Când citești o carte, realitatea ta nu mai este definită de acele ceasului care bate pe perete, de sarcinile ce te așteaptă după următoarea pagină citită sau de propriile zvâcniri ale sufletului. Realitatea ta se pierde fantomatic într-un orizont plin de reliefurile sentimentelor legate strâns într-o frânghie înflorită, o frânghie care te leagănă halucinant într-un univers al speranței ce învinge orice spaimă și care împletește liniștea unei inimi ce a încetat să bată cu eternul zbucium al unui suflet otrăvit de regret și de supliciu. Chiar dacă ai crede că această realitate se scufundă în uitare din momentul în care închizi coperta volumului, frânghia înflorită te strânge din când în când din spate, se joacă puțin cu nemurirea ta de cititor și îți amintește că povestea nu piere niciodată și că ea este, de fapt, unul dintre morții tăi cei mai dragi, cea mai iubită dintre morți.
La câteva luni de la ultima noastră discuție despre Împăratul muștelor, după ce i-am lăsat în urmă pe Ralph, Piggy și Jack, ca pe niște adieri cutremurătoare ale trecutului, ne-am simțit trași înapoi de Frânghia înflorită a lui Radu Vancu (la propriu și la figurat) și ne-am reîntors în universul lui William Golding, de data aceasta lăsând regretul și durerea pierderii unui prieten să dea naștere unor versuri chemate de niște suflete atinse de dezumanizare, frică și rătăcire. Astfel, prin poezie, am țesut poveștile nerostite ale personajelor noastre cele mai dragi, le-am oferit privilegiul unui doliu prin cuvinte și ne-am scufundat în rănile lor niciodată vindecate încercând a le oferi un tratament. Căci numai cuvântul are puterea eternă de a aduce lumină acolo unde pare că întunericul va domni pe vecie.
O precizare: în ajutor ne-au sărit nu cuvintele noastre, ci cuvintele lui Radu Vancu, cuvinte care așteaptă în volumul său, Frânghia înflorită, să fie sorbite de sufletele nevindecate, întocmai ca cele ale lui Ralph și Piggy, singurele personaje ce au valsat cu rațiunea și speranța până la ultimul pas, până la ultima notă muzicală.
Iată, deci, fâșiile de adevăr, strânse ca într-o tapiserie cu tăieturi adânci…
Ralph, despre un spațiu ocrotitor, odată securizant:
Copiii chiuie, tropotesc, îmbujorați de efort și de plăcere.
Nu-mi închipuiam că aici,
Unde totu-i înfricoșător de bine,
E un aer tare ca votca, îți taie genunchii.
Va veni moartea și va avea ochii unei muște
Scăldați în lacrimi vor fi și ochii mei.
O să vină și rândul nostru
Și voi plânge atunci încetișor,
Cum te aud pe tine plângând uneori noaptea târziu.
Însă unde era inima mea e o iarbă deasă. (Alexandra Hatmanu)
Prima întâlnire cu insula ce are să devină un spațiu în care înflorește dezastrul îi promite, seducător, lui Ralph începutul unei povești ca oricare alta, începutul pur, neatins de cruzime și de sălbăticie, când frânghia părea să fie doar un braț salvator, lipsit de vraja ucigătoare și amețitoare a morții. Căci cine ar crede pentru măcar o secundă, pentru o închidere de pleoapă, că paradisul s-ar putea prăbuși atât de repede în infern…
Piggy (lui Ralph):
Nu te speria, e teribil de simplu,
Tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani
De acasă e adevărat:
Oamenii există şi sunt buni.
În ziua aia când soarele
Era călduț ca un cadavru proaspăt
Și eu îți muream în brațe.
Te aștept cu fiecare zi tot mai zdrențuit,
Mai mototlit, mai lihnit.
Tu nu te grăbi, vezi-ți de traiul tău,
Eu o duc aici în picioare
Până o să vii tu.
Te văd aplecat deasupra sicriului,
Îmi ții capul în palme și strigi,
Cu fața luminată de bucurie:
Trăiește, trăiește! (Rafaela Țâbulac)
Despărțirea bruscă, neașteptată. Fisura dintre cele două lumi care au conviețuit până la apariția infernului: lumea spațiului feeric, strâns legată într-o frânghie a speranței și lumea infernului, spânzurată într-un veșnic eșec al umanității. Odată ce lumile cele două se împletesc, Piggy este cel care încearcă să readucă lumina în sufletul prietenului său rămas singur pe insula luciferică, insuflându-i lui Ralph speranța că oamenii există și sunt buni. Dar mai este oare posibil să crezi că bunătatea nu a pierit cu totul atunci când singurul tău prieten, inima rațiunii și a speranței, a fost anihilată de brutalitatea unor suflete ucigașe?
Ralph (lui Piggy):
Stau aici singur printre morții mei,
Sub soarele călduț de aici.
Iar tu, stai pe fundul mării
Te văd aplecat,
te uiți la mine cu ochii plini de speranță
ai unui animal crescut pentru sacrificiu.
Respirația îți e tot mai întretăiată,
ochii tot mai încețoșați.
E atâta pace asurzitoare,
încât îngerii speră că și-au făcut treaba
și nu se mai aud sicriele deviaționiste.
Ai luptat într-un război din care nimeni, niciodată nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viață
Și nu-mi rămâne decât fericirea necruțătoare, impură, tulbure de a fi regele și cadavrul lor
Nu te grăbi, de aici nu am unde să mai mor. (Ioana Mitescu)
Cu regretul apăsător ce îi tulbură sufletul de o vină devoratoare și neputincioasă, Ralph îi răspunde mortului său cel mai drag printr-o scrisoare impregnată de dor, compusă din fragmente din infernul unor inimi mâncate de spaima necontrolată, amenințătoare, cu destinația pe fundul mării, într-un univers neatins de blestemul fricii absolute. Îi răspunde și vorbește cu el pentru că nu poate să renunțe la prezența prietenului drag, o prezență ce i-a completat într-o liniște nebănuită de nimeni inima de un vitraliu spart de orori și greșeli. Chiar dacă regretul îi cutreieră lui Ralph gândurile seară de seară prin strigăte înfundate și aspre, băiatul se ascunde în spatele cuvintelor și își sufocă vină, continuând să se apere de cruzime printr-un dialog salvator cu Piggy.
Un ultim compromis. De la Ralph pentru Piggy:
Am încercat să-mi refac viața așa cum ți-am promis
Te-am căutat să mă detașez de amintirea ta.
Sunt obosit, mă întind lângă tine.
Și cât ai clipi nu te mai vedeam,
Apoi iar te vedeam, și iar nu
Până când totul a făcut stop cadru.
Mi-am promis să fac numai rele
Să ajung și eu în iad
Să mă întâlnesc cu vechiul meu prieten
Sper că nu s-a domolit
Fără tine iadul nu mai este ce-a fost. (Dîrțu Diana, din Efectul Calmantelor)
În final, cel mai amar ,,La revedere!” pe care Ralph îl rostește pe jumătate, născut din regret și din vinovăție, este o promisiune, o ultimă făgăduință care arde colțurile poveștii noastre și îndreaptă drumul supraviețuitorului spre o ultimă destinație: din nou alături de mortul lui cel mai drag, departe de iadul lumesc a cărui scânteie se stinge oricum odată cu pierirea lui Piggy.
Prin urmare, oare ce-ți spune unul dintre morții tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, atunci când te lasă inima să-l visezi?
Cu ocazia întoarcerii lui Radu Vancu la Alecart, noi, elevii clasei a 9-a, am putut să ne țesem propriul răspuns pe o tapiserie a suferinței pe care am brodat o poveste despre regret, dor și vină, o poveste care s-a metamorfozat de undeva din versurile din Frânghia înflorită și s-a strecurat din nou în discuțiile noastre, punându-i în lumina poeziei pe nemuritorii Ralph și Piggy, doi apărători vulnerabili ai rațiunii, despărțiți de o tăietură adâncă în timp și spațiu, dar reuniți printr-o frânghie a împăcării clădită pe frică și pe dor, o frânghie înflorită…
*Maria Roșca, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național.
Foto: Catrinel Pindaru
