Zilele vieții unui om sunt ca apa absorbită de nisipuri: omul va dispărea de pe suprafața pământului – necunoscut la venire și nerecunoscut când va pleca. Se va pierde ca o umbră trecătoare care nu va putea fi readusă înapoi. Dar uneori vor veni vise noaptea, iar în vis vom ști că nimic nu moare cu adevărat, că nimic nu trece și nu e uitat, totul rămâne prezent, așa cum a fost întotdeauna.
Acolo unde pământul e aspru, hamsinul suflă uscat, coroanele chiparoșilor se umplu de praf, rădăcinile măslinilor găsesc puterea de a hrăni trunchiul și de a-l vindeca, visând la rod indiferent ce furtună sau incendiu, indiferent ce calamitate naturală sau mână de om le-ar sta împotrivă, acolo unde furia, nostalgia și hotărârea primilor pionieri sioniști au smuls deșertului o bucată de pământ cu gândul la Țara Făgăduită, acolo unde noaptea e plină de șoapte tainice, amintind că tot ce e zidit e trecător și că natura are legile ei, că pericolul pândește ascuns în întuneric și poate oricând pătrunde dacă nu în case, măcar în vise, acolo unde urletul șacalilor e când ca un plâns de jale, când tânguit lugubru transformat în râs isteric, însoțind mereu spaimele tuturor, acolo, în kibbutz, încercarea oamenilor de a orândui și de a domestici un teritoriu pe care nu au fost primii stăpâni, de a întemeia și apoi de a păstra o țară, de a crea o comunitate solidă se lovește mereu și mereu de sălbăticia locurilor și scoate la suprafață gesturi de cruzime, de nebunie, de meschinărie, resentimente și impulsuri contradictorii. Dar și multă durere, multă fragilitate, multă singurătate. Traume care s-au produs în timp ce încercau să îmblânzească un loc, să ucidă sau să se apere de un dușman, să facă suportabilă noaptea și necunoscutul din care urletele șacalilor se revărsau ca un avertisment, ca o oglindă a propriilor spaime și răutăți, a propriilor lupte pentru supraviețuire. E tot ceea ce se acumulează în tensiunea dintre un vis măreț (cu disperarea, idealismul, încrâncenarea celor ce l-au trăit) și realitate, dintre determinarea primei generații și inevitabilele dezamăgiri provocate de fiii pe care i-a crescut și care nu îi mai urmează visurile, dintre sentimentul apartenenței la o comunitate și istoria pe care o aduce fiecare cu sine – rănile, pierderile, dificultățile de integrare, dezamăgirile.
Acolo unde urlă șacalii e cartea care adună primele povestiri ale lui Amos Oz și e extraordinar să observi cum forța scriiturii, obsesiile (tematice și stilistice), amestecul de realism dur, lipsa oricărei idealizări și dimensiunea poematică, profund gravă a existenței sunt toate aici, gata să se reverse atât de solid în volumele ulterioare.
Descoperirea începuturilor unui scriitor uriaș aduce însă cu sine și teama cititorului de a nu fi dezamăgit, nevoia de a ocroti o lume despre care știe că se va deschide miraculos mai târziu. De aceea, o strângere de inimă mi-a însoțit permanent lectura celor zece povestiri. Ca un șchiopătat ușor pe care îl presimți, dar speri să nu-l percepi. Privindu-le ca punctul de iradiere care a făcut posibil ceea ce a urmat. La final, a rămas copleșitoare senzația că sunt prozatori mari care nu reușesc să atingă ceea ce lui Amos Oz îi reușește de la început.
Pământurile noastre ne trădează noapte de noapte. Acum nu mai sunt familiare și supuse, străbătute în lung și în lat de furtunurile de irigație și de poteci. Acum pământurile noastre au dezertat, trecând de partea forțelor inamice. […] Noaptea, toate aceste voci și mirosuri ne ating pielea ca niște dinți, ca niște gheare.
E o crustă de răutate, aproape de cruzime sălbatică în manifestările oamenilor din aceste povestiri. Și o privire care nu iartă nimic, care, schimbând perspectivele, alternându-le, dezvăluie fără rest și ipocrizia, și resentimentul. Lăsând totodată mereu ceva nespus – o posibilitate, urma a ceva ce a fost strivit la un moment dat și nu și-a mai revenit niciodată. Dar care e acolo și determină comportamentul unora dintre ei – ura, disprețul, iubirea lor contorsionată, deformată. Ceva niciodată numit, doar sugerat. De unde ambiguitatea, impresia că există un fir roșu care justifică într-o anumită măsură manifestările aberante, crude, absurde. În prima povestire, cea care dă și titlul volumului, delicatețea și inocența unei tinere fete sunt zdrobite de cruzimea unui bărbat cu ochi mongoloizi, a cărui urâțenie e știută de toți, considerat cu mințile rătăcite. Care nu face parte, ca Sașka și Tania, părinții Galilei, dintre cei ce au pus bazele kibbutzului. Matitiahu Damkov, după atâția ani încă străin, nu întru totul de-al lor, tolerat, aproape și totuși departe de spiritul comunitar al celorlalți. Fără mândria lor, cu o altfel de încrâncenare. Țesând răzbunare, cerându-și drepturile altfel. Matitiahu Damkov și alți refugiați târzii ca el nu cunosc dorul care arde și nici hotărârea care face pe cineva să-și muște buzele până la sânge. De aceea încearcă să pătrundă cu forța în cercul interior. Cuceresc femei. Folosesc aceleași cuvinte ca noi toți. Dar tristețea lor e diferită, ei nu sunt de-ai noștri, ci ni s-au alăturat și așa vor rămâne până în ziua din urmă. A cui e vocea aceasta? Al cui e gândul? Adevărul a ceea ce exprimă nu face decât să întărească hotărârea lui Damkov de a o ademeni în casa lui pe Galila, cu vopselele și pânzele primite de departe, și de a o zdrobi cu o bucurie, cu o furie, cu o disperare care sunt doar ale lui. Așa cum tânărul pui de șacal e atras de mirosul sângelui în răceala de moarte a capcanei, Galila devine prizoniera cuvintelor aruncate de el și rostește absurdul, nedoritul tată în fața lui. Înspăimântată și, pentru o clipă, convinsă. În ciuda părului blond pe care l-a moștenit de la Sașka. Totul ca într-un vis, ca într-un joc transformat în coșmar. Bucuria la răul celuilalt se deghizează anevoie în compasiune; cruzimea crescândă străpunge pe sub masca durerii. La un semn ascuns, fiarele s-au pus în mișcare încet, în cerc, ca într-un dans, cu pași moi abia atingând pământul. Când a crescut veselia lor, devenind ca o mare orgie, ritmul n-a mai fost respectat, ritualul a fost anulat, și șacalii, turbați parcă, s-au năpustit cu salturi nebunești. Și atunci s-a umplut noaptea de vocile lor: disperare, furie, bocet, desfătare; râsul și plânsul șacalilor încearcă să te cucerească, lingușește, se înfurie, amenință și crește până la urletul de panică, apoi iar scade supus, scâncet și liniște. Cruzimea naturii și cruzimea omului. Prima, dintotdeauna, cealaltă, a celor respinși, furioși, a celor tolerați, niciodată iubiți.
Deoarece cuvintele sunt rădăcina păcatului. Fără cuvinte înseamnă fără minciuni.
Fără a scormoni în cotloanele ascunse ale sufletului, Amos Oz are capacitatea de a surprinde adevăruri tulburătoare, deloc confortabile despre om și natura lui. Despre ceea ce nu poate fi stăpânit, explicat. Întotdeauna există un dușman, un străin, un nomad. Există ceva neuitat – o moarte, o umilință, o rană nevăzută. Ca cea a Gheulei (Nomazi și viperă) care, față în față cu tânărul nomad întâlnit în livadă, înconjurați de vii și de atmosfera de ostilitate provocată de prezența acestor oameni stranii ai deșertului, cu foametea și suferința lor, împinși de secetă spre locuri mai primitoare, dar și mai periculoase, unde acuzația de furt îi urmărește precum turmele lor de capre și de oi slăbănoage, simte mai întâi panica ascuțită, dizolvată apoi de blândețea celuilalt, de curiozitate, de momentul de apropiere de acest străin atât de diferit, aproape un copil, și apoi nevoia de a răni. Nimic nu se întâmplă între ei, însă dezmeticită, Gheula proiectează asupra nomadului dezgustul față de sine, față de trupul nedorit de nimeni, de subsuorile transpirate, de roșeața coșurilor ce-i urzică fața. Nu tremur pentru că apa e rece. Tremur de greață. Ce degete negre și cum a prins-o de gât. Și dinții lui. Și caprele. Slab și mic ca un copil, dar puternic. Numai mușcându-l și lovindu-l cu picioarele am scăpat. Să-mi săpunesc și pântecele și totul, și încă o dată, și încă o dată. Da, de fapt să se ducă băieții chiar în noaptea asta până la corturile lor și să le rupă oasele negre pentru ce mi-au făcut. Acum să ies. Vipere cu limbi ascuțite și pericolul mereu la pândă afară, așa cum dinăuntru pândesc greșeli făcute, de neiertat, resentimente. În Înainte de vreme, ceva din acel Cât ar fi dorit să se împace și să ierte. Să nu-l urască și să nu-i dorească moartea al Gheulei din a doua povestire pare a avea în spate rana provocată de moartea lui Ehud, fratele iubit. Bâtele scurte și groase ale tinerilor din kibbutz care pleacă în noapte după grupul nomazilor vorbesc așadar (și) despre răzbunare, despre gesturi ce nu pot fi iertate, despre sângele care cere sânge, chiar dacă e al unor nevinovați. Sânge pentru Ehud, adus cu fața mâncată de șacali, după ce a fost ucis și abandonat trei nopți de ai lui pe acel no man’s land ce-i desparte de teritoriul inamic. Un tânăr crescut alături de sora și de mama lui în kibbutzul pe care tatăl decisese să-l părăsească. Un tânăr ce se transformase în soldat și sfârșise cu chipul brăzdat de ghearele și dinții șacalilor. O moarte ce cheamă o alta. La fel, în Foc străin, se țese răzbunarea târzie a unei femei ce nu uită cele câteva luni în care a fost căsătorită cu tatăl logodnicului fiicei ei. Sub aparența curtoaziei se ascund resentimente, așa cum gestul ei de a mângâia blana caldă a unei pisici hoinare se termină cu lovitura neașteptată ce ia prin surprindere animalul anesteziat de plăcere. Totul executat cu o precizie chirurgicală, alungând orice alt gând. La fel, în Piatră găurită, Batia Pinski așteaptă 23 de ani să poată să-și ia revanșa față de soțul care a lăsat-o cu o fetiță în leagăn pentru a lupta în războiul civil spaniol și nu s-a mai întors, iar acum, moștenirea lui literară, pe care întemeietorii kibbutzului o consideră demnă de a fi publicată, poate să-i spele imaginea de vrăjitoare bătrână. Să-și ia revanșa față de el și față de toți ceilalți bărbați care au lăsat-o singură, alături de care nu a putut să-și refacă viața. Singură, hrănind cu muștele pe care le taie metodic, peștii din acvariu și căutând în mișcările lor ceva dintr-o altă posibilă traiectorie a propriei vieți. Nebunia acestor personaje e descătușarea unei nemulțumiri, a unei nedreptăți, a unui gol, e o acumulare de răutate și neputință, de obsesii. Vine din nevoia de a smulge de la ceilalți o recunoaștere care să se manifeste altfel decât ca bunăvoință a comunității. E un amestec mocirlos de răbdare și de viclenie, dar are în ea și multă singurătate.
Ei nu știu să iubească din tot sufletul și nici să urască din tot sufletul. N-au nici entuziasm, nici dezgust. Nu disprețuiesc disperarea în sine. Eternul frate geamăn al credinței e disperarea. Dar aceea e disperarea reală, care e bărbătească și pasionată, și nu melancolia aceasta sentimentală, poetică.
Vibrează în povestirile din Acolo unde urlă șacalii o tensiune permanentă între generații. Un curent de adâncime care desparte tații de fii, pe cei veniți la început, cu tăria și disperarea lor oțelită de a construi din nimic o comunitate pe care să o numească acasă, de ceilalți, cei ce nu mai au aceleași idealuri, care generează dezamăgiri, împotriva cărora mocnesc acuzații, dar ale căror răni sunt la fel de adânci, pe cei care luptă în operațiunile militare de cei ce rămân în tabere, neștiuți, lipsiți de aureola eroismului. Poate cea mai zguduitoare din această perspectivă e Calea vântului, povestirea în care ziua unei demonstrații cu parașute în Valea Jezreel, de Ziua Independenței, se dovedește ultima zi din viața tânărului Ghideon Shenhav, cel ce ar fi trebuit să zboare liber, admirat de toți ai săi, sub privirile în sfârșit mândre ale tatălui, deasupra dealurilor pe care se întinde kibbutzul natal. Un tată care nu știe că la sfârșitul zilei va fi un tată îndoliat. Care e încă doar unul dintre fondatorii demni de respect ai partidului MAPAI, cu duritatea înscrisă în liniile feței și gesturi ce arată că pentru el totul înseamnă ordine și un crez ce trebuie urmat. Până la capăt. Cu dezamăgirea față de copilul încet, mereu stingher care a fost Ghideon, băiatul ce la un moment dat decisese în mod neașteptat să se înroleze la parașutiști. Pentru care tatăl cere singura favoare din viața lui. Visând la a treia generație, cea căreia părinții îi vor da ca moștenire spontaneitatea, iar bunicii, spiritul. Fără disperarea superficială, nihilismul și cinismul zeflemitor ale lui Ghideon și ale prietenilor lui. Izbit de un orgoliu de Icar, tânărul vrea să prelungească momentul de glorie, să fie încălzit de privirile alor lui, iar gestul inconștient se va transforma în umilință și ridicol, într-o situație grotescă, ce va provoca din nou mânia tatălui, dezamăgirea acestuia și încercarea fratelui vitreg, încă un copil, de a-l salva. Pentru Ghideon însă totul e diferit. Cu o ultimă licărire de luciditate își văzu fratele cel urât și îi simți respirația pe obraz. Îi simți mirosul. Văzu dinții ascuțiți care ieșeau din gura lui Zaki. O groază teribilă îl cuprinse ca și cum ar fi văzut într-o oglindă un monstru. Coșmarul trezi în Ghideon ultimele puteri. Dădu din picioare, zbătându-se, reuși să se întoarcă cu picioarele în jos, se agăță de curea, trăgându-se în sus. Cu brațele întinse se aruncă asupra cablului și văzu o lumină. Fratele cel urât e cel care nu a putut fi el însuși, e cel ce a știut să facă față dezorientării tuturor, cu limba lui șfichiuitoare și dorința de a se face remarcat, lipsit de respect față de toți și de toate, totuși plin de un curaj pe care el nu îl are. Sub privirea tatălui, înspăimântată de neputința și de frica fiului, după acel Nu există nu pot rostit de bărbatul pentru care viața a însemnat doar pot, după ce toți au auzit din gura lui acel Pinocchio, ești o cârpă, fricos nenorocit!, gândul că tocmai Zaki l-ar putea salva îl aruncă direct în brațele morții.
Nu-mi doresc decât mânia și durerea singurătății tale. Cu siguranță, furia și tristețea ta au fost pentru mine semn că am fost creat după imaginea ta, că sunt fiul tău și îți aparțin și mă vei lua la tine noaptea, pentru că sunt imaginea urii tale, dumnezeu al lupilor din deșert, noaptea. Ești un dumnezeu trudit și disperat și tot ce vei iubi vei pârjoli pentru că ești gelos. Își spun: Blestemată e dragostea ta și blestemată e dragostea mea pentru tine.
Cea mai teribilă povestire a volumului, cea mai încărcată de o dureroasă și amară punere în act a ceea ce înseamnă a fi și a rămâne mereu străin, a nu fi niciodată deplin și nicăieri printre ai tăi e Pe pământul ăsta blestemat, povestirea ce închide volumul. Vorbind despre neapartenență și căutarea unui semn, despre Dumnezeul neîndurător al evreilor și destinul care te urmărește orb, vibrând de trimiteri biblice, într-o zbatere neputincioasă de tragedie antică desfășurată pe pământ israelit, povestirea surprinde disperata căutare a unui om de a primi un semn. E o istorisire despre tați și despre fii, despre fiii cei de drept și cel neacceptat, despre jocul sorții și al puterii, despre un dumnezeu trudit și disperat, care tot ce iubește pârjolește, despre semnul implorat și bunăvoința care nu se revarsă (ca altădată asupra lui Avraam), ci impune acum să se împlinească jertfa de sânge promisă, despre un alean care te cheamă mereu înapoi, la ai, în casa tatălui, despre orgoliu și nevoia continuă de a fi iubit și acceptat, despre teribila singurătate și continua luptă. Pe pământul ăsta blestemat e un text de o zguduitoare și tulburătoare frumusețe și profunzime.
Fiecare dintre cele zece povestiri din Acolo unde urlă șacalii conține semnele, tot mai evidente, ale marilor cărți semnate de Amos Oz. Dar și dacă ar fi rămas doar la acest volum de povestiri (tradus remarcabil din ebraică de Marlena Braester), Amos Oz nu ar fi fost cu nimic mai prejos. Doar noi am fi rămas cu mut mai puțin.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)