BAC-FEST 2024 ne-a așteptat în orașul-casă al poetului adorat de alecartieni cu un tablou specific bacovian, parcă „pictat” dinadins pentru zilele Festivalului Național ,,George Bacovia”. Pentru cele patru zile de sărbătoare, străzile Bacăului s-au învăluit în plumburiul de toamnă, dar au fost însuflețite de bucuria literaturii care, în Sala Multimedia a Bibliotecii Județene, a fost premiată și aplaudată. Astfel, strada pe care era mereu toamnă din orașul gri și trist despre care vorbește Ștefania Mihalache în volumul Sunt liniștită, mi-e frică, lansat în prima zi a festivalului de Violeta Savu, devine o stradă-simbol, un reper al zilelor pe care urmează să le petrecem la Bacău și o imagine a stărilor în continuă schimbare.
Nicio iubire n-am avut aici, niciun eșec, nicio frică, nicio rușine. (Sunt liniștită, mi-e frică)
În Alecart, pe Ștefania Mihalache am întâlnit-o în poveștile întretăiate despre familie, despre tarele ereditare și despre trecutul care dă măsura ființei tale oricât de mult ai încerca să te ascunzi în prezent. Am citit proza Ștefaniei Mihalache din Gene dominante și ne-am bucurat de spectacolul pus în scenă la Teatrul Național Iași de Radu Afrim, Antologia dispariției – unde e adaptată și una dintre povestirile dumneaei, iar astăzi am făcut cunoștință cu poezia viscerală, vibrând de sinceritate din volumul Sunt liniștită, mi-e frică, apărut la editura Paralela 45. Cu o delicatețe „poeticească”, versurile Ștefaniei Mihalache vorbesc despre un suflet ce poartă în el aceleași gene dominante ce dau naștere unei fragilități casante, dar și aceeași intensitate pe care Mălina Lazăr o surprindea în Pipote și căpșuni, episodul teatral plin de pulsația umanului. Răspunzând la întrebările Violetei Savu, Ștefania Mihalache își definește volumul de poezii drept o poveste amestecată în care ne aflăm fiecare dintre noi, o poveste specifică amalgamului de trăiri și de antiteze ale sentimentelor derutante, lipsite de claritate, și o poveste a posibilității de a te împrieteni cu frica, făcând schimb de rochii cu ea. Poezia Ștefaniei Mihalache ajunge, astfel, în fața noastră sub forma unei poezii sociale și introspective care te învață că arma împotriva fricii este acțiunea de a te împrieteni cu ea, iar depășirea traumei transgeneraționale se face prin înțelegerea sinelui și în răspunsurile oferite de examinarea atentă a semnelor prin care corpul vorbește (Nu mi-am făcut temele corpului. Nu mai sunt ce eram. Niciodată examenele nu m-au găsit pregătită). (Maria Roșca)
„Există cărți care au o soartă nedreaptă. Acesta este și cazul acestui roman”.
Angela Martin, autoarea romanului Valentina, a fost laureata Premiului Ateneu la cea de a IV-a ediție a festivalului Bac-Fest. Romanul, deși se așterne asupra cititorului ca o vrajă, a primit prima recunoaștere publică în cadrul festivalului organizat la Bacău zilele acestea. Valentina este o carte despre poveste, despre istoriile familiale și, totodată, despre limbaj. E un roman pluristratificat despre o lume fascinantă, despre lumea Ardealului, un roman în care destinele și istoriile de viață se întretaie și se completează reciproc. De asemenea, este pentru prima dată când Angela Martin dă voce propriilor sale personaje, Valentina fiind romanul său de debut – un roman pe care nu se aștepta să îl scrie (Nu știam că voi ajunge să scriu. Cu atât mai puțin mi-aș fi imaginat că voi ajunge să scriu un roman.), domnia sa fiind cunoscută în primul rând ca traducătoare și eseistă. Valentina e în primul rând o cronică a familiei și a tuturor legăturilor din cadrul acesteia, dar și o autopsie a umanității, respectiv, a ființei umane. (Maria Ioana Oglinzanu)
În aceeași atmosferă animată a Sălii Multimedia a Bibliotecii Județene, revista ,,Ateneu” a premiat-o pentru dramaturgie și pe Alexandra Felseghi, autoarea textelor Zeițe de categoria B și Patru piese de teatru, prezentate de Carmen Mihalache.
„Critica este o ficțiune a ficțiunii”.
Petre Isachi, laureat al Premiului Ateneu pentru critică literară, punctează în fața invitaților perspectiva sa asupra literaturii și, totodată, asupra criticii literare. Scriitorul și criticul sunt două ființe care au roluri complet diferite în lumea literară. Amândoi, însă, au același „obiect” pe care îl tatonează/construiesc/analizează: ficțiunea (și, implicit, modul în care o percepem). Totodată, Petre Isachi menționează importanța tradiției, rolul pe care îl joacă autorii canonici în romanele contemporane, căci liniile trasate anterior nu pot fi ignorate (Vrei, nu vrei, trebuie să menții legătura cu Homer). Așadar, în biblioteca județeană au intrat în dialog critica literară și literatura, având ca element comun ficțiunea și tot ceea ce reprezintă aceasta. (Maria Ioana Oglinzanu)
„Aniversarea unei reviste de cultură este o aniversare a biruinței”.
Numit de Marius Manta om al excelențelor, care știe să adreseze întrebările potrivite în situațiile de viață potrivite și care știe cu dibăcie să pună în acord abilități din domenii diferite, Ion Fercu a primit Premiul de Excelență al Revistei ,,Ateneu”, revistă numită de acesta un ingredient al Bacăului, alături de (râul) Bistrița, Vasile Alecsandri și George Bacovia. Acceptându-și premiul, Ion Fercu ține o scurtă prelegere despre imaginar, superbul protest împotriva realului, partea fundamentală a corpului nostru care locuiește chiar în vecinătatea inimii ca o uzină de infinit despre care anatomiștii nu vorbesc nimic. Citându-l pe Marin Sorescu (Demult, în poiană mi-am trimis copilăria să se dea cu sania și nu s-a mai întors), Ion Fercu aduce un omagiu imaginarului și atrage atenția asupra refugiului pe care acesta l-ar putea constitui prin reconstrucția unui timp pierdut: N-ar putea imaginarul să-mi fie timpul din timp, timpul care mi-a fost ucis, căci altă consolare nu am? (Maria Roșca)
Am fost la tribunal să îmi dau în judecată trecutul pentru că am trăit greșit.
În încheierea primei seri a festivalului am revenit la poezie printr-un moment inedit: recitalul poetic al Elizei-Noemi Judeu – Ovidiu Genaru, un postbacovian. Colajul ce recuperează o parte din opera poetului Ovidiu Genaru a adus în fața publicului teme complexe precum spectacolul vieții, moartea, singurătatea, dând naștere unei lumi în care cu toții ne regăsim într-o anumită măsură (Nu am uitat rolul morții în societate; Până la viață e o distanță pe care nici Homer nu o acoperă; Suntem singuri. Ne e teamă?). Am avut senzația că la finalul recitalului, fiecare dintre cei prezenți în public și-a conștientizat propriile manuscrise din piept în care nimeni nu s-a uitat.
Prima zi de Bac-Fest a reunit la Biblioteca Județeană din Bacău mai multe forme de artă – tot ceea ce dă naștere frumuseții și propune un sens. Astăzi, așadar, biblioteca a devenit casă pentru spectacolul artei, amintindu-ne ce definește ființa umană. Și poate e cazul să spunem că nimic nu ar fi fost posibil fără entuziasmul lui Adrian Jicu, pe care ne-am bucurat să-l revedem acasă la el după ce ni l-a adus în Iași pe Iorgu – într-o primăvară cu moină bacoviană, la Alecart, unde am discutat împreună tot despre Bacovia… (Maria Ioana Oglinzanu)
- Citește AICI recenzia volumului Iorgu!
*Maria Roșca & Maria Ioana Oglinzanu, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.