Apele care ne înghit și apele care ne aduc la liman: Aceeași mare, de Amos Oz

De fapt, toate acestea s-au petrecut mereu și vor continua să se petreacă/ numai când mă voi întoarce cu spatele.

Atâta singurătate. Atâta tăcere. Atâta rană care așteaptă să se formeze coaja ce ar putea-o face mai puțin dureroasă. Singurătatea de unul singur și printre ceilalți. Tăcerea în bucătărie dimineața, după-amiaza sau aproape de miezul nopții. Tăcerea care se face densă pe fundalul zgomotelor de lângă. Rana absențelor, a pierderii, a dorințelor. Rana care apare imediat ce ai început să-ți dai seama că ești și despre care, peste un timp (să zicem o sută și un pic de ani) nimeni nu va mai ști. Cu atât mai puțin cel însingurat, învăluit în tăcere, rănit. În noaptea asta trebuie să calculeze pe ecran totalul câștigului/ și al pierderilor, care e avantajul de la fiecare. Coloană lângă coloană./ Nu la fel e durerea: nu are măsură.

Aceeași mare este romanul cel mai plin de uman al lui Amos Oz, coborât până la esență, decantat într-o formulă care e narativă, poematică și onirică, meta și intertextuală. Romanul cel mai puțin evreiesc (adică cel mai puțin subsumat unui spațiu, unui fel de a trăi, unei realități interioare, unei istorii cu rădăcini adânci și dezrădăcinări) al lui Amos Oz, deși nu complet rupt de toate acestea. Există Bat-Yam-ul lui Albert, al Ditei, al Bettinei sau al lui Ghighi Ben Gal, există undeva și Arad-ul naratorului, există pâinea neagră, măslinele, gustul de brânză și salata tăiată în felii subțiri, dar toate acestea s-ar putea afla oriunde pe o hartă ce surprinde sinuozitățile umanului. Dacă ar fi să rezumăm până aici (și să-l credem pe cuvânt pe cel care se proiectează în text ca autorul acestor făpturi), aceasta e de fapt povestea a cinci-șase personaje, majoritatea în viață în cea mai mare parte a timpului. Dacă ar fi să-l credem pe cuvânt pe acest autor care discută cu personajele sale și spune câte ceva și despre sine, Aceeași mare e un roman în care câteva triunghiuri se întretaie. Și în care se împletesc câteva morți și câteva vieți, câteva iubiri și câteva amărăciuni, puțină bunătate, puțină meschinărie, puțină dezamăgire. Gânduri printre umbre și umbre. Ale trecutului și ale sufletului, ale dorințelor și ale regretelor. Umbre a ceea ce a fost și umbre a ce ar fi putut să fie. Umbre ale unor vieți care refac, în fapt, aceeași viață. A tuturor – indiferent de formele dobândite, de alegerile lor, de fugile și de tristețile fiecăruia. Pentru că marea pe care Rico o caută printre zăpezile tibetane, prin porturi și prin locuri îndepărtate pentru a se elibera de umbra mamei și a o regăsi după ce trupul acesteia a fost sfârtecat de un cancer necruțător și sufletul i-a fost luat de pasărea care spunea narimi narimi e aceeași mare din fața casei părinților lui, aceeași mare de care a fugit pentru a o descoperi în altă parte, aceeași mare, mereu singură, mereu neliniștită, niciodată egală cu ea însăși tocmai pentru că nu își poate schimba esența. Oricum ar fi, / la urma urmei fiecare e singur. Nu doar oamenii, ci și lucrurile. Nu doar oamenii, ci și marea. Nu doar oamenii, dar mai ales ei.

Totul e dezolant dar în același timp amuzant: reiese că ceea ce nu există și ceea ce nu va exista e de fapt tot ce avem.

Albert – Dita. Un bărbat în vârstă, proaspăt văduv și o tânără, prietena-logodnică nelogodită a fiului plecat în Tibet. Într-o coregrafie a mișcărilor interioare și a gesturilor de apropiere-provocare-reticență. Într-o coregrafie a dorinței și a rușinii. A atracției și a conștiinței că nu e permis. Tăcerea lui, oboseala, pânda, vinovăția. Și jocul ei, jocul tinereții, al acestei aproape femeie și încă nu suficient femeie care e Dita, al acestei fete care trăiește într-o altă lume decât cea în care și-au trăit tinerețea Albert și Nadia, într-o altă lume decât cea a căsniciei lor. Un joc al seducției, jumătate inocent, jumătate uluit de propria îndrăzneală. Interzis, deci dezirabil. El – între dorință, care nu e doar a cărnii, ci și a sufletului însingurat, pierdut, ridicol. Ea – între imposibilitatea de a se descurca singură, grija unei fiice față de el și plăcerea de a fi văzută, dorită, așteptată. De tată, nu de fiu. Amândoi cu conștiința unui timp delimitat de o pierdere (Nadia în moarte, Rico în depărtare) și o întoarcere (a fiului, a iubitului, a păsării care va cânta din nou narimi narimi, de data aceasta nu pentru Nadia, ci pentru Albert). Albert cel taciturn între umbra Nadiei și prezența Ditei, între șervețelul brodat, chipul pe care încearcă să-l smulgă întunericului cu ajutorul grecului de vreo optzeci de ani, a grecului ghicitor în cărți, despre care se spune că vorbește și cu morții,/ nu cu un pahar și litere ci cu adevărat./ Deși numai pentru o clipă și doar în penumbră și problemele Ditei, privindu-i trupul în fustă portocalie sau înfășurat în cămașa de noapte albastră a Nadiei, picioarele ei desculțe, cuprins de clipe când inima lui se supără pe trup. Albert captiv între umbra fiului și dorita, dar amenințătoarea lui revenire și Dubi Dombrov, îndrăgostit de Dita pentru că în ea a văzut-o pe Nirit, făptura din scenariul pe care tânăra i-l dă, Nirit, făptura imaginată, singura care l-ar putea salva de propria meschinărie, urâțenie, singurătate. Dar pentru asta ar trebui sacrificată Dita, ar trebui manipulată, transformată în Nirit. Și, odată cu ea, văduvul acesta singur, pe jumătate tată, pe jumătate rival.

Îi luă mâna în mâna ei […] puțin din cauza singurătății trupului și puțin dovedind tandrețe și blândețe.

Dita – Bettine. Fata aceea care, la urma urmei are ceva ieftin și femeia de șaizeci de ani care știe că îmbătrânește, deși nu o simte încă, stând cufundată în lectura unui roman despre divorț și greșeală, citind despre viața lui Tolstoi și scriindu-i naratorului, gata să fugă spre alt bărbat. Viu, nu mort ca al ei. Ca cel care fusese al ei. Tandrețea și tristețea. Durerea care împunge inima unei femei. Și care nu e gelozie, e înțelepciune. Și care e și gelozie, și neputință, și umilință – cu toată forța care decurge de aici. Păstrând încă pe raftul din baie obiectele de toaletă vechi ale celui care i-a fost soț. Visând la insule și la o plecare. În timp ce afară plouă și sârmele de rufe (fără rufe), și peretele cu tencuiala cojită, și bălțile prin care trec autobuzele se întind în fața privirii ei. Gata la un semn de la Albert. Punând mâna pe telefon pentru a-i explica ceea ce nu poate fi înțeles Ditei. Spunându-i o poveste din viața pe care a trăit-o. Adăugând: Nu ești obligată să răspunzi. Totul va rămâne desigur între tine și mine. De fapt, între tine și tine. Neputând auzi gândul sălbatic, egoist și generos al Ditei: dacă nu eram eu acolo precis că el acum/ ar fi moțăit ore întregi în fotoliu sau ar fi stat cu ochii în gol pe balcon. […] În loc să mă enerveze/ ar fi trebuit să-mi mulțumească:/ că doar datorită mie i s-a întors câinele rătăcit din Galileea,/ sau lupul ei sclipitor, sau ce-o mai fi fost.

Pântecele ei/ mă așteaptă. Am ieșit. Mă voi întoarce. Crucea din mijlocul drumului/ contează mai puțin.

Rico – Miriam. Tânărul plecat să caute printre munți marea care se întinde în fața casei lui și călugărița alungată din mănăstire, căreia acum păcatele îi sunt și pedeapsă și pocăință. Pântecele care protejează și expulzează. Pântecele de demult al mamei și pântecele căutat al lui Miriam. De el și de alți bărbați aflați în trecere. Pat și mormânt, pântecele tuturor femeilor. Și, între ei, copilul acela al nimănui. Înspăimântat, sălbatic, molestat. Blândețea, uimirea lui în fața gestului acestui tânăr care nu-i caută trupul, care încearcă să-i aline durerea. Un tub de plastic umplut cu apă cu săpun, baloane din gumă de mestecat. Gesturi simple care nu vor putea salva inocența, dar ar putea scoate la iveală urma acesteia și estompa rănile. Până într-o zi când băiatul dispare. Ca un vis care se teme că s-ar putea transforma în coșmar. Tristețea e o piatră grea de nemișcat și copilul nu mai e acolo. Pe un gard o bucată sfâșiată dintr-un zmeu și îndemnurile tuturor de a căuta un alt copil, căci sunt o mulțime de copii părăsiți pe acolo. Așază-te, începe doliul. Ai timp. Întotdeauna va exista un bar deschis până în zori. Și un tărâm la care să visezi.

Mă cuprinde dorința de a fi fost ce aș fi fost/ dacă nu aș fi știut ceea ce știe oricine.

Durerea, teama, rușinea și oamenii care le trăiesc. Poate nu clipă de clipă și nu pe toate la un loc. Poate uneori intermitent și pe rând. Și gesturi mici. Acela de a uda cu furtunul picioarele și plantele, de a mânca pâine neagră și brânză de capră, de a bea un ceai rece într-o zi fierbinte, de a sta în fața ferestrei, de a ieși pe stradă, de a acoperi pe cineva cu un cearșaf. De a tânji după cineva. De a spune o poveste despre oameni și despre tine gândindu-te la alte povești, la alte tivuri și gesturi, la alte chipuri, la cuvintele celor pe care i-ai cunoscut cândva, la vorbele unei învățătoare și ea chemată de pasărea care cânta narimi: dacă din când în când ai să te oprești/ din vorbit poate că lucrurile vor putea să-ți vorbească. O poveste despre un grec bătrân care vorbește cu morții, despre regele David și lumea lui, despre omul zăpezilor și un negustor ambulant rus care era în drum spre China, despre Irene, moartă de malarie acum mai bine de o sută de ani și imaginea a trei copaci lângă o piatră reprodusă pe o carte poștală. Despre Chandartal și marea din fața casei. Despre marea care seamănă cu viața tuturor. Mereu aceeași mare. Și despre un bărbat cu viața și cu scrisul lui, cu amintirile și cu familia lui, Autorul care se proiectează în text devenind naratorul acestor mici consemnări doar fals obiective și căruia oamenii vii și oamenii-personaje, lucrurile și lumea îi vorbesc. Uneori. Numai tu, praf și umoare, până dimineața scrii/ ștergi, cauți un motiv cauți o soluție. Cam așa arată Aceeași mare, acest microroman al lui Amos Oz în care pulsează dureros poezia vieții de zi cu zi, poezia unor suflete și a unor momente trăite sau doar visate, întâmplate sau care s-ar fi putut și (încă) se pot întâmpla. O poezie imprimată de Marlena Braester și traducerii în limba română, o sonoritate și un sens care te fac să visezi la viețile de aici și la mările de pretutindeni.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!