În spectacolul Naționalului ieșean semnat de Claudiu Goga ceea ce este esențial nu e ce se spune, ci ceea ce nu se spune niciodată. Suma tăcerilor. A privirilor. A așteptărilor. A gesturilor și a răsuflărilor. A interacțiunii dincolo de cuvânt. Povestea se construiește printr-o atentă corelare între ceea ce sunt acești oameni și ceea ce se clatină în ei în momentul în care pojghița subțire a echilibrului lor (dată de rutina gesturilor mărunte, de fuga de sine sau de schimbare, de instinctul de a se adapta și de a supraviețui, de micile drame de zi cu zi) se fărâmițează, dezvăluind pustietatea care le pârjolește sufletele. Construit în manieră narativă, din cinci episoade ce aduc în prim-plan câte o figură centrală din această poveste a sufletelor prinse în capcana propriilor vieți, departe de ceea ce cred ei că înseamnă viața adevărată, spectacolul ne propune o imagine sfâșietoare a eșecului redată cu instrumentele comicului.
Înstrăinări și reveniri
Eșecul se dezvăluie treptat și e cu atât mai cutremurător cu cât privirea este a unui observator doar parțial situat în afara acestei lumi, aureolat de succesul de a fi un scriitor publicat, dar care are propriii demoni și a cărui viață este la fel de sordidă. Robert, străinul plecat demult și reîntors pentru o zi în lumea de care pare a-l lega prea puțin, într-o casă care nu-i este acasă, în căutarea a ceva ce nu pare a ști exact ce este, fuge de sine și de ceilalți și naufragiază în singurul loc pe care îl cunoaște, dar pe care nu și-l dorește, locul de care a stat mereu departe: acasă la tată. Nu acasă, ci la tata acasă, și această structură surprinde exact neașezarea personajului: e legat de un spațiu, de un trecut și de niște oameni, dar acestea nu sunt cele care să-i întregească viața. Venirea lui e pretextul conturării câtorva povești de viață, al recuperării unor momente pierdute și al dezvăluirii unor multiple forme de eșec.
Acțiunea este minimală și construită exclusiv pe scene cheie în care irup sentimente contradictorii, așteptări și dorințe frânte, tensiuni, întreaga micime, grosolănie, neputință, goliciune sau disperare a acestor oameni. Imaginea din final surprinde și închide definitiv lumea pe care Robert o descoperă, devenind o punere în abis a existenței tuturor: mișcarea în cerc a casei care comprimă viața micului sat și încremenirea tuturor în gesturi sau posturi emblematice, lentoarea derulării aceluiași spectacol cotidian, impresia de spațiu din care nu ai unde să pleci; tăcerea, privirea în gol, fereastra sau gratiile în spatele cărora se poziționează personajele, sunetul mat al zarurilor, toate exprimă definitiva încremenire, toate sunt semnele vidului interior. Aflat între, în afara acestei lumi, dar deocamdată și în afara celei în care urmează să plece, Robert e singurul care pare a avea încă șansa unui alt început. E o posibilitate, nu o certitudine, iar finalul închide o lume, lăsând personajul într-un timp suspendat. Pe picior de plecare. Către un alt loc care nu e acasă. Dar care ar putea, cine știe, deveni.
O lume pustiită
Scenografia și decorul spectacolului susțin eșafodajul de semnificații, componenta vizuală devenind esențială. Realismul brut (lăzi goale, sticle de bere, pachete de țigări) care recompune universul cotidian este dublat de câteva obiecte-simbol. Unul dintre ele este bicicleta rezemată în fața magazinului-cârciumă ce acumulează toate energiile spulberate și micile eșecuri ale tuturor. Bicicleta se asociază iluziilor celor care nu mai pot sau nu mai au unde pleca, ale celor care au rămas, asigurând scurte deplasări, legând locurile blestemate, anulând distanțele și așa scurte pentru a suprapune spații la fel de sufocante. Silueta ei zveltă e dintr-un alt timp, mai proaspăt, mai lipsit de șovăieli. O altă bicicletă e cea căutată de profesorul ajuns aproape de pensie, motiv de amuzament pentru foștii elevi care asistă acum la spectacolul jalnic al fugii de realitate. Paradoxul obiectelor de care sunt înconjurați acești oameni este că ele nu fac altceva decât să surprindă dereificarea lumii, accentuând ideea de gol. Un vânt pustiitor pare a bate prin viețile lor. La fel se întâmplă și în cazul cuvintelor. Cu cât acestea se adună în tirade convulsionate, cu atât ele dezvăluie o mai mare absență. Cuvântul împotmolit, întrebarea fără răspuns, cuvântul cinic sau aluziv, cuvântul brutal sau cuvântul minciună surpă consistența interioară, o ascunde ori o metamorfozează într-o supapă menită a asigura supraviețuirea, zbaterea la suprafață. Viața fiecăruia ascunde nenumărate goluri, neîmpliniri, dorințe derizorii sau dezamăgiri pe care zadarnic încearcă să le dosească.
Privirea devine în acest context semnificativă. Privirea seducător-îndurerată, apoi disprețuitoare sau răsfrântă spre sine pentru ca în final să fie aproape goală a Paulei, privirea sigură transformată în agresivitate și înfrângerea-acceptare a lui Petrică, cea mult timp inexpresivă a lui Mimi, privirea reproș îndreptată înspre tată sau cea ludic-înțelegătoare a Iulianei, toate vorbesc despre aceeași dureroasă zbatere în interiorul unei vieți care s-a dovedit o capcană, despre suflete chinuite și neputincioase, în jurul cărora realitatea se strânge tot mai mult. Tristețea Paulei, râsul grotesc al lui Petrică, absența aproape totală a lui Robert (care rămâne mereu la jumătatea distanței dintre înăuntru și în afară, martor fără intenție, dar nu complet detașat sau lipsit de vinovăție), logoreea profesorului sunt formele prin care viața își arată fisurile. Momentele în care acești oameni își pot clama nefericirea nu țin nici de interacțiunea propriu-zisă, nici de împărtășirea prin cuvânt. Ele sunt reprezentate fie de tăcere, fie de cântecul care vine dinăuntru și le trădează povestea – o altă formă pe care o caută pentru a transmite ceea ce le definește rana lăuntrică, eșecul.
Iluzii și dezrădăcinări
Copacul cu rădăcinile în afară, fragil și parcă pierdut printre atâtea obiecte și oameni e un alt semn al dezmembrării. Viața fiecăruia se suprapune peste această imagine de o tulburătoare simplitate. Niciunul dintre ei nu a reușit să prindă rădăcini, familia e un spațiu constituit întâmplător, al grijilor și al responsabilității de care fug, casele au fost pierdute sau nu aparțin proprietarilor decât pe jumătate, sunt neterminate și ascund vise sau traume, totul e șubred. Și totuși, viața merge mai departe și fiecare se agață de un alt vis, de celălalt sau de imaginea unei alte existențe împlinite, cea a lui Robert, poetul plecat la București a cărui fotografie a apărut în ziar și a cărui viață musai e mai împlinită decât a lor. Robert, cel care ar fi putut să-i salveze sau să-i disculpe sau să le întărească tuturor iluzia. Robert, cel care a plecat și care se lasă prins în așteptările celorlalți pentru că el însuși așteaptă ceva. Cel care va mărturisi într-un final că prea puțin din ceea ce cred ceilalți despre el înseamnă viața lui. Telefonul care sună intermitent și pe care îl ignoră în mod voit e un semn din cealaltă lume. Din viața de care el însuși fuge, din viața în care, pentru el, ca și pentru ceilalți, nu există acasă. Copacul care este ridicat din pământ cu rădăcini cu tot este chiar el, „străinul” pentru care nu există acasă, omul care și-a împachetat toată viața într-o geantă de umăr pe care o cară cu el ca și cum plecarea și neașezarea ar fi forme ale izbăvirii.
Doar oameni
Ceea ce reușește remarcabil spectacolul semnat de Claudiu Goga, dincolo de cutremurătoarea dramă pe care o drapează în faldurile unui comic ce mai degrabă îți strepezește dinții decât te eliberează, este recuperarea unei realități (umane în primul rând) recognoscibile. Multiplele fețe ale umanității, tipologii deopotrivă cenușii și pitorești (când le privești de la distanță) se preumblă prin acest carusel în care se joacă pe viață și pe moarte cartea supraviețuirii. Conștiința eșecului nu e acutizată de revenirea lui Robert „acasă”, însă firescul așezării fiecăruia în interiorul ratării e radiografiat atent. Unul dintre meritele regizorului este că a impus fiecărui actor o perfectă așezare în rol, o deplină asumare, o întru totul pliere pe psihologia personajelor și pe interacțiunea dintre ele. A rezultat o adevărată comedie umană care nu exclude realismul, caricaturalul, adâncimea psihologică, pulsiunile, răbufnirile dramatice, contorsionările interioare, superficialitatea și, în final, povara vieții pe care fiecare o duce.
De la cinismul și neputința de a înțelege a tatălui (Teodor Corban), de la amărăciunea și resentimentele lui față de fiul înstrăinat, de la disprețul față de alegerile făcute de acesta până la acceptarea uneori dureroasă a propriului eșec înecat în vin și făcut suportabil de prezența unei alte femei după moartea soției până la izbucnirile când agresive, când disprețuitoare sau vinovate ale lui Robert (Cosmin Maxim), lungul preambul familial conturează modul în care regizorul și actorii au construit fiecare interacțiune și secvență a reprezentației. Petrică (Ionuț Cornilă) este personajul cel mai viu și autentic al acestei drame întoarse cu susul în jos. Prietenul rămas acasă, devenit faianțar, cu brațele deschise către cel în umbra căruia a stat o viață și de venirea căruia se bucură sincer e deopotrivă bonom, fudul, eșuat într-o căsnicie încheiată în grabă, prins între realitățile de zi cu zi și o iubire iluzorie care-i hrănește încă orgoliu – o acumulare de răbufniri violente și gesturi mărunte care să-i reconfirme demnitatea pierdută. În el coexistă bunătatea și disperarea, violența și inconștiența celui care e prins definitiv în propria neputință. Jocul lui Ionuț Cornilă e excepțional, probabil unul dintre cele mai bune și consistente roluri ale sale. Fără a avea momente foarte dense, Adi Cărăuleanu reușește să recompună din doar câteva replici și gesturi imaginea profesorului de provincie, a omului pierdut, ridicol, conștient parțial de propriul eșec, dar pentru care e prea târziu, o umbră fără consistență a ceea ce a fost odată. Constantin Avădanei (socrul lui Petrică) e întruchiparea reproșului și a suferinței. Prezența lui e redusă la încremenirea statuară și la tăcerea dezaprobatoare, însă personajul e mai mult decât atât, o imagine a neputinței de a schimba ceva în viața propriei familii, un martor la măcinarea surdă a unei speranțe. Figurile feminine sunt la fel vii. Ada Lupu reușește să surprindă cu exactitate o întreagă poveste de viață despre eșec, neputință, renunțare și feminitate ratată în destinul Paulei. Cochetăria ei ascunde și grosolănie, și meschinărie, dar și o umbră de inocență, ceva din iubirea risipită de altădată pentru Robert și care mai pulsează uneori în gesturi și priviri fugare. E când cinică și lucidă, când prinsă în capcana propriului eșec și știe că nimic nu se refuză, că de la viață trebuie să iei cât mai mult în momentul în care ți se oferă. La fel de vie e imaginea Miei (Petronela Grigorescu), soția lui Petrică, legată de casă și de cei doi copii, de iubirea neputincioasă față de un soț pentru care nu există, dar care revine la „păsărica” lui ca la singura realitate pe care o are. Transfigurarea femeii docile, obosite, a femeii-obiect în ființă ce simte, înțelege și se revoltă nu e nici fisurată, nici nerealistă. Disperarea ei, deși trecătoare, e profundă și totală, îi conferă credibilitate și o salvează, așa cum bunătatea și cunoașterea realității, propria dramă trăită anterior lângă un bărbat indiferent, o salvează pe Iuliana (Doina Deleanu) de a rămâne doar femeia ce ia locul soției tatălui după moartea acesteia. Gesturile mici care adună o existență sunt recuperate minuțios pentru a recrea drama acestor oameni prinși definitiv în capcana propriei existențe.
Plecarea ca formă de a căuta să ajungi acasă
Acasă la tata e o piesă despre un moment suspendat din viața unor oameni care nu au putut fi altceva decât ceea ce le-a fost la îndemână și care trăiesc eșecul cu firescul celor care nu au avut și nu mai au ce aștepta. Venirea lui Robert nu este altceva decât un intermezzo în lunga peregrinare în gol prin acest spațiu încremenit al propriei existențe. E, în același timp, o poveste despre ce nu înseamnă acasă, despre înstrăinare, neputințe, vise mici și căutare. Căci căutarea unui acasă subsumat împlinirii (sau măcar stării de seninătate) rămâne singurul gând care pune îl pune în mișcare pe Robert. Plecarea lui poate însemna fugă, reîntoarcere sau eșec, dar ea este în primul rând un impuls care îl face să fie viu. În acest prea târziu al celorlalți, e singurul care poate găsi ceea ce caută.
- regia și ilustrația muzicală: Claudiu Goga/ scenografia: Lia Dogaru/ video: Constantin Dimitriu/ distribuția: Teodor Corban, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Adi Carauleanu, Constantin Avădanei, Dumitru Năstrușnicu, Radu Homiceanu, Andrei Sava./ autor: Mimi Brănescu
(*Nicoleta Munteanu, profesor la colegiul Național Iași, este editor-coordonator al revistei „Alecart”)
