrat în piele. Adevărul ca liant între ani, între destine, între prieteni. Adevărul care își cere de fiecare dată noi victime dispuse să sufere în numele lui.

2.Nu mi-am omorât bărbatul, de Liu Zhenyun 

O poveste savuroasă despre erorile judiciare și despre corupția care anihilează treptat întreaga umanitate din toți cei prinși în malaxorul unui sistem prea preocupat de păstrarea aparențelor. O suită de întâmplări tragi-comico-absurde prin care se construiește portretul lui Li Xuelian, o femeie ce luptă de una singură până în pânzele albe cu toată China (o rețea invizibilă de minciuni amețitoare, trucuri, politicieni insensibili) ca să-și pedepsească fostul soț pentru trădare. Amintindu-mi într-o anumită măsură de Procesul lui Kafka, ce face Liu Zhenyun cu acest roman este să testeze limita birocrației covârșitoare, a dreptății pe care ești nevoit să ți-o faci singur într-o lume unde nimănui nu-i pasă de adevăr, o lume a absurdului și a celor mai nobile sentimente. Nu întâmplător, cred, titlul ecranizării de succes de care s-a bucurat cartea este I am not a Madame Bovary: însă atunci când te încăpățânezi cu orice preț să devii victimă, riscul de a deveni la rândul tău asupritorul celui mai slab decât tine este, într-adevăr, irezistibil.

3.Simetria dorințelor, de Eshkol Nevo

O lectură pe care am simțit-o extrem de personală, fiindcă este un roman al despărțirilor și al regăsirilor, o poveste despre fragilitatea și eleganța amintirilor pe care le păstrăm involuntar, despre maturizare și despre tinerețea vulcanică analizată retrospectiv prin ochii excentrici ai adulților ce am devenit. Despre proiecțiile pe care le suprapunem peste ceilalți în disperata încercare de a salva ce ne-am promis că va dura o eternitate. Cât de reale mai pot fi prieteniile din adolescență după trecerea unor ani buni? Ce (din tine) a rămas consistent, ce nu a mai rezistat și a cedat? Ce din tine se rupe când îți vezi cel mai bun prieten, de care parcă ieri râdeai că nu poate să tragă din țigară în curtea școlii, în rolul de soț și de tată iubitor? Scriitura lui Eshkol Nevo este dinamică și radiantă, nu-ți lasă timp de introspecție, doar te aruncă într-un captivant vârtej al lucrurilor nespuse la timp și așteaptă să realizezi și tu, odată cu personajele, ce merită să încerci să recuperezi din el.

 (*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Mălina Curpăn:

Bufnița oarbă, de Sadegh Hedayat

Nebunia și sarcasmul protagonistului s-au îmbinat în una dintre cele mai provocatoare lecturi ale anului trecut, într-o proză ce nu poate fi încadrată în vreo tipologie sau serie epică, frapând cititorii odată cu prima sa apariție în         Iranul secolului trecut. Bufnița oarbă este un manifest al unei scriituri rebele, ce irupe neașteptat din tipare, din normalitatea secată de necunoscutul artei și lasă un gust amar celor neinițiați. Paginile meticulos gândite de scriitor, otrăvuri și vis, proiectează viziuni halucinante, însemnate în cerneală pe fundalul unei febre, unui greu delir, care mi-au adus aminte de Sărmanul Dionis prin stările induse și prin imortalizarea criptică a aventurii unui visător solitar, desprins de umanitate și recompus în două avataruri îndepărtate, din secole diferite. Sinistrul, atmosfera irespirabilă, vizualul menit să dezorienteze și să dispere oferă libertatea absolută celor mai abstracte interpretări, personajele grotești și tragice, captive în mediul sordid, fiind deformate cu o luciditate sticloasă în oglinda lumii. Ca Charles Baudelaire sau Gustave Flaubert, Sadegh Hedayat lansează în rândul cititorilor o adevărată capodoperă, ce sfidează canoanele vremii și resuscită scriitura rezistentă în fața modernității.

Femeia cu Părul Roșu, de Orhan Pamuk

Povestea, limpede precum cerul înstelat privit de pe vârful unei stânci, își are sorgintea în epopeea națională a iranienilor, Cartea șahilor și în recognoscibilul Oedip rege al lui Sofocle, fascinând și atrăgând cititorii într-o realitate înțesată de fântânari, tradiție, afișe ale Teatrului Legendelor Exemplare. Orhan Pamuk își transformă opera într-o mărturisire și demonstrare a ideii că legendele devin realitate atunci când oamenii cred și se identifică în ceea ce citesc. Scriitura, ce amintește nu numai de o întâmplare trăită, ci și de lumea fantasmelor, unde imposibilul devine un mit, este o incursiune în măruntaiele pământului și într-un viitor al poveștilor ce definesc prezentul. Femeia cu părul roșu pictată de Dante Gabriel Rosetti, târgul Ongoren, contrastul dintre Orient și Occident, personajele vii, ce pulsează mult timp în imaginația cititorilor, drama, dragostea și hybrisul m-au atras în universul atins de legende și de amprenta unui Istanbul al construcțiilor impunătoare, care nu au reușit să anihileze istoria tragică a protagonistului fugit de propriul destin.

Metamorfoza și alte povestiri, de Franz Kafka

Textele lui Franz Kafka, incomode și tulburătoare, m-au atras prin dimensiunile absurdului în universul haotic al personajelor, apropiindu-mă de povestirile sale cu intenția de a găsi în locul victimelor un traseu al eliberării din acel infern modernizat. În încercarea de a concretiza un tipar, m-am pierdut printre identități, iluzii, monotonie, tragism, condamnări și orgoliu, conștientizând că singura scăpare posibilă din lumea coșmarescă este moartea, în urma căreia sufletul este descătușat. De la un artist al foamei la mecanisme de tortură, reminiscențe ale Evului Mediu, de la vieți lipsite de spectaculos la maimuțe care învață să fie oameni pentru a se salva de captivitatea cuștilor în care au fost închise, voiajor transformat în gândac și copii imperfecți, volumul se numără printre cele mai zguduitoare lecturi, reverberând în timp sub forma unor întrebări retorice și a unor timide meditații asupra modului nemilos în care scriitorul a ales să își construiască personajele.

(*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!