Tușe și nuanțe. O experiență completă alături de Adriaan Van Dis și Lisa Strømme

După două experiențe Alecart la Filit-ul de anul acesta, pe cât de așteptate și dorite, pe atât de copleșitoare (două zile încărcate de sentimente intense și amestecate, de dialoguri antrenante și sesiuni de autografe), s-ar putea crede că ne-am familiarizat îndeajuns cu freamătul ce ne cuprinde pe toți cei prezenți la întâlnirile cu oamenii vii aflați în spatele personajelor pe care deja la descoperisem în cărțile lor. Cu toate acestea, oricât de obișnuiți am fi cu formatul unui astfel de eveniment, ne e imposibil să anticipăm pe deplin parcursul tumultos și de fiecare dată impresionant al unei întâlniri cu un scriitor a cărui operă am citit-o sau despre care am schimbat impresii în pauze sau în timpul orelor.

Dacă în prima zi am avut șansa de a privi faptele crude, de o dureroasă brutalitate, ale istoriei pe care am învățat-o doar mecanic până acum din paginile manualului purtat în ghiozdane și făcut uitat de Katja Petrowskaja, apoi ne-am lăsat ghidați de perspectiva livrescă și satirică a lui Dan Alexe, iar în a doua, am fost învăluiți de misterul unei povești pe cât de firești, pe atât de captivante, „cu gust de ciocolată” (Francesc Miralles) și a unei lecții de viață despre iubire și responsabilitate părintească (Immanuel Mifsud), astăzi am avut parte de o nouă experiență. În Sala Caudella, la Casa Balș, i-am avut alături pe Adriaan van Dis (Olanda), autorul romanului Domnul și câinele și pe Lisa Strømme (Norvegia), cu a ei tulburătoare Fată cu fragi.

Pentru prima dată la această ediție FILIT, am ascultat gândurile a două colege din clasa a IX-a, Lavinia Darie și Maria Popescu. Am auzit două voci tremurânde și sincere, care au trăit cu fervoare intensitatea unui astfel de moment și care au încercat să ne transmită gândurile care le-au însoțit pe parcursul lecturii celor două cărți. Le-am simțit emoțiile și am plonjat în universul celor două cărți-pretext prin perspective ample, panoramice, sensibile.

Impresionată de cuvintele tulburătoare ale Laviniei, Lisa Strømme a ascultat ca vrăjită mărturisirea ei: evoluția de la modestie și inocență la o iubire mistuitoare este cea care m-a captivat și nu mi-a permis să las efectiv cartea din mână, am citit pe nerăsuflate. Când Lavinia a întrebat-o de ce nu a lăsat-o pe Tullik să-și îndeplinească visul de iubire și a optat pentru un sfârșit tragic al poveștii de dragoste, scriitoarea ne-a învăluit într-un zâmbet larg și a explicat: În primul rând, nu-mi plac clișeele și finalurile siropoase, de fapt, eu văd speranță în această poveste. Chiar dacă nu se căsătoresc, ea rămâne împreună cu el pe viață, datorită pasiunii care îi unește.

Datorită prezentării succinte și foarte precise a Mariei, am reușit să ne plimbăm din nou pe străduțele ascunse ale Parisului, pe care fusesem inițial conduși de Van Dis, mână în mână cu Mulder și la pas cu un câine blănos. În timp ce parcurgeam volumul lui Van Dis, mi-am dat seama că domnul și câinele nu sunt doar două ființe, ei sunt, în primul rând, două suflete, a căror prietenie depășește granițele vorbirii, dar și ale realității, a afirmat ea. Cea mai mare curiozitate a noastră (și vă asigur că am făcut nenumărate presupuneri în ultimele două săptămâni) și-a găsit rezolvarea odată cu întrebarea Mariei, care a avut curajul să ceară lămuriri în legătură cu numele câinelui, mai precis, de ce autorul a preferat să nu-l dezvăluie. Adriaan van Dis ne-a mărturisit, dozând suspansul: Câinele este, de fapt, un înger păros, care îl găsește pe acest om invizibil și nu are un nume pentru că vine din Africa și acolo nu este permis să dai nume câinilor. Menirea lui este să realizeze punți între oameni. Câinele este un personaj autobiografic, pentru că eu sunt, în realitate, Câinele.

Recunosc că această afirmație frapantă, aproape paradoxală, a lui van Dis, m-a făcut să privesc brusc romanul într-o cu totul altă lumină, pentru că, în ciuda faptului că a fost scris pornind de la realitatea din Franța de acum 10 ani, el rămâne o oglindire perfectă a contemporaneității, a lumii în care trăim și noi astăzi cu la fel de multă  ignoranță ca Mulder la început, într-o realitate pe care preferăm să ne facem că nu o vedem. Romanul lui Van Dis este, din această perspectivă, cutremurător, obligându-ne să privim dincolo de aparențe, de fațadă, de frumusețea acaparatoare a reclamelor din jur. Scriitorul ne-a îndemnat să căutăm, permanent, umanitatea din spatele mizeriei.

Am avut plăcerea apoi de a-l asculta pe Adriaan Van Dis citind un fragment din carte în neerlandeză, având astfel șansa de a simți mai percutant sonoritatea în care a fost simțită, gândită și scrisă această carte. Purtați pe bulevardele Parisului, în ritmurile unei limbi germanice, în ciuda unor sonorități puțin stranii pentru noi, am pătruns într-o atmosferă când apăsătoare și sufocantă, când caldă și apropiată, departe de „orașul propriu-zis”, acela din ghidurile turistice, dar, în același timp, aproape de inima lui.

Starea de visare a fost amplificată de vocea cu inflexiuni blânde a Lisei Strømme, care a știut cum să ne vorbească pentru a ne vrăji și care și-a expus în fața noastră sufletul fără nicio ezitare. Dacă în romanul dumneaei am descoperit o suită de imagini picturale percutante, azi am fost învăluiți de emoția care vibra când desfășura „povestea” din spatele poveștii. Întrebată ce reacție crede că ar avea Munch, dacă i-ar citi cartea, aceasta a afirmat cu o energie și o emoție vizibilă: Nu știu, probabil că ar urî-o… De fapt, Munch însuși nu era doar pictor, ci și un pasionat scriitor. A avut multe jurnale, în care descria nu atât tablourile în sine, ci, în primul rând, cum ar dori să le vadă cititorii. Încât, cred că dacă ar citi romanul meu, sper că ar înțelege conceptul din spatele romanului, respectiv, perspectiva celor care privesc tablourile, asta contează…

Dialogul a continuat în același ritm, dar nu am avut niciun moment impresia că e prea mult. Dimpotrivă, după ce am aflat că tabloul preferat al scriitoarei din Norvegia e Podul și nu Strigătul, cum am fi putut crede, că inițial numele atât de cunoscutei pânze a lui Munch ar fi trebuit să fie și numele cărții, dar editorii au sfătuit-o să renunțe fiindcă aducea a roman horror, după ce Van Dis ne-a vorbit despre Europa multiculturală, despre amestecul de rase și de limbi, despre toleranță și nevoia de a acționa pentru a putea schimba realitatea de lângă noi, am avut impresia că au trecut doar câteva clipe.

Finalul întâlnirii a fost la fel de copleșitor, căci sonoritățile flautului au poposit în sufletele noastre ca niște bătăi line de aripi ale unor fluturi de vară. Alături de Paula Rusu și Mihaela Popa (profesori la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”) și de Georgiana Baniță și Irina Tărâță (eleve la același liceu), noi și invitații am trăit clipe minunate, care au încheiat rotund cea de a treia zi a „Întâlnirilor Alecart” la Filit.

(Mălina Maria Turtureanu este elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Ilinca Zaharia-Lefter

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!