Dar atunci ce înzestrare s-ar cuveni să aibă, spre a fi în stare să le redea oamenilor nu doar vederea, ci și… cum să-i spun? se întrebă el… dezvederea?
Un nou roman cu parfum de timpuri trecute, cu cadențe narative trepidante, o poveste pe jumătate adevărată și pe jumătate fantasmagorică, așa cum sunt toate poveștile care, odată începute, te țin cu sufletul la gură, purtându-te pe tărâmuri îndepărtate și printre oameni cu destine mai mult sau mai puțin obișnuite, promițând mereu mai mult, știind să lege o viață de alta și pe cel care a pătruns în universul ei de ritmurile lumii pe care o înfățișează.
Nu știu cât e adevăr și cât poveste.
Acul de aur și ochii Glorianei e reconstituirea unei istorii care își are dovezile ei, dar și nenumărate goluri ce pun sub semnul întrebării adevărul a ceea ce s-a petrecut, transformând datele realității într-o legendă care însoțește povestea unor locuri și a unor oameni. E istoria care leagă destinul unor măcelari din îndepărtatul sătuc Preci, pierdut printre colinele Umbriei, de transformarea lor, de voie-de nevoie, în medici. E povestea a doi frați, Durante și Cesare Scacchi, vindecători de ochi, și a drumurilor lor în viață, purtându-l pe unul în palatul papal de la Quirinale al lui Clement VIII și pe celălalt în Londra pentru a reda vederea obosită Glorianei, nimeni alta decât fiica lui Henric VIII, regina Elisabeta I, moștenitoarea firii sângeroase și răzbunătoare a tatălui ei. E o poveste despre intrigi și putere, despre păcate omenești și forța izbăvitoare a iubirii, despre firea oamenilor care e mereu aceeași, indiferent că ei trăiesc în colțuri uitate de lume, pe străduțele palpitând de viață ale Romei sau la curțile regale. O poveste despre primejdiile ce se pot ivi de oriunde și despre cumpătare, despre onestitate și apropierea dintre oameni. Despre chipurile care pot înșela, despre sufletele pervertite și cele oneste. O poveste care nu obosește să vorbească despre o lume parcă pe dos și despre strădania de a găsi un rost la ceea ce se întâmplă. Care te poartă, ca printre tablouri de epocă, prin ținuturi bântuite de ciumă, prin lumea pestriță a târgurilor și a hanurilor englezești, printr-o țară în care numele lui Will Cum-îl-cheamă, fiul mănușarului, e deja venerat, în care străinul Cesare asistă uluit la încercarea oamenilor de a îndepărta spaima de moarte prin mici scenete în care ciuma e luată în râs, trasă la răspundere, transformată într-o ființă învinsă, fugărită, o arătare de bâlci, și descoperă că teatrul e răspunsul la nebunia și neașezarea vieții de zi cu zi, cealaltă față a ei – deși teatrul e doar al bărbaților, pe scenă și în jurul ei, al unor bărbați care se pot transforma în orice, au numeroase glasuri și te fac pentru o clipă să uiți sau să înțelegi cine ești. În care i se dezvăluie istorii sângeroase de la curte, i se dau avertismente, e pus la încercare și, după ce asistă la cele două spectacole promise de Gloriana, înțelege deșertăciunea vieții omenești, ieșirea din țâțâni a lumii, dar și că frumusețea, simțul datoriei, bunătatea nu pot fi întotdeauna învinse.
Țicneala și boala erau la fel peste tot în lume.
Povestea lui Durante și a lui Cesare este și nu este în miezul acestui roman. Cei doi par a fi mai degrabă complementari, un fel de Narcis și Gură de Aur pierduți la început printre văile aride ale Italiei sfârșitului de secol 16. În timp ce Durante e taciturn și retras, petrecându-și timpul privind îndelung ochii fără viață ai vitelor sacrificate pentru a le desluși misterul, Cesare trăiește în lume, se bucură de plăcerile tinereții și nimic nu pare a-i putea schimba cursul existenței. Un semn – misterioasa boală de ochi care se pogoară asupra lui când frământă trupul văduvei Cosenti, îl apropie însă de meșteșugul fratelui, pentru ca apoi plecarea acestuia la Roma să îi schimbe și lui definitiv destinul. Fără să vrea, lasă în urmă vechiul fel de a fi și ajunge străinul de care depinde viața Glorianei și încurcatele intrigi de la curtea Angliei. Dacă Durante e conștiința stabilă, Cesare este oglinda mobilă, în care, într-o mai mare măsură decât în cazul fratelui său, se reflectă tumultul vieții, urcușurile și coborâșurile ei. Cesare e actorul și spectatorul propriei vieți, omul care se mișcă prin lume, deși nici măcar nu visase că-și va părăsi vreodată casa din Preci, vede, ascultă, confruntă realități, face față intrigilor și ajunge să descopere povești de alcov, povești despre putere, răzbunare și moarte. Spre Durante pare că vine mereu lumea, drumurile lui sunt mai previzibile, deși nu întotdeauna lipsite de pericole, în timp ce Cesare este nevoit să iasă în întâmpinarea ei, să o înfrunte înainte de a reveni la Roma, de a se reîntâlni cu Sofia și de a-și regăsi liniștea alături de ea. O conștiință luminoasă (Durante) și una neliniștită, pusă la încercare (Cesare). Povestea vieților lor e pretextul unei derulări ample de întâmplări care leagă puterea papei și clocotitoarele patimi omenești, deciziile clericale și ale mai marilor zilei de momente mici, dar nu mai puțin zguduitoare, din viețile unor oameni simpli: cârciumari și văduve, măcelari deveniți medici sau reîntorși la meseria lor, ucigași plătiți, tălmaci și pictori de biserici, într-o desfășurare narativă perfect coerentă, din care nu lipsesc suspansul, suferința și triumful dreptății. Peste firul acesta al întâmplărilor din Preci și din Roma se suprapune un altul care va duce povestea printr-o Europă pestriță, cu oameni al căror destin se schimbă peste noapte. De la curtea Glorianei către povestea Sabiei din Calais, oprindu-se pentru o clipă la curtea regelui Franței, legând istorisiri din prezent de fapte din trecut, toate sângeroase sau atinse de vanitate, de dorința de a se îmbogăți sau de nevoia de a trăi, strângând la un loc tot mai multe fațete ale unei realități schimbătoare, cu jocuri de interese și patimi omenești.
Asta fiindcă lumea e de multe ori nedreaptă, bănuitoare și greu de mulțumit.
Romanul lui Radu Paraschivescu reface contururile timpului nostru vorbind despre viața de acum aproape cinci secole. Alte măști, aceeași piesă. În zbaterile fiecărui personaj, în nenorocirile care se abat asupra lui, în încercările cărora trebuie să le facă față, răul și binele, păcatul omenesc și credința în bine, deșertăciunea și frumusețea se amestecă. Nimic nu e în alb și negru, fiecare e victimă și călău, acceptă legile nescrise ale lumii de aici, vorbele și faptele pot fi vindecătoare sau aducătoare de moarte. Proporția e cea care face diferența, măsura în care iubirea față de celălalt sau meschinăria îi mână pe un drum sau altul.
Nu un roman istoric, în care se reconstituie adevărul și atmosfera unei epoci e Acul de aur și ochii Glorianei, deși e vizibilă intenția de a recrea minuțios datele unei realități. Documentarea atentă nu devine nicio clipă ostentativă, ceea ce a fost este recuperat din perspectiva unor povești care-și rescriu mereu contururile, care sunt deopotrivă ale lui atunci și ale lui acum. Nu roman de epocă, așadar, ci mai degrabă o reprezentație ce pune în scenă comedia și tragedia unei epoci pentru a vorbi despre schimbările faste de destin, despre întâmplări cutremurătoare, despre conștiință, patimi și deșertăciuni. Într-o amplă frescă a vieții care se poate schimba în orice clipă, a întâlnirilor fericite sau nefericite, a alegerilor, a legilor străvechi și a bucuriilor mici, a făgăduielilor încălcate și a celor ținute, a trădării, a coincidențelor. A firii omenești dintotdeauna. Poate de aici și opțiunea pentru finalul în care toate personajele se reunesc și un fel de liniște se pogoară asupra fiecăruia. Nu e însă un adevărat happy-end, ci doar o pauză în mișcarea perpetuă a vieților tuturor. Asemenea cortinei de la teatru care nu înseamnă altceva decât finalul reprezentației, nu și al piesei în care noi înșine suntem actori.
Le-am spus o povestioară, am legat-o de alta și i-am făcut să-mi ciugulească din palmă. Așa-i cucerești. Până la urmă, acesta e teatrul. O povestioară crescută din alta.
Imaginea vieții ca teatru pulsează puternic în faldurile acestui roman care se ramifică și se strânge, coboară spre trecut pentru a reveni în prezentul celor doi frați Scacchi, adună oameni simpli, papi și regine, oameni cu toate ale lor, cu beteșuguri și dorințe. De aceea aș spune că într-o mai mare măsură Acul de aur și ochii Glorianei e o construcție teatrală decât narativă. Mijloacele sunt cele ale unui prozator cu o mână și un stil sigure, dar intențiile sunt ale reprezentării: a face viu, pentru o clipă, pe scena vieții, ceea ce este profund omenesc. Este extraordinara intuiție a lui Radu Paraschivescu, cel care dă acum literaturii române un spectacol grandios al unui timp și al unor oameni, al unor adevăruri eterne ascunse bine în spatele unor patimi de demult.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bacalaureat, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
