Dacă vă plac romanele Agathei Christie, romanele negre cu intrigă polițistă, dacă aveți chef să zâmbiți la câteva replici savuroase și să petreceți o seară nu în fața televizorului zapând debusolați și plictisiți sau urmărind vreun serial „spumos” de care uiți la trei minute (sunt generoasă!) după terminarea episodului, puteți încerca 8 femei. Puteți încerca fiindcă dă mai bine să mergi la teatru decât să rămâi în fața televizorului. Puteți încerca pentru că piesa lui Robert Thomas se joacă destul de mult (inclusiv pe scenele din România), pentru că ea a fost punctul de plecare al unui film cu actori celebri, pentru că e cinică, spumoasă și probabil actuală. Actuală în sensul că putem oricând așeza 8 persoane într-o casă/ cameră izolată și rezultatul va fi la fel de cutremurător. Sartre nu ne mai lasă iluzii în această privință. Adevărul se spune cu ușile închise. Totuși, veți fi mai câștigați dacă veți lăsa în foaier orice așteptări. Poate așa vă veți putea bucura un pic de reprezentația cu care se deschide această stagiune.
8 femei ajung să împartă câteva ore legate una de cealaltă de cadavrul pe care una dintre ele îl descoperă în dormitor. Sunt 8 femei pe care le țin împreună legături de sânge sau contextuale, mai mult sau mai puțin rezistente în timp. Bărbatul e soțul, iubitul așteptat și niciodată avut, tatăl, stăpânul, ginerele. El e stăpânul casei. Acum o absență. O absență care aduce cu sine conștiința că există un vinovat. Un criminal, căci bărbatul zace cu un cuțit înfipt în spate. Ingredientele unui thriller. Pretext pentru ca măștile atent sudate să înceapă să se fisureze, ca relațiile instaurate cu abilitate (aici dramaturgul ar spune probabil „tipic feminină”, dar permiteți-mi să am o reținere privitoare la această exclusivitate) să se destrame ușor pe la capete, ca tot ceea ce ține de obișnuința coabitării să lase loc resentimentelor, intrigilor, isteriei, meschinăriei, egoismului, capacității de a manipula, mai micilor sau mai marilor ambiții sau neputințe personale. Măștile cad relativ repede, fiecare dintre cele 8 femei urmărește ceva, are de ascuns sau de apărat ceva, niciuna nu e mai puțin vinovată decât celelalte. Fiecare ar avea deci motivele și contextul oportun pentru crima comisă. O întreagă teorie feministă sau antifeministă, un studiu privind imaginarul masculin asupra femeii, o analiză a construirii și deconstruirii ideii de mamă/ soră/ fiică/ soacră/ amantă/ oportunistă etc, etc s-ar putea scrie. Și totuși, prea multe nu ar fi de scris despre spectacolul regizat de Irina Popescu Boieru. Adică ar fi, dar e totuși spectacolul care deschide o stagiune și poate ar trebui să rămânem optimiști și să sperăm că stagiunea curentă va aduce pe scena ieșeană un pic de provocare, un suflu nou, o încercare de a problematiza, regizori mai curajoși. De aceea (din nou poate) ar fi mai corect să spun că nu sunt prea multe lucruri de bine de spus. Voi rămâne la a observa că totul este previzibil, plat, lipsit de subtilitate. Cinismul sau măcar distanța necesară unei analize fără rest (cel dintâi putea fi înlocuit cu o notă de umor tandru sau cu orice altceva care ar fi scos „confruntarea” de pe teritoriul unei perspective călduțe, ce îți stă în gât ca o supă reîncălzită într-un restaurant de cinci stele) e aproape absent. Niciuna dintre cele 8 femei nu are pic de mister, de subtilitate interioară, de viață palpitând real în sine (chiar și pentru cruzime/ egoism/ indiferență/ fățărnicie/ compromis) e nevoie de așa ceva. Totul la ele e fad, căci ele rămân perfect coerente în ceea ce sunt/ nu sunt, de fapt.
Nu am putut scăpa de sentimentul că cele 8 femei sunt 8 marionete neterminate ale unui păpușar care lucrează grosier. Nu 8 ființe din carne și sânge, ci 8 păpuși de o cumințenie plicticoasă. Adesea caricatural (în sensul de unilateral) construite. Pe o linie care le apropie periculos de derizoriu. Și am mai rămas cu o întrebare tulburătoare (pentru mine, cel puțin): Ce om s-ar reîntoarce zâmbind printre aceste femei? Am spus om, și nu bărbat, pentru a nu intra în capcana imaginilor convenționale care vizează psihologia masculină versus cea feminină. Deci, ce om ar reveni, dintre vii sau din morți, în mijlocul acestor 8 suflete moarte după ce a fost martorul spectacolului vieții lor și a lui? Hm… Am putea găsi o explicație a finalului căutând cu disperare salvarea în necesitatea catharsisului: adevărul dureros purifică și dă o nouă șansă fiecăruia, măștile au căzut, există posibilitatea unui alt început. Din păcate, nu ține în acest caz. Nu ține fie și pentru că cele două melodii care deschid și închid simetric întreaga „reprezentație” a micilor interese ale celor 8 femei sunt atât de… melodramatice. Nu ține, fiindcă recuzita facil-romantică a pistolului, portjartierului, fărașului sunt dintr-o cu totul altă dimensiune estetică și, oricât de mult ai vrea, nu poți vedea lumină dacă în jur e beznă.
Să spunem că e o chestiune de gust și corect ar fi ca fiecare să meargă să vadă dacă cele 8 femei sunt femeile pe care le căuta/ aștepta/ dorea. Pe scena Naționalului ieșean, desigur, nu în propria viață, căci acolo ne așezăm singuri oamenii.
Distribuția: Pușa Darie, Irina Răduțu Codreanu, Catinca Tudose, Brândușa Aciobăniței, Haruna Condurache, Livia Iorga, Andreea Boboc, Mălina Lazăr
Regia: Irina Popescu-Boieru
Scenografia: Rodica Arghir
Foto: TNI
