Maria mea, mi-ai devenit călăuza oarbă într-o lume pe care o mai vedem doar pe bâjbâite, fiindcă cu asta ai avut dreptate, că știm mai multe despre daci și romani decât despre copiii bunicilor noștri sau despre soții bătrânelor noastre, care au murit fără sens timp de o sută de ani, care prin războaie, care prin deportări, care neștiuți de nimeni ca soțul tău, doar ca acum să vină câte un politician idiot și să se împăuneze pe scheletul unei istorii strâmbe.
Istoria nu este despre statistici, ani sau evenimente care nu ne privesc, ci, de cele mai multe ori, despre propriile familii, despre cei care ne înconjoară, despre cei pe care i-am pierdut, despre strămoși și, până la urmă, chiar despre noi. L-am auzit la începutul săptămânii pe istoricul Cătălin Pavel afirmând că în momentul în care ne referim la istorie trebuie să lăsăm empatia deoparte. Nu sunt întru totul de acord cu opinia sa. Nu sunt istoric, însă cred că în momentul în care nu manifestăm niciun fel de sentiment pentru victimele trecutului, nu mai reușim să percepem această știință în toată complexitatea sa și ne dezumanizăm într-o oarecare măsură. Din păcate, niciun manual de istorie nu ne vorbește suficient despre cei care au suferit, ci mai mult despre cei care le-au produs suferința. Suntem mai aproape de călăi decât de victime – nu le cunoaștem ca individualități, ci ca mase. Într-adevăr, ar fi imposibil să le dăm tuturor un nume, dar poate dacă nu le-am mai privi cu atâta rigiditate și distanță, am reuși să ne înțelegem mai bine trecutul. În fond, istoria este formată dintr-o multitudine de povești care se ciocnesc permanent. Printre ele, se vor afla și „poveștile” noastre, cele care se petrec în momentul acesta. Observăm chiar acum felul cum trecutul se răsfrânge asupra prezentului, lăsându-și amprenta grea și dureroasă. Multe capitole pe care le credeam încheiate definitiv au fost doar „înghețate” pentru o vreme, redeschizându-se ca o rană cronică. Apar noi victime – deși noi nu am apucat încă să le plângem îndeajuns nici pe cele ale secolelor trecute. Am devenit imuni la suferința celor din jur, căci atât timp cât nu ne afectează în mod direct, nu contează. La o simplă căutare pe Google descoperim că în patru ani de război, au murit în total aproximativ două milioane de oameni din ambele părți, anume Ucraina și Rusia. Un număr evident cutremurător care printr-o simplă comparație este aproximativ egal cu populația totală din Republica Moldova, formată din 2,4 milioane de oameni. Deci aproape un întreg popor și-a pierdut viața. Nouă însă nu ne mai pasă cu adevărat tocmai fiindcă ni s-au tocit simțurile, tocmai fiindcă ne raportăm la istorie fără pic de empatie.
În romanul lui Moni Stănilă Oase strălucitoare, întâlnim un personaj, pe doamna Maria, prin ale cărui vene curge întreaga istorie a Moldovei de peste Prut din secolul al XX-lea. Alături de ea, o mamă și o fiică, Iana și Laura, având o relație incertă și instabilă, ce au trăit alte vremuri, tulburi poate din puncte distincte de vedere. Totuși, doamna Maria, prin scurta ei prezență în viața lor, le redă amândurora conexiunea cu ele însele. Laura își descoperă vocația, în timp ce Iana își înțelege aspirațiile de dinainte de a deveni mamă. Ne dăm seama că uneori, în mod paradoxal, unele relații funcționează mai bine la distanță, căci numai așa nu te mai simți sufocat de existența celuilalt și de îndatoririle față de el; uneori iubim mai mult într-o absență pe care nici nu o regretăm.
O marmură frumoasă și moartă, cu sprâncene decolorate. Fiica mea nu e din lumea asta, mă gândeam, și brusc mă apuca panica. Inima îmi bătea cu putere și, cu mâinile tremurătoare, o scuturam: Laura, Laura? Iar ea învia foarte încet.
În Moldova anilor 2000, depresia postnatală nu se afla în vreun fel printre preocupările societății. În consecință, Iana nu a reușit să afle vreodată ce înseamnă să fii mamă cu adevărat din cauza propriei minți. Toate visurile abandonate au continuat să o urmărească pe parcursul vieții, abia după apariția doamnei Maria având suficient curaj să le îndeplinească. Poate că nu era pregătită să aibă un copil, poate că ar fi trebuit să trăiască mai întâi pentru ea, pentru a putea trăi, abia apoi, și pentru Laura. Pare straniu ca unei mame să-i fie frică de propria fiică, însă, în realitate, cred că toate mamele resimt același lucru. mă gândesc că e ușor bizar să apară cineva nou în viața ta, de care să trebuiască să ai grijă în permanență, deși nu reușești să-l cunoști prea bine inițial. De asemenea, că e bizar ca deodată să ai lângă tine o persoană a cărei viață contează mai mult decât propria-ți viață. Nu în ultimul rând, mă gândesc că este tulburător să simți presiunea de a iubi pe cineva care încă nu ți-a demonstrat nimic. Este evident că acel atașament instinctiv, necondiționat al mamelor față de copii este doar un mit. Iubirea vine abia după ce reușești să faci pace cu tine însăți, să-ți ordonezi existența și să accepți că nimic nu va mai fi la fel din acel moment. Iana nu a ajuns în acea etapă, considerând-o inconștient pe Laura o piedică în calea sa, o povară pe care este forțată să o poarte după ea. A iubit-o, deși nu și-a dat seama de asta, fiindcă în propria interioritate a rămas acel haos ce ar fi trebuit tratat. Poate tocmai fiindcă o iubea mai mult decât ar fi putut înțelege, se temea de Laura, aceasta având o putere nemărginită asupra sa; se temea că ar fi putut să o piardă în fiecare noapte, că somnul acela ar fi putut fi de fapt unul veșnic. E dificil să gestionezi un sentiment care te copleșește, depășind orice fel de limită. Ființa umană preferă să se ascundă în astfel de situații, să plece departe pentru a tăia un angajament atât de puternic. Iana decide să-și împlinească dorința de a pleca în Italia (alături de Leo, tatăl Laurei) abia atunci când crede că poate pasa responsabilitatea către altcineva, când fiica sa frumoasă și înspăimântătoare are un alt sprijin. Chiar și faptul că a decis să nu-i divulge fetei identitatea tatălui a venit tot pe fondul acelei dezordini interioare, Iana manifestând inconștient un atașament posesiv față de amândoi. Din frica de a nu-i pierde, a creat un joc ciudat, pe care Laura însă l-a înțeles și acceptat.
Nu pot spune ce simt. Am învățat bine de la mama să cresc cu minciuni. Cum aș putea spune cuiva că trăiesc cu o instabilă emoțional, mereu pe antidepresive, care uneori mă acoperă cu atenția ei, alteori fuge și se uită doar cu coada ochiului la mine, fie acuzator, fie vinovat? Și mai ales, cum aș putea să-i spun ei toate astea?
De cealaltă parte, Laura a ajuns o adolescentă nesigură, mereu stângace, care preferă să meargă kilometri întregi pe jos decât să se atingă de ceilalți oameni din autobuz. A fost întotdeauna conștientă de temerea mamei, de acea etichetă pe care i-o atribuise, mult mai conștientă decât și-ar fi putut închipui vreodată Iana. Totuși, a jucat mereu după regulile acesteia pentru a-i menține intactă iluzia și a nu o dezechilibra mai mult decât era deja. La rândul ei, Laura a iubit-o mai mult decât și-a dat seama, căci un astfel de comportament necesită multă tărie de caracter. Un copil însă nu ar trebui să fie nevoit să se confrunte cu așa ceva, prin urmare, alegerile mamei au afectat profund modul în care a crescut și s-a dezvoltat tânăra. Aflându-se prinsă într-un păienjeniș de jumătăți de adevăr, Laurei i-a fost greu să distingă ceea ce simte de ceea ce trebuie să simtă, i-a fost dificil să-și descopere propriul suflet, implicit propriile dorințe, dar și să se apropie de cei din jurul său. Trăind cu o mamă care nu și-a exprimat în mod direct iubirea, fiica nu știe acum cum să iubească. Pe acest fundal, apare brusc în viața sa doamna Maria, care prin simpla prezență îi impune un nou comportament: o postură elegantă, un mers grațios, pasiunea pentru lectură, o nevoie de a se îndrăgosti, o preocupare pentru trecutul propriului popor și necesitatea de a deveni parte din rezistența Republicii Moldova, pentru a preveni repetarea greșelilor din trecut. Descoperim, alături de Iana și de o subtilă invidie a sa, provocată de faptul că nu a putut produce niciodată o transformare în fiica ei, o nouă Laura. Tânăra este acum pregătită să se arunce în viață de una singură, stăpână pe sine și motivată să producă o schimbare în țara natală, să reziste asemenea doamnei Maria și să-și amintească de cei care au murit pentru niște ambiții inutile ale unor conducători egoiști. Chiar dacă bătrâna dispare prea curând din preajma sa, aceasta continuă să existe prin poveștile spuse. În fond, cei dragi nu mor niciodată, căci rămân în interiorul nostru și continuăm să îi purtăm în noi cu respect și afecțiune, iar amintirea lor dăinuie. Doamna Maria, acea nonagenară cu părul vopsit negru, foarte îngrijită, îmbrăcată întotdeauna elegant, a reprezentat pentru Laura o revelație, un mod de a se trezi din amorțeală și de a conștientiza ceea ce o înconjoară – că există în lume foarte multe lucruri importante, pe care ar trebui să pună preț și pentru care să lupte.
Fiindcă istoria nu se cere nici știută, nici înțeleasă, ea pur și simplu este, ca moartea, ca timpul. Și lasă urme în noi. Imaginea aceea a fetei, singură și abandonată, a mișcat ceva în mine și a adus la suprafață alte vremuri. Așa că m-am dus și m-am așezat lângă ea. Stăteam alături ca într-o oglindă a timpului. Și apoi ne-am apropiat. Cei șaptezeci de ani dintre noi nu au format bariere, ci punți.
Și pentru doamna Maria, prezența Laurei este necesară. Este acea ultimă persoană căreia reușește să-i mărturisească istoria întregului popor basarabean, reflectată asupra propriei familii, înainte de a părăsi această lume, ca urmare a unui banal virus, după ce supraviețuise unei multitudini de atrocități. Este cea pe care o îndeamnă să plece cât mai departe de Republica Moldova, prevestind izbucnirea conflictului din Ucraina, știind că Rusia nu va renunța niciodată la teritoriile din fosta Uniune Sovietică și că nu va putea fi niciodată bine aici, dar pe care o motivează de fapt să rămână pentru a lupta pentru o istorie pentru care nu mai luptă nimeni, pentru un Cimitir al Eroilor distrus pe care nu-l mai vizitează nimeni, pentru tot ceea ce a fost aruncat în uitare. Laura vrea să continue să poarte aceste povești dureroase mai departe, păstrându-i încă vii pe fratele mort în război al doamnei Maria, pe mama acesteia moartă din cauza foametei și a modului în care i-au tratat sovieticii fiul, pe soțul deportat și ale cărui urme au fost șterse din frică de tatăl ei.
Alături de tânără, cititorii descoperă realitatea unui teritoriu și suferințele unui popor pângărite și exploatate în permanență, căci Rusia și România jonglează cu visurile și nevoile acestor oameni. Ei nu au fost întrebați de partea cui doresc să fie sau ce limbă doresc să vorbească. Se abat deci asupra Basarabiei două Războaie Mondiale care o trec din Imperiul Rus în România, iar ulterior în URSS, o epidemie de tifos, o foamete cumplită utilizată ca un instrument politic de regimul lui Stalin, o serie de deportări ale intelectualilor, ale „culacilor” (țărani înstăriți) și ale opozanților politici în Siberia sau Kazahstan – aceștia supraviețuind în condiții inumane, ajungând să-și fiarbă opincile sau curelele pentru a avea ce mânca. Toate în decursul unui singur veac. Din păcate, familia doamnei Maria resimte din plin aceste tragedii. E multă durere, mult prea multă suferință pentru un singur om. Totuși, doamna Maria își menține spatele drept în tot zbuciumul acesta al istoriei, supraviețuind alături de mulți alții și purtându-și cu demnitate povestea pe tot parcursul existenței.
Nici bine n-au călcat iar pe pământurile noastre, că au și distrus Cimitirul Eroilor Români și, odată cu cimitirul- pe mama. Au intrat cu buldozerele acolo, așa cum au făcut cu fiecare loc pe unde a pășit vreun membru al familiei regale a României, răscolind pământul și aducând la suprafață oasele eroilor. Când s-a întâmplat asta, mama a îmbătrânit într-o singură clipă. (…) L-au ucis de două ori, mi-a spus și nu am mai avut zile cu ea.
Nici moartea nu le-a putut garanta liniștea basarabenilor uciși în acea perioadă. Rușii s-au asigurat să le perpetueze suferința, să le calce în picioare demnitatea, să-i trateze ca pe niște suboameni și să strâmbe istoria, cum de altfel au făcut-o de multe alte ori, transformându-i din moldoveni în basarabeni, apoi din basarabeni iar în moldoveni – doar pentru a le altera identitatea și a produce o confuzie generală, propice manipulării. Efortul de război al tinerilor precum fratele doamnei Maria nu este recunoscut în niciun fel, deși nu a luptat dintr-o aspirație personală, ci obligat de contextul național. De asemenea, alături de mama sa au suferit multe alte mame văzând oasele strălucitoare ale propriilor copii pierduți mult prea devreme și cărora nici măcar nu le mai pot aduce un omagiu, nu le mai pot aprinde o lumânare și nici nu le mai pot oferi flori, căci nu mai au unde.
Ruinele Cimitirului Eroilor au reușit însă să le aducă aproape pe Laura și pe doamna Maria, a căror prietenie nu poate fi comparată cu nimic din această lume. E momentul în care una predă celeilalte o durere pe care a purtat-o toată viața, iar în cel mai frumos mod posibil reușește să-i redea un scop al existenței. De altfel, Cimitirul Eroilor este locul în care doamna Maria și-a putut plânge și ceilalți morți, mama fiind o extensie a fratelui, tatăl o prelungire a mamei, iar soțul său fiind dispărut, neștiind unde i se află rămășițele. Laura scrie mai multe variante ale continuării vieții bărbatului dispărut, sperând că acesta a reușit cumva să scape și să-și refacă viața, chiar cu prețul regretelor doamnei Maria. Este de-a dreptul înduioșător modul în care tânăra încearcă să completeze acest mister și ne îndeamnă pe noi, cititorii, să fim mai atenți la poveștile propriei familii și să nu le lăsăm să se piardă, chit că le relatăm brut, chit că le transformăm în ficțiune. Recuperând astfel de istorii personale, contribuim la întregirea unei istorii universale.
Ar fi meritat să moară acasă.
Ar fi meritat să fie cu părul proaspăt vopsit, cu buzele rujate strident, așa cum îi plăcea.
Poate că este totuși mai bine că doamna Maria a murit în timpul pandemiei de Covid-19, fiindcă nu a mai fost nevoită să vadă tragediile care se întâmplă în Ucraina, nici să se teamă pentru siguranța propriului popor și nici să asiste, din nou, la modul în care Rusia își bate joc, în continuare, de teritoriile din fosta Uniune Sovietică. Ar fi fost prea multă nedreptate, deși cu luciditatea sa, nealterată de îmbătrânire, o anticipase. Poate că moartea i-a oferit, în sfârșit, o reîntâlnire cu soțul pe care l-a așteptat, elegantă și demnă, atâta amar de vreme. Nu vom ști sigur ce s-a întâmplat sau ce și-ar fi dorit doamna Maria, însă putem spera că măcar în cealaltă lume și-a regăsit pacea alături de cei dragi.
Am ajuns, prin urmare, la capitole din istoria recentă, căci virusul ne-a afectat global în urmă cu doar câțiva ani, răpindu-ne membri ai familiei în mod subit. A fost o realitate dură, pe care nu am înțeles-o pe deplin atunci când am trăit-o și pe care, din păcate, unii nu o înțeleg și o contestă chiar și acum. Aș descrie pandemia ca un moment de cumpănă în umanitate, care ne-a schimbat radical structura organică, modul de adaptare și de raportare la societate. A avut consecințe mult mai grave asupra noastră decât ne dăm seama. De cealaltă parte, avem războiul din Ucraina, care continuă, deși am trăit cu impresia că ne-am născut într-o lume prea evoluată pentru a ne mai confrunta cu astfel de atrocități. Asemenea scriitoarei din Ucraina întâlnite de Laura în Epilog, la Iași, un popor întreg își plânge destinul și nu reușește să țină doliu pentru toți cei care-și pierd viețile zi de zi, pe front sau chiar acasă. Sunt mulți, mult prea mulți. Ajungem să ne întrebăm dacă mai existe limite ale cruzimii umane sau au fost deja extirpate.
Romanului lui Moni Stănilă dezvelește, așadar, oasele strălucitoare ale unor victime uitate, aducându-ne cu ajutorul celor trei femei – Maria, Laura și Iana – în proximitatea unor numeroase capitole ale istoriei, dar și a unei comunități incapabile de a evolua și de a se distanța de amprenta sovietică, în care familiile se autodistrug din primul moment al existenței lor, din cauza unor probleme ce nu sunt luate în serios, precum depresia postnatală, sărăcia sau migrația. Ne dăm seama că legăturile de sânge nu garantează iubirea, că prieteniile nu țin cont de vârstă, că uneori avem nevoie de distanță pentru a-l putea accepta pe celălalt și că este esențial să fim empatici când ne raportăm la istorie, dar și la prezent, pentru că altfel vom ajunge să nu ne mai pese.
- AICI – o altă recenzie a volumului Oase strălucitoare, de Moni Stănilă.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor ALECART, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
