8 zile, 4 cărți, mai multe gânduri

Este a opta zi calendaristică de când elevii și profesorii stau acasă. În așteptarea revenirii la normalitate. Până atunci fiecare face cum și ce poate. Am constatat o adevărată febră a postărilor de link-uri educative, de lecții interactive, se fac ore on-line, meditații on-line, școala își redefinește spațiile. E un lucru bun, categoric. Deocamdată nu ne interesează eficiența, ci doar funcționarea sistemului. Și el merge înainte. Sănătos sau mai puțin sănătos. Anul acesta nu cred că cineva îi va testa „sănătatea” prin prisma evaluărilor de la sfârșit de ciclu (să ne rugăm ca ele să se poată realiza). În acest context, nu am putut să nu mă întreb care mai este rolul profesorului de literatură. Ce poate el pragmatic să facă pentru elevii lui? Poate face el cu adevărat ceva în condițiile în care discuțiile pe marginea cărților, schimbul de idei și de gânduri, literatura însăși, toate propun și presupun o apropiere? Nu știu ce fac ceilalți, dar pentru mine singura formă de a fi alături de elevii mei este să continui să fac ceea ce am făcut mereu: să citesc. Mai mult, mai atent, mai cu gândul nu la salvarea lumii și a oamenilor, ci la cum își pot păstra ei  frumusețea, la cum pot rămâne ancorați în normalitate. Citesc știind că într-un fel sau altul legăturile dintre profesorul de literatură și elevii lui se pot menține vii doar prin cărți și prin împărtășirea unor impresii despre ele. Trezind foamea. Și conștiința. Închizând ușa și deschizând o carte și apoi vorbind despre ea. Fie și cu tine însuți deocamdată. Sau într-o postare pe fb. Sau on-line.

Volumele de mai jos sunt cele alături de care mi-am petrecut timpul în această săptămână (după ce am corectat teste/texte ale elevilor). Scriu aici pentru toți cei care, la fel ca mine, știu că profesorul de literatură are nevoie și de intimitate, nu doar de public, de rezultate, de note la evaluări. Pentru toți cei care s-au îndrăgostit măcar o dată de o carte. Ceilalți mai au timp să o facă.   

Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu (editura Polirom, 2020)

Romanul acesta tulburător e de o tristețe covârșitoare, care se insinuează treptat printre rânduri și devine din ce în ce mai densă, în ciuda luminii care străbate pe alocuri. În fapt, nu a luminii, ci a vieții cu firescul ei pe care o trăiesc toate personajele Veronicăi D. Niculescu, indiferent dacă asupra lor insistă ochiul atent al autoarei sau doar se pierd, siluete grăbite, dar la fel de vii, printre umbrele pe care le aruncă propria existență. Am găsit reconstituită atent și onest o bucată din lumea pe care am cunoscut-o înainte de 89, iar senzația de déjà vu nu m-a părăsit niciun moment. Lucruri știute sau doar intuite, multe niciodată conștientizate întru totul, dar pulsând în ritmul copilăriei și al vieții de zi cu zi a oricui a trăit (fie și puțin) atunci: atmosfera dintre blocuri, cartela la pâine, șoaptele din bucătărie, lumânarea aprinsă seara între șapte și opt, desenele animate în alb-negru, manifestările de 23 august, sticlele de lapte cu gâtul rotunjit. Frica. Niciodată numită, dar pe care o duceau părinții noștri cu ei oriunde. Poate aș spune mai bine paralizia, nu frica. Sau doar oboseala. Toți copiii librăresei mi se pare un tribut adus tuturor mamelor, tuturor tinerelor, tuturor femeilor care în anii aceia și-au trăit imposibilitatea alegerii, rușinea, teama de ritmurile propriului trup, grija de a nu rămâne (din nou) însărcinate, care au cunoscut (fie și doar) gândul unei vieți nedorite care s-ar putea ivi în pântecul lor, care au însemnat în calendarele micuțe (cât palma) date, au privit cruciulițe, au așteptat, au agonizat, au căutat cu disperare soluții („soluții”?). E un omagiu adus unor vieți frânte sau doar ușor știrbite (așa, ca gurile sticlelor de lapte goale peste care trecea atent degetul expert al partidului pentru a sesiza orice abatere, orice crăpătură, orice defect). Și e o reconstituire a unei întregi lumi. În interiorul ei se țese povestea Silviei, dar ea se pierde într-o anumită măsură în poveștile atâtor altor familii, ca o pată de cerneală căzută pe o foaie îmbibată de apă conturând aripile unui fluture despre care nu știi dacă e captiv sau pe punctul de a-și lua zborul. Mi-aș dori ca toți cei care, din fericire, nu au cunoscut acele vremuri, să se impregneze de atmosfera pe care o readuce la viață Veronica D. Niculescu. Își vor privi, cu siguranță, altfel mamele, bunicile, vecinele în vârstă care pleacă dis-de-dimineață la piață, vecinii cu mânecile suflecate și care au mania de a aduna prin balcoane sau prin garaje tot felul de vechituri, că „cine știe”. Și poate privirile li se vor blura pentru o clipă. Și poate nu vor mai judeca.

De mine viața și-a tot râs, de David Grossman  (editura Polirom, 2020)

Urmăresc cu atenție literatură israeliană contemporană. Dacă aș putea, aș pune în mâna fiecăruia un volum de Zeruya Shalev, o carte de David Grossman, de Eshkol Nevo sau (măcar) de Amos Oz. Volumul abia apărut la Polirom, De mine viața și-a tot râs, e o poveste de viață și de moarte, despre dragoste și colțurile ei ascuțite care sfâșie și taie adânc în carne, despre supraviețuire, despre alegeri, despre înstrăinări, neputințe, demonii istoriei și demonii interiori. Te poartă de pe străduțele kibuțului pe cele din Čakovec și apoi pe pietrele arse de soare de pe vârful muntelui din lagărul de pe Goli Otok, acolo unde trupul fără vlagă al unei tinere mame, cu ochii lipsiți de puterea de a mai vedea, veghează trupul unei buruieni care trebuie să crească. Te poartă din prezent pe firele văzute și nevăzute ale istoriei unei familii lărgite, printre destine pârjolite și amintiri dureroase, printre decizii care par de neînțeles, printre răsuflări care ard totul în jur, printre răni deschise. Pe drumul întortocheat al memoriei și al iertării – care nu știi dacă e cu adevărat posibilă, dar care răsare ca un fagure dulce, ca o promisiune din întunericul unor timpuri când mai îndepărtate, când mai apropiate. Vera, Nina, Ghili – trei femei. Fiecare înstrăinată și înstrăinând, recompunându-se în funcție de celelalte, mame și fiice redefinind permanent contururile legăturilor dintre ele, de la vinovăție, ură, tandrețe, așteptare, hotărâre rece la ceva ce nu poate fi pus în nicio poveste, dar care există și trebuie consemnat. Între ele, Rafi, bărbatul care e fiu, și soț, și tată, bărbatul prins între cele trei ca într-un ghem imposibil, care își poartă iubirea ca pe o pasăre agonizând pe umeri, care tace, așteaptă, filmează, caută să înțeleagă, să împace, să nu renunțe. Un altfel de roman de dragoste, un altfel de roman despre părinți și copii, despre alegeri, despre viață.

Ultimii copii din Tokio, de Yoko Tawada (editura Polirom, 2020)

La ultima oră de literatură universală la clasa a XII-a înainte de această pauză impusă de realitate, discutând despre Eseu despre orbire, le-am spus fetelor mele că tocmai mi-am cumpărat acest volum ce părea a se desfășura firesc în aceeași direcție a distopiilor ultimei o sută de ani. Nu m-am înșelat, doar că de această dată e o distopie în stil japonez. Cu o scriitură care nu face concesii poveștii, ci dezvăluie realitatea în care sunt prinse personajele aproape cu brutalitate – de fapt, cu o distanțare care potențează senzația de sufocare, de neputință, Yoko Tawada definește liniile unei lumi ce păstrează prea puțin din imaginea pe care o avem despre Japonia de azi: o insulă izolată complet de continent, într-un viitor incert, dar nu foarte îndepărtat, adică un spațiu și un timp care își pierd treptat identitatea, făcându-te captiv înăuntrul unei bucle în care bătrânii își duc traiul prelungit către vârste tot mai înaintate, în timp ce pielea copiilor devine din ce în ce mai străvezie și mai casabilă, iar stomacurile lor nu mai pot digera aproape nimic, nici măcar sucul dulce-acrișor al unei portocale. Transformați în ființe stranii, pe jumătate oameni și pe jumătate altceva, cu trupuri care își pierd granițele sexualității și sunt pe zi ce trece tot mai fragile, acești copii se nasc deja bătrâni, vulnerabili, iar timpul pare că pentru ei se scurge în sens invers. Un cuplu staniu, Yoshiro și Mumei, bunic și nepot, își duce traiul zilnic într-o normalitate care nu are nimic din firescul cunoscut de bătrân anterior. E o lume pe dos, în care acesta trăiește o neliniște născută din responsabilitate și neputință, iar copilul pare a cunoaște o stranie înțelepciune – o acceptare la care cei ce au generat acest prezent nu au acces. Pentru că în ei pulsează conștiința vinovăției și sentimentul dureros al morții care și-a greșit ținta, care îi cruță pe responsabili și îi seceră pe cei necopți. Totul se țese din goluri, din lucruri abia schițate, din frânturi de gânduri și de gest, din mișcări contorsionate care redau pulsul acestei vieți nu surprinse în adaptare, ci în zbatere. Și, deși speri că există o soluție, intuiești că soluția a fost posibilă odată și că acum e pierdută definitiv. Totuși, nimic nu te pregătește pentru final. Sunt de departe cele mai reușite pagini ale romanului. În ele cinismul și tandrețea se înlănțuie, iar răceala scriiturii devine chiar acea rigor mortis.

Către frumusețe, de David Foenkinos (editura Humanitas Fiction, 2020)

Citind acest roman, am avut senzația că mă plimb printr-un magazin de bijuterii elegant, de unde îmi fac cu ochiul tot felul de minuni și în care lumina trezește pentru o clipă la viață pietrele adormite cuminți în monturi atent lucrate. Sclipirea dăinuie o fracțiune de secundă, își revarsă grația în lume și se stinge, iar mâna rămâne aproape de suprafața sticlei care protejează bijuteria, dar nu poate înainta în adâncime. E un roman care promite, seducător ca o curtezană, dar care nu are, din punctul meu de vedere, suficientă forță. O carte pe care subliniezi citate, dar după a cărei lectură rămâi prea puțin schimbat. Sunt trei povești care se leagă între ele și dezvăluie treptat un colț din povestea de viață a unui profesor universitar al cărui destin cotește brusc pentru a se redresa aproape neverosimil – sau, în fine, ținând cont de atmosfera impregnată de spiritul francez al unei noi iubiri oricând posibile, nu chiar neverosimil, dar puțin dulceag. Cel mai viu personaj al cărții este Camille. Dar ea nu mai este. Celelalte par asemenea unor umbre care se preumblă printre pânzele agățate pe pereții unui muzeu: grăbite, interșanjabile. Am rămas însă cu plăcerea de a descoperi sau redescoperi unele pânze din nevoia de a „verifica” perspectiva personajului central și cu amintirea momentelor în care eu însămi, adeseori prea grăbită, stăteam în fața unor capodopere de prin muzeele lumii. Nu cred că cineva mai poate spune astăzi cu certitudine că frumusețea va salva lumea, dar, cu siguranță, frumusețea – chiar admirată de la distanță – ne poate păstra frumusețea și ne oferă speranța.

 

AICI poți citi interviul pe care scriitoarea Ioana Nicolaie l-a luat profesorilor Nicoleta și Emil Munteanu, coordonatorii proiectului Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.