Ce se va întâmpla cu toate poveștile lumii, cine va avea grijă de ele?
Absența ta e întuneric este, mai mult decât romanele anterioare ale lui Stefánsson, un amplu poem al vieții și al morții, a ceea ce se trăiește și a ceea ce se simte în prezența sau în absența celuilalt. Nu e un roman de dragoste, deși ea, dragostea – și corolarul său suferința – reprezintă firul roșu ce spintecă și modelează existența atâtor oameni care sunt atinși de ea. E mai curând o broderie pe care sunt reconstituite liniile șerpuitoare ale unor destine în care se amestecă iubirea și pierderea, speranța și năruirea, singurătatea, dorul, apropierea de celălalt, renunțarea. Toate determinate de alegerile pe care acești oameni le fac: a urma sau a trăda acul magnetic al inimii. Sau poate acul magnetic al destinului. Ac magnetic ce îi aruncă pe unul în brațele celuilalt, zguduindu-le ființa, înălțând-o pentru un timp (ori pentru o viață) sau prăbușind-o – atunci când intervine alegerea între nevoia impetuoasă a inimii și rațiune, responsabilitate. Chiar dacă, în acest caz, renunțarea nu înseamnă încetarea dorului, nimicirea iubirii, ci doar falia ce desparte două moduri de a fi: împlinit, întreg sau pierdut și văduvit. Între curaj și lașitate se joacă totul când vine vorba de iubire, însă curajul și lașitatea se văd diferit în funcție de unghiul din care le privești, de poziția în care te afli. Ceea ce reprezintă o crimă de neiertat pentru cineva reprezintă pentru alții curajul de a greși pentru ca viața să nu se sufoce. Acesta e motivul pentru care durerea e reversul iubirii, iar trădarea e prietenul ei de suflet. Și de aceea e uneori atât de greu să trăiești, încât se vede de pe lună.
Absența ta e întuneric devine astfel un poem ce aduce la un loc oameni morți și oameni vii. Oameni morți, dar care au fost odată vii, la fel de vii ca cei care se întâlnesc să celebreze ceea ce a fost, petrecerea la care participă toți cei care contează, fiecare contribuind la playlistul Morții, amintindu-și, purtând, fără să știe, dorurile și neîmplinirile tuturor, aceleași visuri și aceleași lașități. Continuând să trăiască, fiindcă e tot ce le rămâne de făcut și astfel fiind mereu împreună.
Cine ești e complet irelevant. La fel unde a dispărut viața ta. Dragostea și trădarea ta nu contează aici. Ceea ce contează este să continui poveștile pe care le-ai început. Să sperăm că ți-ai dat seama deja că încetinești timpul când scrii. Dar trebuie să plătești un preț pentru asta. Asta e înțelegerea. Și că nu trebuie să eziți odată ce-ai început. Moartea, spune un vechi poem, este sora așteptării.
Romanul lui Jón Kalman Stefánsson e un poem al unui land vegheat de un fiord și al oamenilor care au trăit acolo. Al zbuciumului lor. Al statorniciei și al așteptărilor. Al întâlnirilor și al legăturilor imposibile făcute posibile de mâna unui bărbat ce ajunge fără să vrea să le spună povestea căutând-o pe a sa, căutându-se pe el însuși, încercând să înțeleagă cine este. Un bărbat ce și-a pierdut amintirile și se trezește într-un loc pe care nu-l recunoaște, dar de care se simte legat, un loc din care a fugit și în care acum revine. Un bărbat ce ajunge să consemneze crâmpeie din viețile celor pe care îi întâlnește, coborând, fără să știe cum, asemenea lui Orfeu, pe tărâmul de dincolo, pe tărâmul amintirilor și al poveștilor despre ei, călătorind între acum și atunci, pe urmele unor întrebări – despre sine, despre viață, despre rostul a ceea ce se întâmplă, a ceea ce alegem. Întrebări care nu au un răspuns, ci doar posibile, întrezărite răspunsuri, mai importante decât adevărul adevărat a ceea ce a fost viața lor. Un bărbat care îi scoate din uitare – din neant – făcând să vibreze din nou ce a fost viu și real în existența lor. Acele noduri, unele dureroase, altele banale, dar toate strălucind puternic din paginile cu scrisul urât, aproape indescifrabil, al unui poet. Din paginile lui. Cel care nu e nici întru totul aici, în prezentul lui Sóley, femeia pe care are certitudinea că a iubit-o și pe care a părăsit-o, al Rúnei, al lui Elías, bătrân acum, numindu-și pisicile după personaje din istoria omenirii, al lui Halldór sau al lui Eiríkur, bărbatul cu trei câini morți, o chitară și o pușcă cu care trage în camioane sau în destin, nici printre cei al căror nume e săpat pe pietre de mormânt și, la fel de adânc, în viețile celor dintâi: preotul Pétur și soția lui Halla, cea cu mâini de lumină, Guđriđur, tânăra care cu o sută douăzeci de ani în urmă scrisese un articol despre râme, gândul lui Dumnezeu orbecăind în întuneric, soțul ei Gísli, întâlnirea dintre Pétur și Guđriđur, fiul lor Jón, Kari și Margrét, Skúli și Hafrún, Haraldur, cu diploma lui în filosofie, Aldís. Un bărbat ce se mișcă prin viețile lor, ghidat, dar și exasperat de preotul bărbos, șoferul de autocar care oferă excursii în iad, cel ce îl avertizează din primul moment în care „se întâlnesc”: Ia bine aminte că uneori întrebările sunt viața, iar răspunsul la ele e moartea – așa că pășește cu grijă pe acest pământ, omule și care apoi îl va însoți, amintindu-i că nu e liber, că are ceva de făcut. Un Mefistofel de care pare a-l lega un pact: salvându-i de la uitare pe toți ceilalți, va afla cine este. Deși nimic nu a funcționat așa cum ar fi trebuit. Descoperind că e unul de-al lor, unul dintre ei. Un om. Nu numele contează, ci identitatea dobândită prin povestea pe care o scrie. Despre niște oameni și refugiul care le-a fost iubirea. Despre alți oameni și prăpastia care le-a fost iubirea. Despre lumea fiecăruia, lumea lor din spatele lumii. O lume în care fericirea și nefericirea alternează constant; trădarea și minciuna ciocnesc pahare cu fericirea și sinceritatea; disperarea întâmpină anticiparea, iresponsabilitatea îmbrățișează afecțiunea, iar lașitatea merge umăr la umăr cu sacrificiul. Oricine poate ajunge acolo; singurul bilet de intrare e iubirea. Și reversul ei, desigur – trădarea. Astfel încât cel ce ajunge să scrie despre om aude plânsul lumii. Bâjbâind, neavând certitudini. Trăind o dată în plus incertitudinea, frica, singurătatea și dorința, neștiind mai multe, dar văzând prin ziduri, prin dealuri și munți. Paradoxul scrisului: a ști și a nu ști în același timp.
Scrie și nu vom uita.
Scrie și nu vom fi uitați.
Scrie. Pentru că moartea este doar un nume pentru uitare.
Scrisul în numele și pentru sângele ce a pus în mișcare inimile unor oameni dându-le viețile peste cap, aureolându-le cu promisiunea fericirii. După sau înainte de o mare durere. De o mare pierdere. În această țară dură și friguroasă care e Islanda lui Jón Kalman Stefánsson. O țară în care o femeie încă tânără, dar needucată ajunge să publice un articol apreciat de capetele cele mai luminate ale bărbaților din țara ei la sfârșitul secolului al XIX-lea, în care un preot îi scrie lui Hölderlin – poet, îndrăgostit, nebun și mort, în care un bărbat are un doctorat în Kiergegaard, cel care cunoștea moartea și, prin urmare, putea să scrie despre viață cum nimeni altul nu putea, chiar dacă viața lui se reduce acum la a ieși cu barca în larg la pescuit, în care un tânăr fermier ascultă Bob Dylan, în care orele rămase după munca istovitoare pe câmp sau în nopțile reci sunt dedicate marilor cărți ale umanității, versurile însoțesc și alină dorul, în care poți să mori, înecat în propria vomă, căutând cu privirea o galaxie despre care ai citit într-o revistă științifică, în care lumea largă devine casă pentru unii dintre ei fiindcă e vegheată de gândurile celor ce au scris despre ea, au cântat-o, au pus în cuvânt gândul despre ce înseamnă viață și a fi om. Ajungând astfel să recunoască frumusețea atunci când o întâlnesc. Ajungând să-și provoace (sau poate doar să-și întâlnească și să-și trăiască) destinul. Frumusețea care umbrește tot ceea ce ai, ceea ce ai fost, tot ce a însemnat viața ta de până atunci. Frumusețea ce strălucește în zâmbetul unei femei sau în ochii unui bărbat. Dar știi, cred că este adevărat ce s-a spus, anume că frumusețea te poate face nefericit, pentru că viața aproape întotdeauna pălește în comparație cu ea.
Vedenia frumuseții, promisiunea ei și apoi nefericirea, viața pălind, obligându-te să o cauți până te îneci în neputință. Pentru a putea fi din nou în zâmbetul celuilalt. În viața celuilalt. Ca Pétur pierzându-se și renăscând în zâmbetul lui Guđriđur. Ca Aldís în cel al lui Haraldur. Ca Svana în zâmbetul lui Halldór, tatăl lui Eiríkur, cel care va trăi timp de patru ani în zâmbetul danezei cunoscute în sudul Franței, Tove. Ca cel ce scrie cutremurat și înspăimântat de zâmbetul lui Sóley. Frumusețea care se află uneori în liniaritatea vieții. În dăinuirea ei egală. Ca cea a lui Magrét. Unele vieți par atât de lipsite de evenimente însemnate, încât cu greu pot fi descrise. La fel ca niște stâlpi de gard. Și totuși, ele ne țin gardurile în picioare. Și care, când se prăbușesc, îi iau cu ele și pe cei rămași – așa cum i se întâmplă lui Kari.
De ce trebuie să se termine astfel de zile, de ce fericirea nu poate poposi la noi, să o purtăm prin viață așa cum își poartă țestoasa casa; ca un scut de nezdruncinat împotriva săgeților nefericirii?
Reconstituind viețile tuturor acestor oameni, Jón Kalman Stefánsson lasă să te lovească un singur adevăr. Deopotrivă zguduitor și deja cunoscut: indiferent ce cale aleg acești oameni, întotdeauna se formează o gaură neagră pe undeva. De asta nu le (și nu îți) rămâne decât să trăiești, indiferent cât de complicat e totul. Viețile lui Pétur, Guđriđur, Skúli, Hafrún, Palli, Halldór, Haraldur, Aldís, Eiríkur, viețile tuturor nu au soluție. Ele se trăiesc. Se împlinesc sau se prăbușesc. Alegi dragostea, suferi. O alungi, suferi. Din mici și mari alegeri se înalță acest uriaș poem al existenței. Vegheat de o parte de lupta continuă cu greutățile unei vieți aspre, o continuă îndârjire între nimic și totul, o luptă acerbă cu natura ostilă, din care însă se revarsă irizări de nebănuită frumusețe, iar pe de alta de neantul către care se îndreaptă invariabil orice existență: moartea. Un poem cu multiple intrări, cu reveniri și bâjbâiri, sincope, adânciri, cu stagnări și învolburări de întâmplări. Un poem ce adună în aceeași matcă câțiva oameni, câteva iubiri, un secol și mai bine de dăinuire, de plecări și de reîntoarceri, multă singurătate, dar care redă mai cu seamă curgerea necontenită a generațiilor, felul cum viața și moartea sunt legate între ele, modul în care iubirea spintecă și ia totul cu ea sau dăruiește totul. Un adevărat tur de forță este traducerea din limba islandeză a lui Ovio Olaru, cel ce reușește să păstreze toată forța și întreaga splendoare a acestui minunat poem care e romanul lui Jón Kalman Stefánsson.
- Jón Kalman Stefánsson a fost unul dintre scriitorii invitați la FILIT 2018, iar cărțile lui au avut succes printre alecartieni & cititorii noștri. AICI poți citi cronica volumului Povestea Ástei, iar AICI câteva impresii despre Tristețea îngerilor.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
