Cultura s-a schimbat în timp ce voi vă uitați în altă parte.
„Once upon a time…” este mai mult decât promisiunea unei povești. E magie și nevoie de a retrăi pentru o clipă iluzia că totul este posibil. E nostalgie după ceva ce ai iubit și ai pierdut, după o lume din care ai fost expulzat, dar care continuă să palpite în tine, iradiind din când în când chemări către acea frumusețe și ingenuitate dintr-un timp îndepărtat.
Da, așa e Trudi […] Suntem foarte norocoși.
A fost odată la Hollywood e o declarație de dragoste, cu tot patosul și derizoriul oricărui astfel de act, închinată unei lumi către care privim cu fascinație și ironie, prea departe de prezent pentru a o considera cu adevărat reală, prea densă și vie pentru a fi doar un obiect de recuzită aruncat în lada de amintiri a istoriei. A fost odată la Hollywood e declarația de dragoste pe care Quentin Tarantino o face vârstei de aur a Hollywoodului, în fapt, ultimilor ani ai acestei inocențe pe cale de a dispărea, deja ultragiate, westernurilor și clișeelor în care cei buni se înfruntă și reușesc în cele din urmă să îi pedepsească pe cei răi, libertății și onoarei, bărbăției și principiilor. Într-un moment în care intruziunile mișcării hippy sunt deja vizibile și în care cinematografia americană mai reprezintă, pentru câțiva ani, puțini, un vis ce nu s-a transformat încă într-o mașinărie de devorat visuri. Dar această declarație nu aparține unui îndrăgostit orbit de obiectul fascinației sale, ci unui spirit lucid, care nu ezită să privească dinăuntru și să deconstruiască atât lumea pe care o reconstituie, cât și mecanismele ei de seducție. Într-un efort de recuperare aproape arheologică dublat de o privire când nostalgică și îngăduitoare, când parodică și vădit ironică. E o privire de natură suprarealistă ce decupează și se joacă deformând, aducând sub lupă derizoriul, pastișa, trucul, artificialul, iluzia fățișă, dar neuitând niciun moment adevărul uman. Realitatea omului față în față cu ficțiunea indusă de actorul care joacă un rol. Viața adevărată și irealitatea vândută drept viață adevărată. Adevărul și surogatul lui. Ceea ce este meschin, vulnerabil și ceea ce este livrat ca triumf al dreptății.
Numai că o să fie nevoie să te reinventezi nițel, adăugă impresarul.
Tarantino vorbește despre ceea ce nu se vede pe ecrane din ceea ce înseamnă marea industrie a filmului american, pune în discuție statutul de actor (de mâna a doua) și cascador (cu un trecut întunecat, deși erou de război), prezintă ceea ce se întâmplă pe platourile de filmare și în afara lor, dinamica relațiilor dintre producători, regizori, staruri, actori ajunși la final de carieră sau la începutul ei, impostori. Analizează ambițiile, vanitățile, maniile și adevărurile oamenilor pentru care Hollywood-ul a fost nu doar un vis, ci și o bucată de viață adevărată. În acest roman, publicat la doi ani după filmul omonim pe care l-a regizat și care umple golurile, adâncește povestea, sapă mai adânc în trecutul personajelor, dezvoltă ceea ce în film era abia schițat, Tarantino recurge la aceeași tehnică: reface povestea din film și ia distanță față de ea, multiplică planurile, pune sub lupă realitatea vieții personajelor și povestea interpretată de ele.
Bineînțeles că romanul poate fi citit și de sine stătător, așa cum filmul din 2019 e o operă autonomă. Privite însă în oglindă, e imposibil să nu constați jocul subtil al lui Tarantino, dialogul între cele două. Este evidentă influența cinematografică în decupajul scenelor, în verva dialogurilor, în ritmul alert al schimbării planurilor, în trecerile de la un moment la altul, în salturile cronologice, în reconstituirile unor secvențe. Și totuși, romanul nu e nici pe departe o transpunere a peliculei în care descopeream viața lui Rick Dalton, starul unei longevive serii tv, acum actor semiratat (interpretat de Leonardo DiCaprio) și a celui care îl dubla în westernurile din tinerețe, Cliff Booth, devenit între timp omul bun la toate, un soi de prieten la fel de ratat (Brad Pitt). Nu e doar povestea confruntării dintre două lumi și două moduri de a fi actor și de a avea (sau a căuta să ai) succes, de a încerca să supraviețuiești, despre vechea școală de cinematografie, apusul epocii de glorie a westernurilor și a gagurilor, despre noile glorii hollywoodiene al căror reprezentant e Roman Polanski, despre coafurile pampidour demodate odată cu mișcarea hippy, despre dependența de alcool ca modalitate de a face față succesului sau traumelor războiului, despre violența latentă sau manifestă în viața privată și pe platourile de filmare față în față cu libertatea sexuală clamată de fete precum adolescentele din „Familia” lui Charlie Manson, cărora ranch-ul lui George Spahn, unde se filmau pe vremuri westernuri, le oferise în sfârșit un cămin și care, fascinate de retorica acestui guru însetat de succes muzical, nu văd în el un impostor și un manipulator, ci pe noul Mesia, ajutate de droguri și de dezinhibarea sexuală de la sfârșitul anilor `60.
Un actor de-ai lui Eisenhower într-un Hollywood al lui Dennis Hopper.
Povestea anilor `50-`60 trăită de generația lui Rick Dalton pare deja o Cenușăreasă ce nu va reuși niciodată să-și redobândească strălucirea din noaptea balului, iar imaginea lui Sharon Tate, soția lui Polanski, e a unei tinere deloc conștiente de ridicolul personajelor interpretate, bucurându-se inocent de o scenă bine filmată, în care e păpușica sexy împiedicată, și de râsul provocat într-un cinematograf obscur spectatorilor deloc pretențioși, hohotind cot la cot cu ei, dar preferând un roman bun unui film care, oricât de interesant și de apreciat, nu e artă adevărată, ci doar divertisment. Asta până când Polanski îi va demonstra că și filmul înseamnă artă, deși ea va continua să prefere muzica lui Dennis Yost de la Classics IV care are cea mai plăcută voce din rock`n` roll-ul contemporan, împreună cu Art Garfunkel și să citească decât să își însoțească soțul la show-uri de televiziune. Deci Roman manipulase șase sute de oameni, care în curând aveau să devină șase milioane de oameni din toată lumea, ca să facă ceva ce n-ar fi făcut niciodată dacă s-ar fi gândit. Dar nu se gândeau. Roman gândea în locul lor.
Privirea îndreptată către acești oameni e încărcată de o anumită nostalgie. Tarantino nu judecă și nu ierarhizează. Pur și simplu, el reconstituie o lume și alege să o facă prin prisma unor actori eșuați, conștienți de ratare, dar în care încă mai palpită un anumit orgoliu. Niște suflete care nu s-au vândut pentru glorie, care își acceptă limitele și nu le trăiesc în registru acut. Sunt oameni care știu să se bucure de viață chiar și atunci când aceasta e nedreaptă cu ei, care pot să se agațe de ceva dincolo de derizoriul condiției de guest star, actori care înțeleg că platourile de la Hollywood sunt o construcție de mucava în spatele căreia șansa se joacă și își alege câștigătorii, dar le oferă și celorlalți un loc la masa vedetelor, chiar dacă locul e departe de strălucirea noilor glorii.
Viața e un porc care sângerează, zbiară și se smucește violent în brațele tale. Și moartea e când ai rămas cu niște carne grea și inertă în mână.
În dialogul subtil construit conștient de Tarantino dintre filmul regizat și romanul pe care îl semnează e vizibilă această poetică a oglinzilor paralele care pulverizează și deformează imaginea construită anterior. Dacă ultima parte a peliculei miza pe o pastișare a violenței explicite, în care realitatea e corectată și impregnată de tehnicile între timp depășite ale filmelor din tinerețea lui Rick și a lui Cliff, regizorul alegând să modifice ceea ce în viață a însemnat dezumanizare și impuls ucigaș provocat de consumul de droguri ale hippioților grupării lui Manson (Sharon Tate îl invită pe Rick Dalton la petrecerea de la piscină după ce proprietatea lui e atacată, iarel și Cliff scapă in extremis de banda de tineri dezaxați, uciși într-o scenă voit grotescă și sângeroasă cu mijloacele puse la dispoziție tocmai de recuzita din filmele de mâna a doua în care au jucat), cartea eludează acest episod. Rămâne doar o sugestie despre nesiguranța anilor ce vor urma, despre pericolul pe care îl va reprezenta generozitatea lui Tate de a lua orice hippiot care face autostopul în mașina personală, despre modul în care ceea ce Polanski doar imagina în Copilul lui Rosemary va coborî de pe ecran în viața reală a celor care nici nu bănuiau demonii care vor bântui mințile încețoșate de droguri, alcool și frustrări ale unor tineri furioși.
Romanul preferă să pună față în față fragmente prin care să reconstituie vechea și noua lume, imagini din viața reală și din filmele (unele care s-au bucurat de succes, altele inventate) turnate pe platourile de la Hollywood. Luptei lipsite de glorie și pline de compromisuri pentru supraviețuirea în branșă a lui Rick Dalton și Cliff Booth îi corespunde înfruntarea din episodul pilot care urmează să se transforme într-un serial de succes, Lancer, dintre fiii unui bătrân patriarh deținător al unei imense averi în vite și maleficul pirat al uscatului, Caleb DeCoteau, interpretat de Dalton. Atitudinii profesioniste, inteligenței și voinței lui Trudi, micuța parteneră de pe platou a acestuia, i se opune felul în care își trăiește viața și își pregătește rolul Rick, actorul care pare el însuși o proiecție a unui erou ratat din westernul pe care îl citește, acel Easy Breezy despre care îi vorbește „Mirabellei”, bărbatul ajuns mai inutil pe zi ce trece, conștient de propria ratare și a cărui soartă îi provoacă lacrimi. Artificialității proiectate în seriale și filme de duzină, menite să întrețină apetitul pentru extraordinar al unui public prea puțin educat îi răspunde compromisul ce planează în viața reală a acestor oameni, dar un compromis purtat cu un zâmbet inocent, dulce-amărui. Deși critica la adresa unei societăți în derivă este vizibilă, la Tarantino ea nu îmbracă forme corozive. E mai degrabă o acumulare de imagini, de reflexe, de atitudini. În aceeași măsură, romanul poate fi citit ca o istorie a filmului hollywoodian al anilor `50-`60, un slalom printre peliculele care au constituit momente cheie ale schimbării, cu gânduri (ale lui Cliff) despre cinematografia lui Kurosawa și Mifune, despre filmul lui Vilgot Sjoman, Sunt curioasă (galben) cu prima lui scenă de sex din cinemaul modern, cu o analiză a gustului epocii și a impactului pe care regizori, actori și filme de succes ale timpului l-au avut.
Spune-mi Aldo. Joc și eu în filmul ăsta.
A fost odată la Hollywood e un text supraetajat, extrem de atent montat și curajos, construindu-se nu doar pe verticală, ci și pe orizontală, din plinuri și goluri care pun față în față lumea reală și ficțiunea cinematografică, actorii și personajele interpretate, scena pe care se joacă micile lor vieți și imaginea proiectată asupra lor, relațiile de putere și de influență de pe platourile de filmare și noile relații pe care societatea americană la sfârșitul anilor `60 le creează la nivelul societății. Nimic nu-i scapă lui Tarantino, însă intenția este deopotrivă de a aduce un omagiu și de a deconstrui o iluzie. În această tensiune dintre adevăr și artificial, dintre ceea ce a fost și ceea ce s-a văzut stă valoarea acestei cărți atât de impregnate de viziunea regizorală a autorului ei.
(*Nicoleta și Emil Munteanu, coordonatorii Clubului Alecart, profesori #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
