Arhitectul, el, îşi construieşte obiectul din propria viziune; el este şi reprezintă un instrument în contextul în care este „folosit” spre a obţine un efect, o dorinţă. El va cuceri spiritele centripete ale aerului, se va întinde cât îl ţine “plapuma” (in termeni denotativi), această „plapumă” fiind a lui şi nu a beneficiarului, nu a celor care pretind şi care îl încarcă. Este utopic să credem în această idee care îl învăluie precum o piele se depune layer după layer, într-un mod abstract, la nivel metafizic. Este un joc reciproc, între a da şi a primi, între opera în sine şi spaţiul înconjurător, spaţiul care este sau nu pregătit să primească această operă sau, în caz contrar, opera nefiind aplicabilă spaţiului.
Vorbind cu şi despre arhitectură şi utopii apare inevitabil şi aproape imediat conceptul atmosferei, al ambientului, al dispoziţiei, al gândirii. A aprecia locuri şi case care au grijă de oameni, care îi lasă să trăiască liniştiţi şi care îi sprijină discret reprezintă, în fond, o utopie. A relaţiona locul cu elemental fizic construit şi, în definitiv, cu omul este o idee care se pierde, uneori fără o conştientizare clară. Ce este, în fond, calitatea arhitecturală? Pentru unii reprezintă cunoaşterea absolută şi recunoaşterea pe plan mondial, pentru alţii înseamnă „a fi atins” de o operă. Vorbind aşadar de arhitectură şi utopie, în ce măsură gândirea utopică poate aproba această „atingere”? Si cum s-ar putea proiecta ideea de „a fi atins” de operă?
„Imaginaţi-vă un paviment de lemn de pin minunat – acum altă imagine – o placă de beton; simţiţi diferenţa în sunet? Da. Din nefericire, multe persoane, astăzi, nu mai percep sunetul spaţiului” (Peter Zumthor). În ceea ce priveşte această afirmaţie, utopia în arhitectură poate fi explicată şi prin această gândire a arhitecturii altfel, un manifest ascuns şi sensibil care nu deţine în nici un fel puterea şi nici nu vrea să facă în aşa fel încât să fie evident decat atunci când trăieşti casa respectivă.
Consider că a locui un spaţiu înseamnă a convieţui cu acesta, ceea ce se poate justifica tocmai prin faptul că spaţiul respectiv ajunge să rezoneze cu o lume ireală. Omul, în momentul în care a păşit într-un spaţiu reacţionează din instinct. Modalitatea în care ar putea să apară în mod inevitabil anumite obiecte într-o casă, pe care noi, ca arhitecţi nu le concepem, dar la care ne gândim, ne oferă totuşi, într-o oarecare măsură, o viziune futuristă a evoluţiei propriului proiect, care se desfăşoară fără noi.
Articolul integral în ediţia tipărită Alecart 9 şi, în curând, în varianta online pe www.alecart.ro. Arhitect Izabela Pavel este şi autoarea copertei Alecart 9.
Foto: creaţie Izabela Pavel
