O reprezentație solidă, foarte bine articulată, de o acută umanitate, păstrând una dintre liniile fundamentale ale teatrului ieșean, cea care mizează pe sensibilitate și sensibilizare, pe drama unor ființe ultragiate, pe revelarea a ceea ce este ascuns, sfâșietor și salvator în spatele opțiunilor existențiale mărunte, Variațiuni enigmatice este un spectacol despre amărăciune și nevoia de a construi existențe și vise, de a modifica realitatea trucând-o, căutând frumusețea dincolo de suferință și egoismul cel mai crunt, eternitatea dincolo de clipă, adevărul în ficțiune și iluzia frumoasă în spatele minciunii. E, de asemenea, un spectacol clasic în sensul în care pune în centru actorul, capacitatea acestuia de a face vizibilă drama și, din acest punct de vedere, atât Emil Coșeru, cât și Octavian Jighirgiu au jucat admirabil cele două singurătăți incongruente și totuși atât de asemănătoare. Este tipul de spectacol care nu mizează pe efecte scenice, construit cu un minim de recuzită, într-un spațiu scenic restrâns, concentrând atenția pe evoluția psihologică a protagoniștilor, atmosfera fiind susținută printr-o minimă mișcare scenică și contrapunct muzical: zgomotul sacadat al valurilor, țipetele pescărușilor lovind cele două singurătăți, melodia ce evocă ființa iubită de ambii bărbați.
Confruntarea dintre cei doi – scriitorul renumit (retras pe o insulă pustie, așteptând un semn din lumea din afară în care a închis-o pe femeia pe care a iubit-o și a sacrificat-o nu de dragul artei sau geniului, ci din convingerea că acesta e singurul mod de a salva o iubire) și straniul ziarist, cu figură de vagabond hăituit de propriile răni, care se dovedește a fi soțul frumoasei Helen și autorul scrisorilor pe care le trimite mai bine de zece ani celui pe care l-a iubit ea – e construită pe o suită de momente care sparge treptat valul neștiinței, suficienței, umilinței, iluziilor, lăsând dezgolite doar două suflete cu nevoia lor de iubire, rănite, sufocate de propria neputință. Lumina decupează treptat realitatea în care se situează fiecare dintre cei doi, așa cum povestea reface realitatea interioară a fiecăreia dintre cele trei singurătăți (a lui Helen – devenită Eva în romanul lui Znorko – recreată exclusiv din amintirile celor doi, din renunțările și luptele fiecăruia dintre ei, dar la fel de reală în absența ei ca însăși existența lor).
Imaginea inițială abia schițează, într-o semiobscuritate simbolică, conturul unui trup. Lampadarul luminează apoi o lume: aceea a camerei de lucru a scriitorului, redusă la dimensiunile minuscule ale cercului (limită a existenței) vârstei și încrâncenării. În următorul moment, după intrarea în scenă a lui Erik, precedată de cele două împușcături de avertisment, lumina propulsează personajele până le egalizează. Drama e închisă în succesiunea de provocări și revelații dureroase despre un adevăr niciodată unic, niciodată posibil de decelat, dar nu mai puțin zguduitor, căci are în centrul suferința fiecăruia (dragostea, moartea, nevoia de iluzii): „Vorbiți-mi despre femeia aceea. Vorbiți-mi despre Eva.//Femeia asta nici nu există.” – „Vorbiți-mi despre dragoste.//Urăsc dragostea.” – „Noi nu iubim decât niște fantome.” E o tulburătoare răsturnare a cinismului și autosuficienței celui care a preferat renunțarea (Abel Znorko), a încrederii, a nevoii de a te înțelege pe tine prin celălalt (în cazul lui Erik). Dorința de a-l cunoaște pe celălalt e, de fapt, o confruntare cu propria nevoie de iluzie, căci adevărul și minciuna, sinceritatea și ficționalizarea propriei existențe își pierd consistența, suprapunând nuanțe, scoțând la iveală surpări interioare, contrafaceri ale realității, construcții sinuoase în spatele unor imagini. Existența ei e pretextul ficționalizării vieții ambelor personaje, moartea acesteia întărește nevoia continuării iluziei și prelungirea poveștii în interiorul existenței, iar aflarea adevărului nu eliberează, ci subliniază inconsistența realului față în față cu lumile interioare. Paradoxal, aceasta nu apropie, dar leagă, nu oferă soluții, nu explică, dar caută, tânjește către revelații. Intuiția lui Liviu Manoliu, de a nu opune brutal cele două moduri de a ființa ale personajelor, de a nu propune două viziuni în alb și negru despre iubire, are ca finalitate descoperirea a ceea ce e comun și prin asta profund uman în cei doi, în ciuda modurilor diferite de a trăi propria ratare și singurătate: nevoia de iluzie. Opțiunea pentru doi actori foarte puternici, din generații diferite (Emil Coșeru în rolul lui Abel Znorko și Octavian Jighirgiu – Erik Larsen), cu o extraordinară capacitate de a reda multitudinea de trăiri interioare printr-un minim de gesturi, dar multiple nuanțe ale mișcării interioare trădate în atitudine, gesturi, inflexiuni amplifică realismul psihologic. Se stabilește astfel un perfect echilibru al alternanțelor sufletești: cinismul, morga, aerul de superioritate sunt fisurate treptat, Emil Coșeru reușind în aceeași măsură în atitudinea detașată, ca și în deplina înfrângere a personajului, alternând paleta trăirilor de la aparenta autosuficiență la cea mai profundă suferință. Octavian Jighirgiu are capacitatea să amplifice imaginea inițială a unui personaj plat, să-i dea rotunjime, să crească și să facă vizibilă o forță de caracter pe care inițial personajul pare a nu o avea. Se creează astfel un deplin echilibru al alternanței stărilor sufletești ale celor doi, niciun moment experiența Lui Emil Coșeru nepunând în umbră personalitatea puternică a lui Octavian Jighirgiu. Spectacolul regizat de Liviu Manoliu e un pariu câștigat cu un text ofertant, dar deloc facil, care ne reîntoarce la condiția esențială a actului teatral: capacitatea actorului de a face prin trupul și vocea sa perceptibilă emoția.
foto: teatrulnationaliasi.ro
