Romanul lui Narine Abgarian este un omagiu adus celor ce au văzut și au trăit suferințele vieții, celor ce au ascultat poveștile și au găsit frumusețe în nodurile infinite ale acestora și celor ce au povestit, păstrând istoria vie și ducând-o astfel mai departe, legând-o de generațiile viitoare. Din cer au căzut trei mere ne aduce aminte că viața înseamnă speranță și continuitate, iar moartea presupune putere și renaștere, căci cine ar crede altfel că cele mai triste evenimente pot broda viitorul cu fir auriu pe griul monoton al existenței umane?
Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.
Cartea lui Narine Abgarian, amestec de realitate cruntă și feerie, coborând și învăluind viața în aura basmului, își deschide paginile cu o scenă zguduitoare, în care nu ai spune că se mai poate desluși vreo bătaie de inimă ce așteaptă să fie auzită. Într-un sat ce pare desprins de lumea reală, uitat de toți, despărțit de viața care continuă să se miște în volute largi în vale, cea mai tânără locuitoare a Maranului, o femeie de 58 de ani, Sevoianț Anatolia, se pregătește să moară. Ca într-un ceremonial, gesturile ei se derulează într-o stare de împăcare și de acceptare a sorții ce i-a fost scrisă, cu un firesc ce presupune atenția la fiecare detaliu, cu o cumpătare și o acceptare a ceea ce e convinsă că va urma și care nu trebuie să afecteze ritmurile vieții de zi cu zi din propria gospodărie și din sat. Ea udă grădina, dă de mâncare la găini și își pregătește hainele de înmormântare. După ce a cunoscut atâtea catastrofe care s-au abătut asupra Maranului, Anatolia consideră că viața ei este completă și nu-i mai rămâne altceva decât să accepte ceea ce ține de ordinea lumii, fără amărăciune, cu sentimentul unui dat ce urmează a fi împlinit. Nu i-a mai rămas nimic de salvat, nicio poveste de trăit, niciun suflet de iubit.
Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Și Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă pe unii de alții.
Cu toate acestea, în satul care a cunoscut atâtea tragedii există, se pare, inima speranței ce bate pe ritmul vieților locuitorilor lui sau flacăra lumânării care arde undeva la final de drum. Când Anatolia acceptă fără tragere de inimă să se căsătorească cu Vasili, un bărbat care a pierdut, la rândul lui, atâția oameni dragi, ea apropie această flacără de sat și readuce speranța printre sufletele îmbătrânite, încremenite parcă până atunci în așteptarea morții. Astfel, chiar în momentul în care sfoara argintie cu care este cusută povestea satului se termină, iar toți locuitorii își dau seama că nu mai este mult până când Maranul va deveni o amprentă ștearsă în timp, Anatolia începe să coasă o nouă istorisire din iubirea neobișnuită pentru Vasili, ce prelungește cu sfoară aurie viața fantomatică a satului.
Pot să te îmbrățișez? Întrebase, întinzându-se nehotărât spre ea, Anatolia fusese atât de uimită de întrebarea lui – fostul lui soț nu-i cerea niciodată voie, aproape întotdeauna o lua împotriva voinței sale, stârnit de lacrimile involuntare și de tăcerea ei resemnată, astfel că această rugăminte dezarmată, rostită într-o șoaptă sânjenită, fusese pentru ea o asemenea revelație, încât se întinsese ea însăși spre el și îl îmbrățișașe, rușinată de graba ei.
În Maran orice acțiune din trecut este ca o picătură de apă ce își imprimă greutatea în timp printr-o infinitate de cercuri vibrante care revin mereu și mereu ca niște valuri, indiferent de cât de mult timp a trecut de când picătura s-a întregit cu apa. Până la urmă, frumusețea nemuritoare a acestui sat stă în toate aceste picături adunate din toate timpurile; tradițiile, superstițiile, poveștile și voința locuitorilor de a merge mai departe au păstrat speranța și au salvat mereu satul de la uitare. Chiar și în momentele în care picăturile ce s-au contopit cu apa nu au fost atât de dulci și au ținut în esența lor adevăruri dureroase, oamenii Maranului tot au continuat să-și clădească viața în ciuda acestor tragedii, încercând mereu și mereu să găsească frumusețea în micile lor gesturi de cumințenie și de acceptare. Așa au ajuns Anatolia și Vasili să se găsească într-o mare de picături în care și-au adus unul altuia împăcarea pe care au căutat-o de nenumărate ori în viețile proprii și care ce le-a spulberat speranța cu fiecare pierdere din trecut. Contopirea existențelor lor este și motivul pentru care Maranul renaște, întrucât iubirea lor cuminte și purificată de suferință aduce pe lume un nou suflet tânăr. Fetița Anatoliei este un dar, o minune ce oferă locuitorilor un nou scop: acela de a crește un copil – căci numai prin oameni poate curge cu adevărat seva de neoprit a unei vieți în care pulsează tradiția și năzuința.
-Voiam să mor.
-De ce?
-Pentru că obosisem să trăiesc.
-Și acum vrei asta?a întrebat Vasili cu o grimasă amară.
Anatolia a izbucnit în lacrimi
-Acum vreau să trăiesc cât mai mult!,,
Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Narine Abgarian sunt personajele, construite ca niște vitralii în care se împletesc trăiri și suferințe prin care pot fi observate toate întâmplările trecute, sfâșiate de timp și reînnodate mereu, din Maran. În sufletul fiecăruia se ascunde o poveste pe care locuitorii încearcă să nu o lase să se scufunde în uitare, așezând-o sub semnul destinului și al prevestirilor. De exemplu, Vasili refuză să vorbească despre fiii lui ce au murit, neputând nici măcar să le audă numele de la atâta suferință. Cu toate acestea, în Maran nimic nu rămâne dat uitării, întrucât fiecare faptă are o consecință ce se prelungește în toate timpurile sufletelor ce continuă să vegheze pe vecie satul. Nici măcar o suferință ce se dorește să fie uitată nu rămâne întemnițată în trecut, ci ea reînvie în prezent și rescrie viitorul cu puterea sa ocrotitoare – așa cum se întoarce sufletul lui Magtahine, fosta soție a lui Vasili, pentru a îi readuce Anatoliei speranță și, odată cu aceasta, prelungirea vieții Maranului.
Consider că povestea cea mai dureroasă este cea a lui Akop, fratele lui Vasili. El trăiește mai toată viața în durere și chin, întrucât moartea este lipită de sufletul lui ca o haină de doliu pe care nu o mai poate da jos. Toată suferința lui vine, totuși, cu niște daruri – cel de a vedea sufletele celor morți purtate în văzduh de îngerii albaștri și cel de a presimți catastrofele amenințătoare care ar putea șterge satul de pe fața pământului. Akop reușește să-l salveze în momentul în care prevede că una dintre stâncile pe care este așezat Maranul se va prăbuși și ajunge să câștige încrederea consătenilor care credeau că este responsabil pentru moartea celor din sat.
Akop a închis ochii, a tras adînc aer în piept și a scos din el un răcnet înfricoșător, de neîndurat… Sufletul lui Akop a atîrnat deasupra abisului rece ca o zdreanță prăpădită, apoi a zburat în jos, în gheața lui veșnică, în întunericul lui de moarte… Și deodată… s-a lăsat o tăcere absolută. Ridică-te! a poruncit un glas ce nu admitea împotrivire. Și Akop a deschis ochii.,,
Lăsându-ți sufletul într-o mulțumire specifică celui ce a ascultat și a descoperit că binele învinge răul și viața triumfă în pofida tuturor greutăților, Din cer au căzut trei mere este ca o răsplată pentru toți cei ce continuă mereu și mereu să spere la mai bine și să creadă în viață. Narine Abgarian scrie un roman care te face să privești cu alți ochi tradiția și să iubești cu încredere oamenii, care te îndeamnă să asculți poveștile pe care le au ceilalți de spus, împingandu-te, în același timp, spre a-ți dezvălui adevărurile oricui are de ascultat.
[Citește AICI o altă cronică a cunoscutului roman Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian, scriitoarea invitată, alături de Manuel Vilas, la Întâlnirea Alecart de la FILIT, joi, 20 octombrie, ora 15, la Casa Pogor.]
*Adela- Maria Roșca, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
