Cât de greu e să fim doar noi înșine: Abandon, de Abdulrazak Gurnah (Premiul Nobel pentru literatură, 2021)

Poate fi adevărat? Se întâmplă astfel de lucruri? Și, chiar dacă se întâmplă, cum pot fi ele așternute pe hârtie?

Romanul lui Abdulrazak Gurnah începe prin a depăna o poveste ce învăluie realitatea pe care o consemnează în legănările moi ale istorisirilor de sorginte orientală. Într-o zi ce ar fi trebuit să fie ca oricare alta, când pâclele întunericului încă nu lăsaseră lumina să pătrundă în lume, viața lui Hassanali, prăvăliașul cu inima plină de neliniști și frică de Cel de Sus, care se obișnuise să strige chemarea la rugăciune pentru toți credincioșii ce locuiau în căsuțele de pe străzile întortocheate și atât de colorate ale mahalalei în care trăia, se schimbă definitiv. Viața lui și a celor din jur. În special, viața Rehanei. Ceea ce crede că e un duh venit să-i posede sufletul se dovedește a fi doar trupul istovit, plin de răni și de mușcături, al unui mzungu, un european cu piele albă și ochi cenușii care nu putea rosti niciun cuvânt din cauza epuizării. Cum Allah nu îngăduie decât bunătate față de orice străin, mzungu e dus în casa celui care l-a găsit. Astfel și-a făcut apariția englezul Pearce, stârnind senzație și o înșiruire de întâmplări dramatice de care n-a aflat niciodată întru totul. Povestirea recuperează cadența și atmosfera lumii arabe de care oamenii locului sunt atât de legați, dar miezul ei e de altă natură.

Nu ni se mai permite nici măcar să avem un suflet, iar spațiile secrete dinlăuntrul nostru sunt doar locurile unei agitații nepotolite, cu răni vii care palpită.

Istoria și realitatea amară a unui loc de pe coasta de est a Africii, întâlnirea, în fapt ceea ce desparte, și ciocnirile întâmplătoare, dar mereu violente și provocând suferințe adânci, a două lumi se dezvăluie treptat. E 1899, imperiul colonial britanic își exercită puterea asupra acestor oameni cu pielea ca abanosul ce-și duc viețile mici după legi străvechi, ferindu-se de triburile sălbatice din deșert și de întâlnirea cu cei care le-au devenit stăpâni, apărându-și onoarea familiilor și fiind convinși că tot ceea ce li se întâmplă e doar voința lui Allah. Hassanali nu a văzut decât o singură dată un mzungu. Pentru europenii precum Frederick Turner, indiferent cât de cuceriți de spiritul literaturii coloniale britanice ar fi, indiferent cât de mult ar citi Swinburne și Shelley, africanii nu sunt decât niște ființe stranii, murdare și ciudate, cu obiceiuri pe care nu le înțeleg, cu o limbă pe care nu o vorbesc, pe care nu au ocazia să-i vadă, despre care nu știu nimic și nici nu vor să știe. Ceea ce trece drept muncă în orașul ăsta sunt niște bărbați care șed sub un copac așteptând ca fructele de mango să se coacă. Martin Pearce e o excepție. Inițial, dorința de a-și arăta recunoștința, de a șterge agresivitatea și disprețul cu care fusese tratat bărbatul ce-l găsise și îl îngrijise în primele momente, înainte de a fi luat și dus în casa reprezentantului britanic, e ceea ce-l determină să vină să-i mulțumească lui Hassanali. Numai că aici o întâlnește pe Rehana, sora mai mare, femeia părăsită de soț, dată de frate acelui străin ce apoi plecase și o făcuse să-și piardă orice încredere în bărbați, dar care ajunge să se abandoneze acestui mzungu, la rândul lui prins în mrejele ochilor ei plini de lumină, ochii ei splendizi. Acesta a fost primul lucru pe care l-a văzut, ochii ei. Așa se naște o poveste de dragoste. Așa începe o tragedie. Un european și o africancă împotriva tuturor tabuurilor, împotriva tuturor regulilor și a tot ceea ce știa fiecare despre astfel de întâlniri, împotriva a tot ceea ce trăiseră, împotriva lor înșiși și a lumii întregi, a lumii lui și a ei deopotrivă. Cum s-a întâmplat și cum s-a născut această poveste care i-a făcut pe cei doi să se mute în Mombasa, departe de răutatea dezlănțuită a celor din jurul lor și de ostracizările inevitabile, departe de rușinea lui Hassanali care nu-și poate constrânge sora la supunere, dar nici nu poate recunoaște public păcatul, căci asta ar însemna lapidarea, nimeni nu știe. Ceea ce se cunoaște e că ea a durat atât cât să se nască o fată. Apoi mzungu a plecat înapoi în Anglia, așa cum, cu ani în urmă, plecase și primul soț al Rehanei. Iar aceasta trebuie să supraviețuiască. Într-o lume care nu uită și nu iartă. Iar păcatul ei se va abate și peste generațiile ce vor veni.

Tăcerile pot fi ucigătoare, iar noi stăm acolo paralizați de ele.

Două femei care se abandonează iubirii: Rehana și, peste ani, nepoata ei, Jamila. O fac cunoscând consecințele, înfruntându-le, preferând să trăiască, să se bucure și să sufere decât să accepte ceea ce consideră ceilalți că este bine pentru onoarea lor. O fac îndrăgostindu-se de bărbați care nu aparțin lumii lor. Rehana, de un european, Jamila, tânăra divorțată, cu umbrele și păcatele de neiertat ale bunicii urmând-o pretutindeni, de Amin, africanul crescut într-o familie ce nu poate accepta o astfel de iubire. Povestea dintre Rehana și Martin Pearce e primul nod al poveștii dintre Amin și Jamila. În ambele cazuri, abandonul femeilor e total. Ele se supun pasiunii și înfruntă legile implacabile ale lumii lor. Rușine, dezonoare, desfrâu. Acestea sunt cuvintele care îl pun la zidul infamiei pe Amin. Cum ai putut să fii atât de neghiob? Cum ai putut să-ți distrugi viața? Apoi chemarea la rugăciune a muezinului oprind cuvintele tatălui, lacrimile mamei, spaima Faridei, uluiala inocentă a lui Rashid, fratele mai mic. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la întâlnirea Rehanei cu mzungu. Țara e pe punctul de a-și dobândi independența, de a nu mai fi colonie britanică. Totuși, nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește onoarea, respectabilitatea, ceea ce se cuvine, ceea ce este îngăduit. Amin e slab. Amin nu se poate opune părinților. Promisiunea de a nu o mai vedea niciodată pe femeia pe care o iubește va face din el doar umbra bărbatului care ar fi putut să fie. Cei doi se întâlnesc apoi doar în vis. În visul lui. În visul imposibil în care el este bărbatul care ar fi trebuit să fie, nu tânărul care nu a știut să-și apere iubirea, care s-a supus, așa cum orice fiu din neamul lor se supune voinței părinților, deși nici părinții lui nu ascultaseră de voința părinților lor. Amenințările, agresivitatea, lacrimile. În urma lor, rușinea de a o întâlni și de a-i explica. Avea să creadă că n-o iubeam îndeajuns, dar o iubeam. Sau că eram prea slab ca să mă lupt pentru ea; lucrul acesta se poate să fie adevărat. Nu puteam să ies din cuvântul lor, nu după atâția ani. Ce-i rămâne este supunerea și durerea. Și chipul ei, la fel de viu, și după douăzeci și ceva de ani de la momentul izbucnirii scandalului, când deja din tânărul de atunci nu a mai rămas decât un bărbat singur, împovărat de ceea ce adusese istoria țării lui, de ceea ce i se întâmplase familiei, de boala care în curând nu-i va mai permite să zărească nimic. Pe Jamila o are aproape, deși nu mai știe demult nimic despre ea. O văd în fiecare zi. Ne întâlnim în taină, noaptea târziu, în spatele ușilor închise.

Asta e femeia pe care o iubesc și cu care vreau să fiu până la moarte.

Rehana și Jamila. Bunică și nepoată, trăind același destin la distanță de jumătate de secol. Ele, femei care iubind, abandonează totul pentru iubire. Se abandonează și apoi suportă demn consecințele gesturilor lor. Ei, bărbații, ființe fragile, fascinate pentru o viață de femeile pentru care nu au putut să lupte. Punând mai presus de ele datoria față de familie. Aflată departe, în Anglia, sau aproape, pe coasta de est a Africii. Rehana a fost o persoană care poate să stea neclintită și să întoarcă o privire scrutătoare. O femeie care poate să stea neclintită și să întoarcă o privire scrutătoare. Așa o vede Jamila. Așa este și Jamila.

După cum vedeți, există un „eu” în povestea aceasta, dar nu este o poveste despre mine. Este despre noi toți, despre Farida și Amin și părinții noștri, și despre Jamila. Este despre modul în care o poveste conține multe altele, despre faptul că poveștile nu ne aparțin, ci fac parte din curentele aleatorii ale epocii noastre, despre felul în care poveștile ne prind în mreje și ne țin captivi pentru veșnicie. Nu o poveste despre iubirea imposibilă, despre tabuuri și vulnerabilitate, despre cum se trăiește devorat de pasiune și regrete, hrănindu-te din amintirea a ceea ce a fost, despre lumi incompatibile și abandonul de sine sau abandonarea celuilalt sub forța constrângerilor construiește însă Abdulrazak Gurnah. Aceasta e una dintre nadele pe care cu subtilitate le întinde, căci orice poveste de dragoste seduce cu aceeași forță ca tot ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost să fie. Iubirea dintre o africană, ai cărei părinți aleseseră și ei să încalce tabuurile rasiale, căci tatăl Rehanei se îndrăgostise de o indiancă alături de care trăiește o viață, și un european, la fel ca iubirea dintre Jamila și Amin, tânărul pentru care nu contează că bunica ei a fost femeia unui european, știi, ibovnica lui, se spune pe frânturi. Prima e mai degrabă produsul imaginației lui Rashid care încearcă să-și închipuie cum a fost posibilă realitatea acestei întâlniri într-o perioadă în care întâlnirea dintre doi oameni atât de diferiți, trăind în medii care nu se intersectau, în care onoarea familiei era singurul bun al unui bun musulman nu permitea nașterea unei iubiri, cu atât mai mult concretizarea ei. Totul stă sub semnul lui poate în această poveste, mai puțin adevărul a ceea ce s-a întâmplat: Nu știu cum s-a întâmplat. Improbabilitatea acestui fapt e deasupra puterii mele de înțelegere. Dar știu că s-a întâmplat […] Imaginația mea nu face față, și asta mă umple de părere de rău. Chiar și fără să cunosc amănuntele relației lor, crezusem c-o să pot ajunge la esența, la adevărul ei, pentru că imaginația este un fel de adevăr […], dar constat că în cazul lui Martin și al Rehanei nu mă pot opri la o succesiune de evenimente plauzibilă.

Cum a fost posibil devine pretextul unei minuțioase radiografii asupra societății de pe coasta de est a Africii în perioada dominației britanice. Un tablou al indiferenței și superiorității albilor, al privirii disprețuitor binevoitoare sau al atitudinii opresive îndreptate către populația de culoare și o reconstituire vie, plină de culoare, a modului de a fi și de a-și duce existența al localnicilor, a relațiilor din interiorul familiei și comunității, a legilor onoarei și ospitalității, a plăcerii de a bârfi, de a negocia, a credulității, dar și a asprimii acestor suflete pentru care viața înseamnă gesturi atent normate de comunitate și de cuvântul Profetului. La sfârșitul anilor `50, prea puține aspecte ale vieții se schimbaseră. Lumea era la fel de plină de ironii ca întotdeauna și aproape întreaga Africă era stăpânită de europeni într-un fel sau altul: direct, indirect, prin forță brută sau prin diplomația răsucirii brațului la spate, dacă ideea nu e prea logică.

Prima lecție pe care am primit-o la Londra a fost cum să îndur indiferența celorlalți.

Acesta este momentul în care tânărul Rashid, fratele mai mic al lui Amin, e pe punctul de a-și împlini visul. Ceea ce fusese inițial doar un gând născut din timiditate, dintr-o înclinație către visare, singurătate și dorința de a fi văzut și acceptat se transformă în șansa de a pleca în Anglia cu o bursă. Rashid nu ezită, iar povestea lui devine povestea unui dublu abandon: Londra! Londra! […] pentru mine, la fel ca pentru mulți alții în moduri diferite, era o abstracțiune de proporții mitice. Era o destinație imposibilă unde ajunsesem totuși, un loc cu o forță și un mister inexplicabile, legat printr-o mie de fire de strădaniile noastre. Ceea ce ar fi trebuit să fie o perioadă petrecută în țara pe care niciun african nu și-o putea cu adevărat imagina, deși țara aceea făcea parte din identitatea lumii lor, se transformă, după obținerea independenței și abandonarea administrației în mâna politicienilor autohtoni, în imposibilitate de a se mai întoarce, căci viața acasă se transformă în haos, lovituri de stat, acte de cruzime, sărăcie, mizerie și teroare. Independența atât de dorită îmbracă repede chipul hâd al unei realități cutremurătoare, despre care Rashid abia poate afla din scrisorile tot mai rare de acasă, dar a cărui dramă va ajunge la el odată cu jurnalul lui Amin: Devenim cu toții tot mai dependenți de moschee. Guvernul își propagă minciunile socialiste, iar noi ne repezim în moschei. Zilele se întunecă în toate privințele. Mâncarea e tot mai greu de găsit. Se ia curentul și e penurie de apă. Un întreg continent supus și împărțit între puterile europene. Un imperiu care se va destrăma și va abandona o lume pe care nu a încercat să o înțeleagă, o lume pe care a disprețuit-o, dar care i-a umplut visteria și a confirmat orgoliul unor națiuni. Supusă și abandonată, această lume devine prizoniera violenței și a sărăciei, a resentimentelor, a urii. Toate inoculate de oamenii albi, ațâțate de o libertate cu care nu știu ce să facă.

Nu am cum să descriu otrava care impregnează experiența fugii și a dezrădăcinării, dar nu știam nici asta pe atunci.

Rashid, la rândul lui, e nevoit să-și abandoneze nu doar familia, ci și țara. Un abandon silit care-l transformă într-un străin în țara nimănui. Anglia despre care citise în cărți, Anglia despre care îl învățaseră profesorii lui, pregătindu-l să-și ia examenele pentru a primi o bursă în țara de departe, e un loc al intoleranței, al marginalizării și al disprețului față de tot ceea ce nu este identic ei înseși. Despre condiția de imigrant, despre privirea rece, despre șoaptele care îți amintesc că ești un străin, că ești diferit, că ești inferior, necivilizat, un zombi nici măcar tolerat, ci o ființă inferioară de vreme ce stârnești atâta repulsie este vorba în cea de a treia parte a romanului lui Abdulrazak Gurnah. Și despre adaptare. Și despre depersonalizare. Și despre compromis. Despre abandon, în esență: Cu timpul am ajuns la o condiție de străin tolerabilă. De la o zi la alta, această condiție a devenit un soi de emblemă. În curând am început să spun „albi” și „negri” ca restul lumii, rostind minciuna cu o ușurință crescândă, acceptând similitudinea deosebirii noastre, cedând viziunii sufocante a unei lumi categorisite în funcție de rasă. Asta pentru că, dacă acceptăm și să limităm complexitatea posibilităților, acceptăm falsitățile care secole de-a rândul au servit și vor continua să servească setea teribilă de putere și afirmarea de sine patologică.

Scriind aceste fragmente îmi spun mie însumi că trăiesc. Va fi o cale de a nu uita.

Ceea ce părea a fi o poveste despre întâmplările omenești și voința lui Allah se transformă într-o narațiune densă care caută adevăruri dureroase, depune mărturie despre oameni și suferința lor, despre iluziile și voința lor, despre tabuuri și ciocnirea dintre rase, despre familie și cutume și datorii, despre realitățile din trecut și cele ale prezentului, despre rădăcini. Despre abandon și permanenta revenire, cu gândul, cu sufletul și, uneori, cu prezența, în spațiul sau lângă ființa pe care ai abandonat-o. Despre intoleranță este, în esență, romanul lui Abdulrazak Gurnah, dar și despre slăbiciunea care o face posibilă. Despre zidurile pe care le ridicăm între noi și ceilalți, între noi și dorințele noastre, între noi și noi înșine. Despre ziduri și despre absențele care ajung să le stăpânească.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!