Andrei TĂTĂRUȘANU & regăsirea lui în trei volume citite în 2024 (X)

La sfârșitul anului trecut și în aceste prime zile ale noului an, redactorii/colaboratorii Alecart ne-au recomandat, prin topurile propuse, multe cărți – unele dintre ele discutate în cadrul „Întâlnirilor Alecart”. E un semnal că dialogul cu scriitorii trebuie să continue și în 2025 – impactul unei cărți discutate e mai mare decât al uneia doar citite în singurătate. Acum, trăgând linie și propunându-vă ultimul top al cărților citite în 2024 (nu întâmplător, unul care conține volume de poezie, căci poezia ne-a însoțit aproape permanent – atât la Festivalul „Poezia e la Bistrița” și la Festivalul „Bacovia” de la Bacău, cât și în cadrul proiectelor inițiate de MNLR Iași, „Literatura de lângă noi”, respectiv, „Ziua Internațională a Poeziei” sau la FILIT, la „Zoon Poetikon”), am constatat că, dincolo de preferințe și recomandări pentru colegii noștri, e la fel de important exercițiul de a scrie. Am intrat în 2025 și sperăm că vom avea parte de cel puțin la fel de multe lecturi și întâlniri faine. (nota redacției)

Versurile lui au ceva din moleșeala unei duminici, ceva din căldura ursulețului pe care îl strângi în brațe până începe să te sufoce.

politici de confidențialitate, sorin despoT

dormi, dragostea mea. am invitat ordinea mondială de rit nou / să facă lună în sufragerie, să pună pămătuful gloriei la treabă / pentru noi. școala de poezie, la adăpostul trudelor noastre, / va înainta întocmai cum i-am poruncit: hotărât, demn, zâmbitor.

Poezia lui sorin despoT se sprijină pe un discurs de o ritmicitate și fluiditate aparte, rime, jocuri de cuvinte și o naturalețe dezarmantă care te întâmpină șarmant și te ademenesc, vrând nevrând în periplul șamanițelor, inimioarelor mov și al copiilor care se joacă pe marginea prăpastiei. Lângă versuri care mă fac să le citesc cu vocea unui Cedry2k sau raku în minte, poezia lui Soso radiază gingășie și duioșie din fiecare ungher, dublate însă de o tristețe latentă – e o lume în care viața se bea (și moartea se uită) lacom, cu înghițituri mari, ca un puști sorbind apă rece vara, după fotbal. Versurile lui au ceva din moleșeala unei duminici, ceva din căldura ursulețului pe care îl strângi în brațe până începe să te sufoce. Niciun pliu, niciun cotlon nu pare să se poată eschiva din calea privirii agere și ștrengărești a poetului nostru, totul pare a fi un interminabil teren de joacă, explorat în pași stângaci de balet, ingenuu, chill, cu julituri pe alocuri, înțelept și triumfător, îndrăgostit și stingher sau chiar toate – laolaltă cu un surâs amar în colțul gurii.

liniștea urcă / pe peretele bucătăriei, înrămând ferestruica. / speră că liniile transportă în viu, o dată doar, / îmbrățișarea, duioșia copleșitoare, regretul stăruitor. / o clipă doar / ghicește alunița de pe obraz. hai , te pupă tata, / spune-i noapte bună lu’ mami și pup-o cu scârț.

După epuizanta luptă, răgazul, cât mai poate fi, e găsit în singurătate, una asumată și conștientă, aleasă pe o durată nedeterminată, periculoasă, sinuoasă, desigur, dar liniștitoare și încă nepervertită, un exercițiu al solitudinii.

Zonă complice, Mariana Codruț

brusc trezit în miez de noapte. / aerul e negru. / vîntul izbește lătratul câinilor / de ziduri. / undeva ceva e-n neregulă. / ești singur? / ești singur și te temi? / ești singur și te temi? / aerul e dens – nimeni n-ar putea / să zboare prin el. / din memorie nu se ivește nimic / liniștitor. cald și liniștitor… / aerul e negru.

Păstrând și recunoscând biasul și bucuria puerilă de a regăsi în persoana poetei aceleași reverberații ale vocii blajine întrezărite în versurile sale (în cadrul Zoon Poetikon, 21 martie 2024), poemele Marianei Codruț rămân, pentru mine, de o rezonanță și putere aparte. De la dragoste la tragism sunt parcurse toate sferele umanului, dominate de o dorință mistuitoare de eliberare, de sfărâmare a tuturor tipurilor de încorsetări – ideologice (fiindcă într-o zi am dat naibii / concepția mea despre lume și viață), sociale, impuse (și-au apărat femelele cu ghearele și cu dinții, / clădind ierarhii pe criterii doar bănuite: / „uite ce frumos își ține coada între picioare! / uite ce glezne de căprioară are!”) și, probabil cel mai pregnant, cele autoimpuse – propriile neputințe, propriile frici pe post de lanțuri viguros țintuite (ceea ce mă oprește să-mi strig uneori epuizanta bucurie / este frica de a nu speria pasărea. sau de a nu-i trezi cinismul). După epuizanta luptă, răgazul, cât mai poate fi, e găsit în singurătate, una asumată și conștientă, aleasă pe o durată nedeterminată, periculoasă, sinuoasă, desigur, dar liniștitoare și încă nepervertită, un exercițiu al solitudinii.

mi-a trebuit mult timp să accept: / singurătatea e un pîntec protector / în care liberă pot să înot, / să mă scufund, / să mă rotesc / în cercuri albe-cercuri negre. / mi-e bine, am spus într-o zi / cu glas tare, mi-e cel mai bine / aici, numai singur ești liber. / iar mama din jur / – o inocentă pierde – vară – / mi-a răspuns: atunci, ei , atunci / o să te nasc direct în moarte.

Căldura e refuzată pentru că ascunde o altă suferință, fuga e constantă și haotică, singura soluție pare a fi doar un spațiu aseptic care nu a cunoscut umanul, îngroparea în mașinațiunile și reflexele unei lumi dominate de rutină, trafic, înjurături, locuri de parcare și funcționarii de la ghișee.

Mici insule fără verdeață, Vlad Alui Gheorghe

ce faci cu mâinile? / lasă-le jos / aruncă tot din buzunare / aruncă telefonul / aruncă banii / portofelul, cureaua, grijile / responsabilitățile și toate discuțiile de noaptea / trecută / ochelarii, mesajele text / și așteaptă pe cineva cu mâini / străine să te gâdile / până adormi.

Vlad Alui Gheorghe scrie o poezie a intimității, a vorbelor nerostite sau rostite pe jumătate, a singurătății și a suferințelor deduse fugitiv, întâmplător, într-o garsonieră mică, pe marginea patului sau într-un bar cu muzică ciudată. Atmosfera atent construită oferă sugestia unei stagnări, o durere latentă, cunoscută dar nu resimțită, cel puțin pentru moment. Căldura e refuzată pentru că ascunde o altă suferință, fuga e constantă și haotică, singura soluție pare a fi doar un spațiu aseptic care nu a cunoscut umanul, îngroparea în mașinațiunile și reflexele unei lumi dominate de rutină, trafic, înjurături, locuri de parcare și funcționarii de la ghișee. E indusă apoi o resemnare docilă, ca un școlar spășit, pregătit să-și / dea ultima corigență, încleștările și indignările nu-și mai au de mult rostul în noul peisaj (splendid, de altfel) care te întâmpină hain, dar îți oferă totuși pacea, explicându-ți binevoitor ce frumoasă e lumea când încetează să-ți pese.

încă o vară și alte câteva luni să treacă / până o să ne fie bine din nou într-un mic / și dulce și cuminte măcel