Cică unu’ ca mine s-ar scoate imediat prin străinătate, important este să se decidă dacă vrea sa plece acolo. Situația devine cu atât mai confuză cu cât încep să mă întreb, ca orice hipster nesuferit, la ce îmi mai trebuie dreptul de semnătură – necesar doar în cloaca românească; la ce folos că am luat diploma? De ce să îmbătrânesc cu încă doi ani, doar ca să mă întorc un pic în timp, în fața unei comisii de arhitecți nesimțiți și corupți, care să mă încoroneze drept „de-al lor”, asigurându-se că știu exact ceea ce nu ajută la nimic? De ce sunt eu atât de frustrat dacă sunt atât de șmecher? Pentru că cineva acolo sus are simțul umorului. Da, acolo sus, pentru că, spre marea mea rușine nu am citit încă Biblia. Și mă întreb dacă nu cumva El știe. Vai! îmi bagă spiriduși în capotă, mă lasă fără bani, îmi roade în secret blugii și îmi dezlipește talpa de la pantofi, mă f*** la psihic cu o mare măiestrie. În oglindă, vorbesc cu mine ca un mare actor, ca Edward Norton în „A 25-a oră”, sleit, chiar și când nu simt că am muncit mare lucru. Obosit, ca un angajat infect, în timp ce lumea cunoaște „lume faină” peste hotare, fără să aibă grija telefonului de la bunici, care au impresia că nu îi mai iubești și care vor să facă piața exact când îți începi tu programul; uită, uită de fiecare dată că eu chiar muncesc. Uită toți, uită și tati, uită și prietenul meu IT-ist, care de la ora 17 e la bere sau își cumpără un mousepad mai scump decât o placă video. Au impresia că dacă port încă bascheții, am rămas în ritmul blegit de la facultate. That’s not the point cu bascheții. În fine, Biblia! Trebuie s-o citesc, pentru că știu muuult mai puține decât pare; să pătrund în tainele duhovnicești, oricât de ridicole sau ciudate mi s-ar arăta… ca pe o pastilă nasoală la gust. Nu vă râdeți, pentru că trebuie să se merite!
Vlad Țundrea este arhitect, unul dintre cei mai apreciați colaboratori ai revistei „Alecart”, articolele lui fiind așteptate cu interes de către tinerii cititori și nu numai.
Grafica de Raluca Timișescu
