80 de nimfe-ntr-un dulap, mângâierile cuvintelor

Trebuie să fii mult timp singur ca să poți auzi lumina. Nimfele cele multe, jucăușe și șirete, din dulapul lui Emil Brumaru m-au învățat că la fel de mult trebuie să fiu singură cu poezia sa ca să-i cuprind în înțelegere și împăcare versul, fără ca de niciunde să nu se mai ivească vreun picior zbenguit de fată, vreo picătură de rouă sau vreun fir de mărar. Antologia de față călătorește liric prin etapele creatoare ale vieții poetului, iar mărturisirea copleșitoare care planează deasupra acestei blânde și închegate spicuiri dintr-o operă de-o viață și de-o lume, rămâne o plecăciune uriașă în fața seninătății și a sincerității. Însuflețite de acestea, lumea se domesticește în palmele noastre, ale ne-poeților. Emil Brumaru îmi este reprezentarea celei mai pure, mai dez-vrăjbite relații cu continuum-ul absurdității umane, el pare a fi citit biblioteci împreună cu Dumnezeu, stând spate-n spate și cot în cot, iar din joaca lor nenumărată și nesățioasă a răsărit poezia. La fel de senină, uneori dezorientată, impudică, fermă și acută ca o adolescentă, luminoasă ca o femeie tânără și veșnică precum un chip de înger.

Simplitatea și universul domestic

În ordinea laică a versului lui Emil Brumaru, spațiul domestic, bucătăria, casa cu mirosurile și obiceiurile ei firesc-umane sunt obiectul unui lirism care își propune abstracțiunile tocmai prin simplitatea în care sunt redate. Apropierea omului față de mobile, față de scrinuri, mese și mâncăruri se subînțelege acum mai caldă, poetizată, pentru că cititorul este determinat să-și dezvolte un unghi al lecturii în care să-și concentreze marea masă a emoției și posibilităților sale emotive și să încerce apoi să le reconfigureze în funcție de proximități domestice și omniprezente. Mujdeiuri ireale, șunci gingașe/ Când sufletu-n muștar vrea să se culce,/ Și-n ceainice vădindu-și eminența/ Prin fast de irizări și toarte fine/ ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine! Epitetele transformă realitatea imediată într-un vertij de olfacții și de senzații vizuale care îmbunează și cristalizează obișnuitul într-o sărbătoare a lucrului în sine, locuindu-și confortabil zona de existență și irupând înspre cea aparținând  omului, construindu-i irizații și contururi adiacente. Și-n bucătăria pură/ cănile se coc și-așteaptă/ Atârnând cu apa-n gură. Încape în aceste versuri o tandră definire a tipului de lectură care se asociază poeziei lui Brumaru, anume o citire și asimilare inversă a versului, care așteaptă și atârnă din cele mai neobișnuite făgașe ale mundanului, ca o cană curată, expunându-și duios obediența față de mâna mângâiată de vreun miros gros de pâine. Miroase a rugină și-a apă clocotită./ E ceaiul. Ascuțime stridentă de lămâie./ Apoi dulceața caldă, sărată și lălâie/ A turtei ce se coace în untdelemn pe plită. Niciodată bucătăria, izul de mâncăruri și plăceri gastronomice dintre cele mai rudimentare, dar naturale și feroce, nu s-au făcut atât de visceral, de puternic senzorial și aproape senzual resimțite, de aceea Emil Brumaru rămâne, oricare ar fi subiectul și obiectul poeziei sale, un condei al voluptății umane, al gustului împământenit, veșnic tânăr, veșnic bucuros de sine, a faptului de a exista în lume. Iar lumea lui Emil Brumaru reușește să îndepărteze definitiv, absolvind de banal, seva obiectualului, a senzorialului din care sentimentul irupe și înspre care deviază mereu, pentru că fizicul este, aici, la fel de nutritiv, de încărcat cu speranță și verosimilitate, ca metafizicul.

Erotismul și obsesia sincerității

În același spațiu încercuit de limitările discrete ale unui tip de percepție prin excelență senzorială a lumii, Emil Brumaru plăsmuiește de niciunde în fiecare poem de-al său câte o dragoste. Iubirile și îndrăgostirile sunt nenumărate, față de mobile, de obiecte dintre cele mai trăsnit închipuite, dar care nasc reflexe și posibilități umane prin condensata experiență a învestirii afective pe care versul lui Emil Brumaru o propune. Sentimentul este ridicat la rangul universalului ireversibil, complet asumat prin maniera în care trece prin mai multe etape ale devenirii sale, stadii pe care nu le frânge decât moartea. Astfel, dragostea copilărește și merge de-a bușilea: Mult timp am iubit o ceșcuță de ceai chinezească/ (…) Apoi m-am îndrăgostit de un blând șifonier./ (…) Pe urmă-am ținut pătimaș la o bilă de fildeș lucioasă (…). Sinceritatea aceasta a versului este explicită mai ales în primele volume ale poetului, Cântec de adolescent și Versuri, însă obsesia îndreptată către claritatea declarată a gândului nu se pierde nici în volumele douămiiste, rămânând să se sprijine pe alte subiecte ale meditației, neeschivându-se nici față de moarte. Mâinile-acestea moi de-adolescent./ Fermecător de lungi și de stângace,/ Ca pe un fruct de rouă vor desface/ Sinceritatea! sau  Adolescenții mor de coșuri/ În toiul marilor iubiri. Puritatea versului lui Brumaru nu distinge între dragoste și erotism, astfel că, în virtutea aceleiași sincerități exacerbate și niciodată trădate, sexul feminin este obiectul unei adorații deopotrivă timide și vocale, care oscilează în permanență și știe să observe femeia în orice tactilă închipuire, dar și de la distanța razei vizuale, într-o timiditate idolatră care se transformă fulgerător în voluptate și extaz. O femeie își spală părul în ceai făcând ziua să treacă. Fie că e vorba de nesfârșite prelungiri temporale ale momentului râvnit, fie că e doar senzația unui plictis picurat și prelins ca mierea pe buza ceștii de ceai, versul lui Brumaru are o anume predilecție pentru augmentarea afectivă și vizuală a gestului firesc, încadrat în tabloul obișnuitului, dar cernit de ochiul scrutător al îndrăgostitului. De sufletul meu mirosind a gard proaspăt atârnă-n extatice cuie/ Subțiri lenjerii de fântâni sau Ci eu, mofluz, sub scânduri bat din buze/ În amintirea dup-amiezilor confuze,/ când sânii sfarmă năstureii de la bluze. Senzualitatea raportării poetului la femeie provine din fluctuațiile atitudinii sale, calea către desăvârșirea carnală, către puls și atingere poate cu rapiditate devia de la timiditatea dezgolirii la fascinația ochiului și la extazul atingerii. Lemnul are în versul lui Brumaru o însemnătate aparte, pentru că nu desemnează o regiune a durității ori a închiderii în sine, ci este un semn al fertilității, al virtuoasei fecundări (cuiele extatice atârnă înfipte din gard) și a deschiderii, a propagării largi și nesățioase a plăcerii dragostei. Ți-s bucile frumoase ca două fenomene/ cerești ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu,/ Pe hărțile stelare ți le-a-nsemnat alene/ Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu (…) Fantasticul semantic al poeziei lui Emil Brumaru este plastic înfățișat în chipul prin care descrie fascinația masculinității față de feminitate. Relația dintre cele două este neîndoios carnal desăvârșită, însă spațiul lexical pe care versul lui Brumaru îl frecventează cu ardoare în astfel de contexte lirice nu are nimic de a face cu inadecvarea, cu vulgaritatea sau cu desfrâul cuvântului. Este jocul unei minți și al unui suflet poetic care a găsit toată viața în femeie imaginea îngerului plăsmuit de căușe dumnezeiești, iar permanenta încredere în măreția faptului de a fi om îi permite poetului dezarmanta sinceritate care urmează transpunerii cunoașterii în cuvânt. Adresarea femeia mea frumoasă ca scriptura transformă poezia lui Brumaru într-o închinăciune adresată idealului feminin în toate ipostazele sale, extrăgând pudicul din impudic, candoarea și grația din regiunea mai puțin ortodoxă a vocabularului limbii române și orientându-le pe toate spre unicul scop al ființării lor, acela de a plăsmui femeiescul deopotrivă în stările sale natural grotești și divin idolatre. Atitudinea poetului aparține însă permanent unei stări germinative de evlavie, indiferent de modalitatea semantică prin care trasează contururile vreunei figuri feminine. Ne țineam de mână mergeam/ Prin locuri atât de ciudate/ Tu spuneai că e-n rai eu spuneam/ Că raiul e mult mai departe. Distanța și obediența cuminte față de divinitate nu dispar ireconciliabil, însă ele mai apar doar atunci când apropierea față de iubită este exclusiv de natură sufletească, chiar dacă cititorul inițiat în lectura lui Brumaru știe că întotdeauna explozia senzorială pândește. Mirarea pe care procesul îndrăgostirii știe să o producă transformă condeiul poetului într-unul al uimirii, al privirii interogative și al bucuriei naive. Ții minte cum stam ore-ntregi și ne priveam?/ Nu ne venea a crede că ne-am întâlnit,/ Că n-am trecut, grăbiți, unul pe lângă celălalt,/ Că ne-am recunoscut și ne-am iubit? Toate întrebările își găsesc însă răspunsurile în expresiile imnice ale adorației, în pulsurile vajnice ale speranței că moartea va fi îngăduitoare. Și să cântăm, cât ne mai ține firea,/ La orga hidraulică iubirea!

(…)

Epilog, despre Emil Brumaru

Din înălțimea degetului său mijlociu se ivesc păpuși îngeri, se destramă fetițe de hârtie se cuibăresc femeiuști poliglote toate l-au citit pe Dostoievski toate pe Rimbaud obsesia adolescenței procesul aglutinant al cutării buzelor mai presus de orice fel de complex al vârstei, libertățile egale. Lupta împotriva sclaviilor intelectuale, întovărășirea aleatorie, foamea de compatibilitate umană atenția ochiul neînduioșat tăios dimpreună cu sprâncenele stufoase dimpreună cu inelul de pe degetul mijlociu îndrăzneala pudicul impudicul pudibonzii destrăbălații în plin post. șoldurile fiecărei femei, fragilitatea ei buzele ei puricate gândurile ei ne-puricate. Fustele, pantalonii, cerșetorii de cafea, corespondențele mersul la piață mersul pe Cuza mersul pe apă mersul prin ploaie. Meditațiile, vederea încetinită. Umorul făcut căuș fluierat de la poște depărtare. Golurile, plinătățile ca aceste rânduri încărcate, căzute ca o pleoapă obosită peste generalități peste excese.

*Articolul Ioanei Tătărușanu va apărea integral în varianta print a revistei Alecart (aprilie 2018).

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!