deloc biodegradabil sau despre senzația autentică a trăirii prin amintire: Adorabilii etrusci, de Bogdan-Alexandru Stănescu

Apoi ofensiva de 100 de zile, închisoarea ruptă a ritmului și rimei,/ explozia așteptată, livrescul sublimat. Încearcă/ să uiți, îți spui, încearcă să dormi, anihilează trezia,/ nu aduce nimic bun.

Situată la granița dintre real și ireal, tangibil-intangibil, propriu-universal, poezia lui Bogdan-Alexandru Stănescu există independent, într-un spațiu care devine autosuficient. Aceasta se construiește treptat, atent și minuțios, iar dacă începutul stă sub semnul unor îndoieli privind jocul seducător al cuvântului, finalul dovedește că puterea îi aparține doar lui, cuvântului. Deși senzația care pândește dintr-o parte a gândului este cea a unui act forțat al scrierii, dublat de o forță autonomă, așteptând parcă să te lași învins, amăgit de ea, ca mai apoi să o înfrunți, distrugând-o, volumul Adorabilii etrusci urmărește un alt mod prin care poezia poate modifica interioritatea. Nu se mai poate vorbi doar despre apropierea firească, despre regăsire și o căldură a versurilor pe care o aștepți cu nerăbdare să te facă să te simți uman, ci și despre o modalitate de înțelegere a textului, despre intertextualitatea prin care discursul devine autentic. Dincolo de această particularitate a limbajului, scriitura lui Bogdan-Alexandru Stănescu există în afara timpului tocmai pentru că aceeași conștiință care recuperează viețile celor de dinainte, transformând-o pe a sa, proprie și inalterabilă, într-o prelungire a acestora, nu își asumă nimic și nici nu transformă experiența sa într-un spectacol fascinant al lumii. Astfel, nimicnicia umană devine firească și ușor de acceptat, iar singurul lucru real, care poate oferi  sens existenței este însăși amintirea-deloc biodegradabilă. A-ți aminti de ceilalți și a-ți aminti de tine până când simți că nu exiști deloc în afara unor modificări ale timpului, ale unui timp care reușește să te construiască și să te șteargă cu aceeași rapiditate și nepăsare sfâșietoare.

am recunoscut întotdeauna oamenii care aveau să-mi schimbe/ viața/ tot așa am simțit locurile unde aveam să revin/ datele pe care o să calc din nou, fără să-ncerc/ în vreun fel, să-mi amintesc./ căci amintirea stătea de mult în presimțire.

Volumul lui Bogdan-Alexandru Stănescu presupune o călătorie prin memoria personală, devenită memorie colectivă, unde poveștile alternează, iar episoadele particulare se împletesc cu vieți străine, care prin simpla proiectare a lor în istoria unei lumi întregi, devin ale noastre. Poezia se situează la limita dintre al meu  și al tău, acolo unde contururile se șterg și devine greu să îți dai seama dacă ești tu sau omul din Porlock. Trenurile de noapte, parcul Ferdinand, sufrageria mamei, dealul Cotnari, locul din spatele blocului, raialele turcești, acoperișul unde se citește poezie, bucătăria, pivnița, asociată unei încăperi interioare unde retragerea devine necesară, toate aceste spații și coordonate creează senzația unei mișcări, a unor plimbări prin locuri bine știute pe care, pe multe dintre acestea, tălpile încă nu le-au cunoscut: desenele din talpă sunt drumuri neparcurse.

Prin poezie, autorul recuperează sau descoperă oameni și timpuri pe care le (re)aduce la viață, înscriindu-le într-un prezent care îi aparține numai și numai lui. Sau care nu îi aparține, de fapt, deloc. Charlie Buchinsky avea 81 de ani, nu mai știa cum îl cheamă, ceea ce e în regulă,/ pentru că nu el își alesese numele. Printre nume de scriitori sau de personaje ale literaturii, precum Faulkner, Don Quijote, Bacovia (cotul, îmi vine vocea/ din off, la cot se citește vârsta tuturor oamenilor, fie că-s vii,/ fie că-s pe jumătate morți, prin cot va străpunge osul pielea/ crăpată-n cavou-de aceea dormea întors amorul meu de plumb, ca/ să evite frecarea), Nichita Stănescu, Ion Barbu, Gulliver, Hansel și Gretel, memoria decupează fragmente ale unor oameni simpli, ale căror gesturi au reușit să construiască însă amintirea, realul, persoane devenite personaje, precum  micul mijlocaș sau fata din biblioteca de Litere. Imaginea recurentă a femeii cu un picior îndoit sub corp înscrie existența într-o banalitate generată de încremenirea în fața războaielor personale, atitudine de o frumusețe naturală, umană, justificabilă. Tristețea femeii nu are nimic de-a face cu geopolitica/ ignoră apocalipsa, se ignoră pe sine./ Tristețea acelei femei e singurul lucru relevant/ din privirea ta care-i învăluie ceafa.

De fiecare dată când cred că/ mă scufund, de neoprit, ca-ntr-o groapă marină/ un abis luminat doar de cadavre încremenite/ la jumătatea căderii, suspendate destul de sus/ cât să întrezărească lumina, când se întâmplă asta/ mă întorc într-o după-amiază de vară.

Atunci când realitatea nemulțumește, amintirea este salvatoare, este refugiu sau modalitate de a suporta prezentul, dar și o formă a ideii de a fi recunoscător pentru înfățișarea actuală a  lumii. Poc! Poc! Poc! Undeva, prin poduri vechi, scene ale/ pogromurilor. Există o recuperare involuntară a unor trecuturi, urmare a unor reflexe dobândite, astfel încât poezia devine semnul libertății gândului. Cum să nu zâmbești în vara lui ’89? da nici evreii nu au fost nevinovați (…) Ceaușescu n-a fost om rău, da l-a stricat jigodia aia (…) și aud vorbele astea când mănânc salată de roșii vara/ cu brânză și castraveți. Interesant este cum banalul se alătură unor evenimente istorice marcante, cum viața personală înaintează alături de o realitate  mult mai mare și mai tragică, cum amintirea se construiește din imagini, senzații, stări care nu sunt neapărat trăite, ci doar rememorate cu o intensitate maximă. sunt momente de grație care rămân ștanțate în scoarța/ sacră a memoriei, clipe care-ți străpung nihilismul, rațiunea,/ materialismul feroce, barbar/ ai, nu-i așa?. 

Bogdan-Alexandru Stănescu face palpabilă imaginea României național-comuniste, a cozilor infinite la banane, a mirosului rar și plăcut de coji de portocală, zgomotul arderii lemnelor în sobă, însă modul în care toate acestea revin asupra lui nu poate decât să le graveze, să le înscrie într-o frumusețe a momentului, a gestului care, nu doar că întristează, dar și emoționează, înduioșează. Conflagrațiile personale primează în fața celor universale, cuvântul cere, amintirea se execută,/ scurt circuit, o lumină absurdă. Adorabilii etrusci este un volum al părăsirilor, al plecărilor, al nevoii de a te plimba, însă întoarcerea acasă, chiar și prin intermediul proiectării amintirilor, devine necesară.

Viețuisem izolat de lume, într-o cabană din lemn din Munții/ Apalași, frecând veceuri, înălțând steaguri, mutând apele unui/ lac./ Singurul vis ce mă ținea-n viață era acela al întoarcerii acasă. Poate însăși poezia înseamnă revenire&recuperare. Poate doar poezia are puterea de a păstra intacte un loc, un sentiment, un om, ele rămânând astfel neatinse de efectele timpului. Doar poezia te apără de infuziile stranii ale realului.

de data asta sunt lucid,/ îmi simt corpul cu acuitate/ și iarăși refuz să mă ridic, să-l scriu/ pentru că, nu-i așa?, poemul nescris/ e unul ars, o bucată de hârtie/ un dragon papier mâché incendiat/ pe cerul unui nou și iarăși nou sfârșit de lume.

Volumul Adorabilii etrusci urmărește nevoia de a scrie și, uneori, nevoia de a nu scrie. Există o forță a literaturii care se insinuează printre versuri, uneori trimiterile fiind evidente, alteori fiind necesară o căutare mult mai atentă. Omul este învins în fața poeziei care se cere a fi scrisă, iar pornirea de a căuta frumusețea generează un tremur condiționat al cărnii/ în prezența poeziei.

Și iarăși am spus că nu mai scriu poezie/ PENTRU CĂ:/ Nu vindecă moartea,/ Nu șterge petele de tutun de pe unghii/ Nu te face mai agreabil, mai atrăgător/ Nu-ți combate chelia./ Da, așa am spus acum un an,/ apoi toată voma s-a strâns în inima gâtului/ s-a revărsat în sânge, de acolo mă privești tu, inima mea.

Cuvântul devine puternic&periculos, el aranjează realitățile, iar în afara nevoii și a ideii de a numi, nimeni și nimic nu există. Ce rămâne, de fapt, din noi atunci când nu mai există cuvântul?

Știu ce a fost, dar nu recunosc noul,/ doar o frumusețe care se naște acum, teribilă,/ apoi dispare.

 Volumul lui Bogdan-Alexandru Stănescu propune o poezie a împletiturilor, a fundițelor atent încheiate peste nodurile vieții, o recuperare a unei frumuseți care nu mai există în afara cuvintelor și, deși atât de puternică, confidentă&autosuficientă sieși, este o poezie care are nevoie uneori de strânsoarea unor brațe molatice. În spatele amintirilor, al senzațiilor, al percepțiilor, al regretelor pândește  fragilitatea începuturilor.

AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița”- 14-17 iulie, 2022- unde este invitat și poetul Bogdan-Alexandru Stănescu.]

 

*Denisa Grădinaru, redactor-șef Alecart, tocmai a susținut bacalaureatul. În liceu a fost olimpică la logică și la limba și și literatura română. În clasa a 12-a o obținut Marele Premiu la Olimpiada Universitară de la Chișinău.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!