Orice bucată de viață, oricât de scurtă, de adevărată sau de importantă ar fi, dacă n-ajunge să fie povestită, nu există.
Un uriaș pariu câștigă Adrian G. Romila cu Acasă, departe. E un pariu în jocul pe viață și pe moarte cu literatura. Cu marea literatură, aventura absolută în care pornește orice scriitor adevărat. Aventură prin lumea de fantasme și prin realități vădite sau doar posibile, cu el însuși la cârmă și, în același timp, prins fără de ieșire în burta acestui uriaș chit. Paradox imposibil, insuportabil: alunecarea pe apele reveriei, efortul de a rămâne la suprafață, de a căuta un liman, o terra incognita care, ca unui adevărat conquistador, să-i aducă faimă, adică nemurirea, ieșirea din timpul limită al viețuirii în durată și pericolul ce pândește de pretutindeni, înecarea în valurile uitării, în moartea cea a tot devoratoare.
Literatura – cel mai sigur adăpost personal, cea mai invulnerabilă cetate.
Acasă, departe e un roman total. Care se construiește și se deconstruiește, se explică în față cititorului, se articulează pe paliere multiple, propagă jocul cu (nu de-a) literatura în oglinzi ce-și întretaie reflexiile, revizitează și cucerește noi teritorii, revine în punctul de pornire și reface călătoria (aceeași, mereu aceeași căutare) sub alte forme, pe alte mări și sub alte chipuri, atacând marile teme dintotdeauna – obsesiile unui împătimit, ale unui bolnav de alte lumi, temele fundamentale, generatoare de rost și de neliniști, care, asemenea unor uriași curenți de adâncime, constituie imaginarul literar de la începuturile lumii și până astăzi. Un roman care, rămânând în același imaginar maritim (unul dintre multele propuse de Adrian G. Romila), e o balenă nesătulă, în burta căreia se află de toate: epoci și locuri, oameni adevărați și alții imaginați, dar la fel de vii, de autentici, povești despre călătorii reale sau fabuloase, fantasme și istorii consemnate. Un roman în care autorul se proiectează în trei posibile alter-ego-uri, diferite și totuși unitare, își construiește identități ficționale, transformându-se în personaj, de fapt în personaje, se joacă pe sine prin alții. Căci în spatele fiecăreia dintre aceste măști așază ceva adânc din sine însuși, ascuns tocmai pentru că este la vedere, la îndemână. Biografia reală și cea ficțională se împletesc, literatura e oceanul infinit în care plutesc ecourile cărților anterioare, ale celor scrise de el însuși și ale celor iubite, ale celor care l-au format sau doar i-au legănat și hrănit imaginația, integrate în această mare carte în care e loc pentru tot ceea ce a fost și tot ce ar fi putut fi, pentru trecutul trăit și pentru cel doar visat, pentru viața dată și viața transformată în poveste, pentru gândul despre sine și gândul despre literatură, despre cum se naște povestea și mecanismele ei, despre povestea care devorează în aceeași măsură în care îți dă libertatea de a visa, despre povestea-călătorie, despre povestea-exil, despre povestea la capătul căreia te așteaptă Ultima Thule. Povestea pe care te îmbarci fără a ști unde vei ajunge, sperând că îți va supraviețui, că cineva o va descoperi ca pe o epavă eșuată și o va readuce la viață, iar astfel nu vei muri de tot.
Scriitorul este străinul prin excelență, întors acasă cu vreo ocazie, el tot departe, în exil se va simți.
În Acasă, departe, acasă e un tărâm al exilului. Adrian Romila, fost universitar constănțean îndrăgostit de mare și de poveștile ei, scriitor al cărui nume a fost renegat, e un exilat din propria viață, trăindu-și ultimul an și ceva ca pe o însingurare și o posibilă izbăvitoare eliberare, rătăcind prin labirintul de străzi al Peninsulei, însoțit de imaginea poetului Ovidiu a cărui privire e îndreptată spre mare, spre infinitul negru ce l-a despărțit de casă, învăluit în tristețe și disperare. Un bărbat ce și-a găsit adăpost în burta unei corăbii cu care speră că va ajunge să călătorească pe apele mai calde ale insulelor grecești după ce toată viața a călătorit pe apele imaginației, printre aventuri cu navigatori și corăbii, printre istoriile reale ale unor descoperiri maritime și imaginarul despre ele. Fără a ști mult timp că în creierul lui, pe lobul stâng, excrescențele unei tumori vor lua chiar forma fantomatică, dar letală a unei corăbii. Nu înainte însă de a-i da timp să scrie și să predea folder-ul în care a adunat, timp de mai bine de un an, aventura lui de exilat și aventura altor exilați, povestea cerută de fostul securist devenit afacerist, Arcadie Spînu. Un text pe care inițial îl urăște, nedorit, amânat, o comandă literară acceptată constrâns de chingile realității, dar și de puținele informații despre corabia scufundată, prima corabie românească. Așadar, un text refuzat transformat treptat într-o poveste care-l ține captiv, pentru că deja a fost prins în vraja ei, a fost sedus: Voi termina povestea asta cu epava, la naiba! O voi scrie astfel încât să-mi iasă altceva decât vrea comandorul, o voi scrie cum știu eu, cum se scrie un text de proză adevărată. Dar pentru asta va trebui să se elibereze mai întâi de constrângerile realității, să plonjeze în apele la fel de periculoase, dar mai fascinante, cele promise de paginile abia lizibile ale jurnalului de bord pe care îl deține Mihu Costin – „Corto”, un fel de prescurtare de la Costin, combinată cu personajul celebru din benzile desenate ale lui Hugo Pratt. Spînu, și Costin, doi pirați, urmărind corabia-poveste pe care singur Romila o poate scoate din adâncuri, făcând-o vie, reală, palpabilă.
Istoria nu se făcea stând acasă, zicea el, istoria se făcea plecând spre necunoscut și întorcându-te îmbogățit cu o bucată din el.
Acasă e un tărâm al exilului și pentru tânărul Adrian Romila, proaspăt sublocotenent în garnizoana marinei din Brest, fiul italianului Giorgio Romila, venit în Principatul Valahiei la începutul secolului al XIX-lea și sedus de visul unirii acesteia cu Moldova, al neatârnării pământului de la marginea Levantului devenit pentru el patrie. Arhitectul și constructorul în piatră își cheamă fiul acasă pentru a-l trimite într-o misiune secretă la Constantinopol pe prima corabie sub steag românesc construită pe șantierul de la Giurgiu, Marița. Întoarcerea e o continuă respingere, o datorie pe care francezul Adrian Romila o îndeplinește trăind permanent sentimentul înstrăinării, al unui exil forțat, departe de civilizația Apusului, departe de călătoriile pe oceanele lumii mai puțin periculoase ca aceea pe care trebuie s-o facă de la Sulina la Constantinopol. Întoarcerea acasă devine o subtilă meditație asupra neașezării, nestatorniciei, lipsei de consistență din partea aceasta a lumii și se transformă într-o imagine a deplinei respingeri cu câteva clipe înaintea morții: Priviți, priviți, acolo-i Thyle Ultima, un punct cât un bob de praf pe toate hărțile lumii! Ecce, amici! Ibi Thyle Ultima est, Ultima Thule! […] Da, da, asta-i ce se vede acolo, prieteni, nu o țară de la marginea Europei, vraiment pas, ci o păcătoasă de insulă uitată, o insulă singuratică la capătul lumii, un petec neînsemnat de pământ, plin de fiare sălbatice și de ticăloși! Așa cum acasă ar fi devenit un tărâm al exilului și pentru năsosul poet Ovidius, alungat din paradisul Romei de către Augustus și eșuat pe țărmurile Euxinului, la capătul lumii, printre barbari. Ovidiu, poetul care-și deplânge soarta amară și trimite neîncetat scrisori acasă, peste mare, neascultând de îndemnurile sclavului său, Hadrian Romila, educat la școala stoicismului grec și visând să scrie un tratat De aeterna solitudine. Exilatul Ovidiu refuză să renunțe la speranță, să înțeleagă un lucru simplu: că viața însăși, orice viață, nu e altceva decât un lung exil. Dar dacă orice viață e o înstrăinare, o rătăcire, condiția de scriitor înseamnă un perpetuu exil. E gândul care străbate ca un fir roșu conștiința lui Adrian G. Romila și pe care-l transferă personajului scriitor Adrian Romila (un scriitor adevărat este un om singur, un scriitor adevărat e un veșnic condamnat la exil), care, la rândul lui, i-l transferă sclavului-filosof Hadrian Romila: scriitorii sunt cei mai singuri dintre oameni. Exilat, refuzând și refuzându-i-se realitatea, fie că e ancorat în Peninsulă, ajuns în Valahia, la marginea lumii civilizate sau în Tomis și în frigul etern de la capătul lumii, scriitorul nu are alt acasă decât literatura.
Numai în propria ta poveste poți visa liber, voluntar, fără consecințe.
Pentru Adrian G. Romila și alter-ego-urile sale, acasă e călătoria pe mările lumii, printre visuri, pe puntea unor nave reale sau imaginare, pe mările acestei lumi și ale lumilor create de dorințele altora, printre diorame, epoci, timpuri, aventuri. Mi-am oblojit ratarea scriind. Acesta e visul, aceasta e miza. Aș putea scrie un roman nu numai despre exilul meu în Peninsulă, ci și despre cum povestea Mariței a devenit până la urmă povestea mea, despre cum am devenit eu însumi, fără să vreau, trei indivizi deodată, și autor, și povestitor, și personaj. Sunt cuvintele celui care scrie cele trei texte, povestea propriului exil și pe cea a celorlalți doi exilați, prelungiri ale sale și totuși, destine de sine stătătoare, dar sunt, în egală măsură, mărturia celuilalt scriitor, a celui care a conceput tot acest eșafodaj de povești, scriind despre sine prin ceilalți și despre ceilalți punându-se pe sine în chiar burta chitului, în burta corabiei, în burta textului. Salvarea mea nu va fi atât c-o scriu, salvarea mea va fi c-o să mă pun pe mine acolo, în ea. […] Numai așa o să scap, azvârlindu-mă într-o lume pe care eu însumi o desenez, ca un Dumnezeu egoist și satisfăcut, imersat definitiv în propriul univers de cuvinte. Pas cu pas, obiect cu obiect, peisaj cu peisaj, ființă cu ființă, vor fi un cer și un pământ noi, vor fi evenimente extraordinare, va fi o eternitate colcăitoare, numai a mea. Un puzzle ca o hartă interioară, cu oameni, cu țări, cu granițe și cu relief, un mare tablou mișcător al vieților și al morților. De-acolo-mi va veni lumina și acolo-mi va fi mormântul. Inter folia fuget […] . Așadar, o hartă interioară în care e scris totul, acel tot la care a avut acces aventurierul însetat de necunoscut, viața lui și viețile altora, țărmul lui și țărmurile celorlalți. O hartă care-l conține ca o corabie plutitoare pe mările vieții și ale morții, trecând apele Styxului, navigând spre lumină. O extraordinară declarație de dragoste făcută literaturii e această mărturisire. O dragoste care nu exclude ratarea și speranța, efortul și sângerarea, libertatea și condamnarea.
Simțeam tot mai mult că numai literatura ne mai salvează într-o lume care se scufundă-n propria poveste, mult prea banală, definitiv bidimensională și mult prea prezentă ca să mai ofere vreo bucurie umană adevărată, gratuită.
Realitățile post fanariote din Principatul Valahiei, atmosfera plină de parfum de epocă, lumea pestriță, cosmopolită, învăluită în intrigi și în visuri de mărire, cătunele pierdute pe malurile Dunării, forfota din Sulina, trădări și peșcheșuri, povești despre Gheonoaie și Scorpii, un preot clarvăzător – unul dintre mulții nebuni de pe aceste meleaguri sălbatice – alături de alte diorame ce reconstituie imagini ale acestei lumi. De la Tomisul în care totul părea mic, neînsemnat și nestatornic și Sciția văzută prin ochii lui Ovidiu și ai lui Hadrian, sclavul și tovarășul care constată că aici nu spirit aveai de căutat, ci hrană, putere și sânge, cu salturi în timp, înregistrând continua zbatere, mișcarea colcăitoare a vieții pe acest pământ unde totul e fragil și supus schimbării, un pământ peste care adie umbra răzbunătoarei Medee și a tânărului fecior de împărat ce s-a întors de pe tărâmul nemuririi pentru a-și întâlni nu părinții, ci moartea, până la realitățile de azi, cu nimic mai așezate sau mai statornice. Printre istorii personale și aventuri pe mare, printre filme și nume de formații ce însoțesc singurătatea unuia dintre personaje, e o realitate densă, recuperată minuțios, desfăcându-se în zeci de fire, în nenumărate crâmpeie de viață, plutind printre legende, mituri, istorisiri de demult. Totul într-un roman care e deopotrivă dialog cu marea literatură și cu istoria consemnată, biografie și autoficțiune, metatext. Un roman care, fiind toate acestea, reușește să rămână în primul rând o poveste. Densă, vie, extraordinară.
***
Nota redacției: Despre romanul Acasă, departe vom mai discuta, în prezența autorului, cu Bogdan Crețu, critic literar, vineri, 9 iunie, la Casa Junimii.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
