Moto: „Nu spui o poveste doar pentru tine. Întotdeauna mai e cineva. Chiar și atunci când nu e nimeni. […] Spunându-vă povestea asta, vă fac să existați. Vă povestesc, deci existați”. – Margaret Atwood
Nu mi s-a părut că miza punerii în scenă a textului lui Tuncer Cücenoğlu a fost una estetică: crearea unui eșafodaj problematizant nu doar tematic (aici meritul este al dramaturgului), ci și ca spectacol, ca act artistic. Forța reprezentației constă în realitatea pe care o pune sub ochii spectatorului, deși nu lipsesc în transpunerea Irinei Popescu Boieru câteva momente de autentică frumusețe și câteva soluții regizorale interesante. Așadar, nu pentru propunerea de realitate/dimensiunea estetică a unei realități zguduitoare care se manifestă încă în anumite zone ale lumii merită văzut Adăpostul femeilor, ci pentru curajul de a aduce în conștiința spectatorului problemele cu care se confruntă încă milioane de femei – în anumite țări musulmane și nu numai. Probabil un astfel de spectacol nu s-ar putea juca în anumite zone ale Turciei și el demitizează imaginea pe care călătorul grăbit o are rămânând în paradisul resorturilor all (și ultra all) inclusiv sau plimbându-se prin zonele turistice ale Turciei de astăzi – fie ele și în Istanbulul de altfel cosmopolit – unde e plasată „acțiunea” piesei lui Tuncer Cücenoğlu (într-un adăpost în care femeile pot rămâne pentru scurt timp, beneficiind de suport psihologic și de îngrijire, după ce au fost alungate sau au decis să plece din familiile lor).
Stafiile trecutului construiesc prezentul
Spectacolul se construiește pe confruntarea a două idei: una este întruchipată de tradiție, de cutumele ce impun onoarea ca valoarea supremă care conferă demnitate atât bărbatului, cât și femeii – primul fiind obligat să vegheze asupra respectării cu sfințenie a unui cod ce strivește orice libertate de alegere, orice drept al femeii, în timp ce aceasta (soție și mamă, fiică, soră) e nevoită să se supună deciziilor (oricât de abuzive) soțului, transformată într-un simplu bun posedat și adeseori obiectualizată. Apariția aproape spectrală, aseptică (intermitentă) a Brândușei Aciobăniței întruchipează acest cod al onoarei și îi dă glas în cuvinte puține – niște sentințe rostite peste capetele personajelor și ale spectatorilor, care plutesc în afara dimensiunii umane și a vieții propriu-zise. A doua reprezintă perspectiva modernă, emancipată asupra femeii. Între ele, se desfășoară o suită de scene care dau glas multiplelor forme de violență, depersonalizării și absenței unor reale posibilități de schimbare a vieții unor femei care au refuzat să mai accepte abuzul din propriile familii. Din câteva linii se recuperează destine și întâmplări familiale, fiecare dintre femeile ce își spun povestea având în spate adevăruri de viață ce presupun nu doar ceea ce a trăit ea însăși, ci o realitate mult mai larg răspândită.
Cele ce nu au dreptul de a fi văzute
Evident, cel mai zguduitor adevăr se dezvăluie prin ceea ce trăiește Zilfo (Andreea Stratulă), tânăra logodită prin voința tatălui fără a-și cunoaște soțul și care decide să fugă împreună cu cel de care este îndrăgostită. În numele codului onoarei, fratele lui Zilfo îl ucide pe tânărul ce i-a dezonorat familia, în final Zilfo însăși fiind împușcată de acesta. Destinul fetei este previzibil, dar zguduitoare e atitudinea mamei. Scena în care Zilfo îi îmbrățișează picioarele, recunoscătoare pentru promisiunea de a o apăra e emoționantă: fragilitatea fetei și postura statuară a mamei, drapată în faldurile negre ale niqab-ului creează un contrast înfiorător. „Trădarea” fiicei de către cea care a născut-o înseamnă triumful fricii, al terorii în care trăiesc aceste femei, dar și supunerea irațională ce anulează orice formă de compasiune sau de dragoste. Pierderea oricărei libertăți de a fi stăpână pe propria viață, dimensiunea coșmarescă a constrângerilor, senzația de sufocare trăite de Gezair (Haruna Condurache) sunt exprimate prin mișcarea insinuantă, agresivă, a vălurilor negre ce o urmăresc – pe fundalul întinderii albastre a mării, aici simbol al unei libertăți pierdute, în tandem cu rotirea (amețitoare, demonică) a dervișului. Nebunia lui Gezair e manifestarea traumei, a exasperării în fața unei forțe ce acționează irațional și îi anulează orice voință și libertate, dar și în fața ipocriziei și a violenței soțului.
Sufletele nimănui
Vulnerabilitatea și neputința par înscrise în destinul tuturor acestor femei care încearcă să găsească o posibilitate de a ieși din infernul reprezentat de agresiunea, indiferența, slăbiciunile bărbaților ce nu le sunt parteneri, ci stăpâni. Dudu (Tatiana Ionesi), cea mai în vârstă dintre ele, pare întruchiparea unui duh al maternității și bunătății. Există ceva din solidaritatea în suferință a acestor ființe ce nu se au decât unele pe altele emoționant, dar, în același timp, se surprind (se întrezăresc, mai bine spus) și reflexe ale lumii în care au trăit (aceeași bătrână Dudu are grijă să înfășoare în hijab capul lui Fidan – Mălina Lazăr – și al lui Deniz – Diana Roman – când acestea ies din adăpost, niciuna nu-și poate stăpâni dorința de a comenta situația lui Zeinep, directoarea centrului, femeie educată, și ea victimă a violenței soțului, toate își doresc să aibă acces la telenovelele de la televizorul care nu mai funcționează). Ele sunt victimele lumii/ale comunității în care s-au născut, ale bărbaților din viața lor, ale tradiției coercitive, ale abuzurilor și ale traumelor; nimic nu pare a le oferi real o șansă de a se împotrivi pe termen lung, de a putea fi cu adevărat independente. Iar gestul de a se adăposti pentru un timp departe de prejudecățile caselor ce le țin captive și de dezlănțuirea de violență a bărbaților e unica formă de libertate pe care și-o permit. Plătită cu nespus de multă suferință.
Tuncer Cücenoğlu denunță o realitate barbară, inumană, sfâșietoare. Piesa lui e o oglindă ce reflectă și o formă de protest împotriva unor lucruri ce se suportă în tăcere. Căci, indiferent de amploarea mișcărilor feministe din ultimii ani și a emancipării femeii clamate deja de aproape un secol și jumătate, femeile rămân victimele abuzurilor și ale alegerilor pe care le fac și care se transformă în constrângeri, ale lipsei curajului și posibilităților de a începe o altă viață.
Există totuși în piesa lui Tuncer Cücenoğlu, dincolo de această dimensiune ce transcende granițe, medii sociale, religii și forme de educație, și ceva specific comunităților islamice radicale sau încă profund tradiționale. Împotriva acestor cutume înalță dramaturgul un adevărat strigăt ce denunță și condamnă acel cod al onoarei care implică justificarea crimei. Poate că recuperarea atmosferei specifice acestei lumi ar fi putut fi sugerată și altfel decât într-o notă (mai degrabă) exotică (cu superficialitatea pe care orice privire din afară o implică în acest caz) pentru a face cu adevărat inteligibilă realitatea lumii din piesa dramaturgului turc. Pentru că secvențial ea este reflectată (din scrisoarea lui Hasan – Doru Aftanasiu – se întrevede perfect amestecul de ipocrizie, orgoliu și desconsiderare ce stă în spatele dorinței bătrânului văduv gata să tranzacționeze – și electoral! – dobândirea unei noi soții, pe care să o facă „stăpâna” unei colivii aurite în schimbul tinereții și al frumuseții ei; la fel, dansul dervișului – deși acesta nu e direct legat de obligativitatea de a purta niqab de către femei în comunitatea sectelor sufite), însă impresia este că spectacolul face vizibilă o realitate, dar nu-i conferă cu adevărat profunzime.
Și noi avem o viață!
Condiția femeilor ca cele prezentate în spectacolul realizat după piesa lui Tuncer Cücenoğlu este – în cele mai multe cazuri – fără ieșire. Acesta este un adevăr dureros, care nu trebuie eludat sau cosmetizat. Nu au trecut decât câteva zile de când o astfel de crimă a avut loc. În Pakistan. Victima: o adolescentă de 14 ani, născută în Statele Unite, venită în țara de origine a tatălui. Crimele de onoare există. Traumele și violența există. Există încă legi nescrise care protejează bărbatul în virtutea faptului că e bărbat. Și există rușine, disperare, frică – un cerc al constrângerilor împotriva cărora femeile nu au puterea, curajul sau mijloacele de a lupta. Din această perspectivă, Adăpostul femeilor e un spectacol ce depune mărturie și, chiar dacă nu oferă soluții, devine o formă de a supune conștiinței celorlalți fâșii cutremurătoare de realitate.
A fi victimă înseamnă a nu-ți mai asuma răspunderea, a renunța, de fapt, în primul rând la tine însuți, spune Azar Nafisi în volumul „Citește periculos”. Femeile din Adăpostul femeilor nu sunt victime. Dar ele încă sunt foarte singure. Și au nevoie să fie văzute și ascultate.
Foto: Iulian Ursachi
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
