Toți vrem să povestim ce-am trăit și suntem tot mai puțin interesați de viețile altora.
Amintiri. Formare. Muncă și disciplină. Verticalitate. O viață așa cum a fost. În acest mod aș putea sintetiza volumul de memorii scris de Gabriela Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, care surprinde nu doar evoluția unei societăți aflate mereu la răscrucea destinelor istoriei, ci o poveste vibrantă, încărcată de emoție, de întâmplări luminoase și deopotrivă întunecate ale unei familii de intelectuali interbelici, care a fost marginalizată în comunism și din care se trage Gabriela Adameșteanu – o voce singulară în spațiul literar românesc. Cartea ne invită să descoperim destinul unor oameni, înțelegând astfel tensiunea dintre mecanismul social și politic al unui timp și felul în care existența propriu-zisă se scrie în cadrul lui.
Parcursul Gabrielei Adameșteanu nu este recuperat doar din perspectiva intrării în complexul univers al cărților și al scriitorilor, ci și din cea a impactului vizibil la fiecare pas în opera domniei sale a ceea ce au însemnat regimurile totalitare asupra țării noastre indiferent de ideologia pe care au promovat-o. Frica de a nu ajunge într-o închisoare politică, de a nu-ți pierde slujba sau de a nu pune în pericol siguranța și viața propriei familiei din cauza unei inofensive concesii politice realizate la un moment dat legionarilor – inamicii politici și ideologici ai comuniștilor – pe care o dezvoltă tatăl său după mutarea la Pitești – acel oraș al suferinței de după cel de-Al Doilea Război Mondial – reprezintă poate cea mai odioasă armă pe care o conducere politică dictatorială a reușit să o folosească la un moment dat împotriva propriilor cetățeni. Teama de a nu intra în conflict cu vecinii sau cu cei ce susțineau necondiționat regimul proaspăt instaurat ajunge să-l macine pe cel care a fost poate cel mai bun profesor de istorie pe care atât elevii din Târgu Ocna, cât și cei din Pitești au putut să-l întâlnească la catedră. Oricât de mult ar încerca să scape de urmărirea agenților de Securitate sau a colaboratorilor săi, ,,zelul” partidului de a-și înlătura dușmanii – chiar și atunci când deține puterea totală în România – devine unul absolut, ancorat în trecutul dosarelor informative, care scot în evidență aceleași date legate de absența implicării propriu-zise a unui profesor în organizația legionară, dar care mereu nu sunt acceptate pe motiv de lipsă de mărturii relevante anchetei desfășurate. Această luptă de a supraviețui devine în volumul de memorii al Gabrielei Adameșteanu, în ochii acelei fete aflate la începutul adolescenței și care abia mult mai târziu avea să descopere prigoana intensă a forțelor de represiune ale statului asupra tatălui său bolnav și încărcat de griji, un drum spre libertate al generațiilor care-și doreau să scape cu ajutorul americanilor de sovietici și un îndemn direct pentru tinerii de astăzi de a prețui valorile democratice care promovează toleranța și libera exprimare.
În același timp, volumul este un spațiu monolitic care îmbină atât viața personală, cât și cea profesională, marcată de numeroase întâlniri cu personalități ale culturii române precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Marin Preda, Monica Lovinescu, Virgil Cândea, Nina Cassian sau alte nume semnificative din grupul de scriitoare (dar nu numai) printre care se numără: Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius și Dana Dumitriu. De aceea, chiar dacă „povestea” ce recuperează traiectul existențial/uman și profesional al unuia dintre numele de calibru al literaturii române contemporane ar putea părea la o primă lectură lipsită de mister, ea dezvăluie cititorului viața unui scriitor care a dorit să evite propriul destin, dar care până la urmă și l-a asumat pe deplin până în ziua de astăzi.
Soțiile de scriitori și artiști sunt ființe uneori admirabile, alteori detestabile, alteori mai ridicole: mai toate posesive. Femeile scriitoare au mai rar parte de un partener care li se dedică.
Copilăria în comunism nu putea să-i ofere tinerei Gabriela Adameșteanu, aflată la începutul unei vieți complicate, marcate de situația familială incertă în care crescuse, prea multe posibilități de afirmare. Aflată în fața unor realități dure, ce te obligau să muncești și să încerci să eviți compromisul (aici este opțiunea personală, pe deplin asumată de autoare) pentru a-ți asigura traiul cotidian și să-ți întemeiezi o familie conform normelor acelei epoci, aceasta se refugiază în amintirile care scot la lumină nu doar rădăcinile familiale, ci și modul în care personalitatea sa s-a dezvoltat prin oamenii întâlniți, dar mai ales prin intermediul literaturii ce o făcea să uite de numeroasele interdicții și obligații impuse de regim tinerilor. „Întâlnirile” cu Caragiale, Creangă, Eliade sau autori străini precum Proust, Balzac, Tolstoi, Dostoievski sau Flaubert i-au deschis apetitul spre a scrie, spre a crea propria lume în care se putea desprinde subtil de paradigmele timpului.
Chiar dacă în mare parte acest volum de memorii abordează viața Gabrielei Adameșteanu din punct de vedere al impactului familiei asupra sa și al modului în care literatura i-a influențat existența, cartea propune în egală măsură spre analiză una dintre problemele cu care încă se confruntă societatea românească, aceea a condiției femeii în lume și a capacității sale de a performa și de a se remarca asemenea bărbaților. Concepțiile deopotrivă familiale, cât și ale mediului profesional conform cărora femeia nu e capabilă să creeze opere la fel de importante precum ale autorilor de gen masculin nu doar că o afectează pe tânăra de atunci, dar surprind o atentă radiografie a mentalității din acele vremuri, așa cum a fost ea.
În ciuda faptului că drumul către a fi scriitoare e sinuos, un timp Gabriela Adameșteanu proiectându-și viața mereu după realizările unchilor pe linie paternă în domeniul științelor exacte – precum cele ale lui Ion Adameșteanu în medicina veterinară sau ale lui Dinu Adameșteanu în arheologie -, așa cum o îndemnau atât tatăl, cât și mama sa (deși aceasta din alte considerente), ea își va da seama mai târziu, la maturitate, că a ales just și în concordanță cu un fel de a înțelege lumea și de a se raporta la ea. Destinul avea să-i dezvăluie căi pe care ea însăși nu s-ar fi așteptat să pășească.
<< Păi atunci scrie!>>, i-am auzit vocea și l-am văzut ușor încruntat la nu mai știu ce refuz mofturos îi aruncase adolescenta care eram atunci. Tot bâjbâind după o profesie care să mi se potrivească, dar să fie și capabilă să susțină <<gloria numelui>>, tata mi-o propusese pe cea de scriitoare de ficțiune, evident, fără să se gândească la riscurile ei.
Îndemnul tatălui de a pătrunde pe un drum necunoscut până atunci reprezintă, pentru tânăra de la acel moment, un plan irealizabil pentru viitorul său incert, al cărui singur aspect predictibil rămâne mutarea la București – acel oraș al speranțelor care se împletesc cu trecutul familial pe linie maternă -, în timp ce orice act care putea înlesni distanțarea de lumea scrisului era săvârșit cu nădejdea de a putea evita predicția lui Mircea Adameșteanu. Peste ani, acest îndemn avea să devină pentru autoare o mărturie a faptului că tatăl o iubise și credea în forța sa, regretul de a nu mai putea să-i ofere propriile cărți spre lectură fiind unul prezent la tot pasul de-a lungul acestor pagini.
În contrast cu opinia tatălui, cea a mamei este una care o îndreaptă spre modelul familiei tradiționale, în care femeia devine exclusiv axul de sprijin al căminului și nu putea avea libertate de mișcare în afară de cadrul familial și cel profesional în care era implicată. Din această perspectivă, e interesant de remarcat aspectul legat de opoziția dintre modelele feminine pe care Gabriela Adameșteanu le analizează: primul, cel al figurii materne, autoritare și familiste, iar al doilea, cel al Dodiei, prietenă de familie a Adameștenilor, care impresionează prin inteligența, experiențele bogate de viață pe care le are și libertatea cu care își asumă alegerile. În momentele grele ale vieții de soție, de mamă sau de romancieră, Gabriela Adameșteanu avea să-și aducă aminte de aceste persoane dragi ce i-au marcat drumul.
Chiar dacă, odată intrată în vâltoarea lumii bucureștene, va descoperi primii fiori ai iubirii prin intermediul mai multor relații de dragoste efemere specifice vârstei, aceasta va înțelege peste ani cât de important e să iubești sincer un om, dincolo de calitățile personale și profesionale pe care le afișează sau pe care le descoperi în perioada când relaționezi cu el, ,,chimia” dintre cei doi nemaifiind în acest caz un concept abstract sau lipsit de sens, ci unul ce presupune un fundament comun la începutul unei relații care se dorește a fi de lungă durată. De altfel, dacă această condiție nu poate fi îndeplinită, atunci acel cuplu nu va putea răspunde echilibrat dorințelor fiecăruia dintre parteneri, fapt ce nu doar că va eroda sentimentul fragil al dragostei, ci îi va îndepărta pe soți atât de mult, încât vor realiza sacrificiul pe care l-au făcut amândoi partenerii prin acceptarea acestui mariaj.
Meseria de scriitoare nu este doar pericol, ci și salvare pentru o femeie, ca și pentru un bărbat: aveam să-i descopăr și eu acest mare avantaj. Dar cenzura apropiaților poate fi la fel de dură ca aceea a autorităților în cazul femeilor scriitoare, care <<s-ar cuveni>> să fie mai convenționale, mai pudice și mai discrete cu secretele de familie. Caietele Danei Dumitriu, ajunse la N. Manolescu, n-au apărut nici după moartea lui.
A fi scriitor implică mult mai mult decât a transpune într-un anumit limbaj propriile idei, această ,,meserie” reușind să te modeleze în măsura în care transpui tu lumea în cărțile tale; ea îți conferă, de asemenea, inevitabil un rol și o poziție într-o „ierarhie”, te obligă la asumarea anumitor responsabilități legate nu doar de propria persoană, ci și de relația cu ceilalți. Având în vedere statutul femeii în societatea contemporană, volumul de memorii al Gabrielei Adameșteanu propune cititorilor o analiză subtilă, dar relevantă și absolut necesară asupra condiției femeii nu doar în universul artistic, ci și în plan profesional sau personal, întrucât aceasta ne dezvăluie concepțiile și stereotipurile din spatele fiecărei mentalități referitoare la implicarea genului feminin în domenii considerate a fi destinate preponderent bărbaților. Astfel, „meseria” de scriitor devine, pentru Gabriela Adameșteanu, o formă de rezistență, de împlinire, de depășire a propriilor limite, de asumare necondiționată.
Schițând destinul unor scriitoare importante ale literaturii române care s-au remarcat de-a lungul secolului al XX-lea, Gabriela Adameșteanu reușește să contureze o perspectivă lucidă și echilibrată. Nu o pledoarie pentru feminism, nici o acceptare a prejudecăților, ci o asumare care implică luciditate, muncă și dedicare scrisului. În ciuda talentului lor, personalitățile literare feminine au fost fie disprețuite de mediul familial, fie opera lor a fost analizată după tiparele consacrate de critici și scriitori până la apariția operelor lor. De aceea, Gabriela Adameșteanu analizează această problematică socială atât prin propriul parcurs existențial și cultural, cât și prin mărturiile despre activitatea altor scriitoare precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Dana Dumitriu, care nu au fost pe deplin înțelese de familia lor. O altă problemă adusă în discuție în acest volum este legată de modul în care societatea românească – și nu numai – consideră că ar trebui să fie literatura feminină. Având încă o mentalitate modelată de principiile conservatoare ale secolelor trecute, deseori percepem nevoia ca operele literare scrise de femei să fie sentimentale, să expună o atmosferă de familie liniștită, cu puține elemente de suspans și cu o acțiune liniară. În actul lor de creație, de cele mai multe ori, femeile scriitoare sunt nevoite să înfrunte cenzura apropiaților, care nu înțeleg faptul că o operă trebuie exprimată liber, fără nicio constrângere referitoare la limbaj sau la modalitatea de a relata evenimentele. Așa precum remarca însăși autoarea, după apariția primului său volum, Drumul egal al fiecărei zile, în 1975, ea însăși s-a temut de reacția rudelor, mulți întrebând-o în legătură cu limbajul personajelor sau alte aspecte „reale”, care ar „afecta” imaginea familiei Adameșteanu.
Concluzionând, volumul de memorii Meserii nerecomandate femeilor scoate la lumină nu doar istoria agitată a unei familii de intelectuali în comunism, ci surprinde parcursul unei scriitoare care a reușit să depășească concepțiile familiale și sociale și să arate, în același timp, că „meseria” de scriitor ține, în cazul domniei sale, de destin, de muncă, de răbdare, de onestitate intelectuală și umană.
*Octavian Mercaș, elev în clasa a IX-a E (filologie) de la Colegiul Național Iași, a obținut în doi ani consecutivi Premiul I la faza națională a Olimpiadei de Istorie.
