Adrian G. Romila: „Doar printr-o poveste bine spusă înțelegem cu adevărat istoria.”

La aproape un an de la „Întâlnirea Alecart” care a avut drept pretext romanul Zeppelin, ne-am reunit din nou, acum în spațiul sobru al librăriei Orest Tafrali, cu Adrian G. Romila. De această dată, cartea-pretext a discuției a fost romanul, Apocalipsis, recent apărut la editura Polirom (căreia îi mulțumim încă o dată pentru romanele pe care ni le propune și pentru facilitarea dialogului cu scriitorii contemporani). Binele și răul, libertatea de alegere ori diferite metode de a ne raporta la istorie au fost câteva dintre subiectele atinse în această după-amiază (1 martie 2019).

Nicoleta Munteanu, moderatoarea întâlnirii, a mărturisit la început că Apocalipsis e un roman ce nu trebuie citit, ci recitit, pentru ca el să își construiască adevărata imagine, întreagă, în mintea cititorilor săi.  În continuare, doi dintre redactorii Alecart au vorbit despre cum au văzut povestea din paginile cărții și ce semnificații au descoperit în interiorul acesteia. Mălina Turtureanu și-a început prezentarea întrebându-ne cum ar fi ca noi să putem controla lumea, ca noi să avem puterea de a înclina balanța binelui și a răului într-o direcție sau alta. Sub semnul acestei întrebări, Mălina a continuat spunându-ne că, pentru ea, romanul este un joc cu destinul, unde nu există linearitatea timpului, ci doar bucle care se suprapun și unde răul nu este o absență a binelui, ci o forță în sine. În viziunea ei, Apocalipsis poate fi în permanență privit din două perspective, una mistică și una ce aparține imediatului, cotidianului. Astfel, Mălina a văzut în aceste pagini o serie de apocalipsisuri individuale care se succed și se adună, până într-un punct în care explodează. În acest sens, întâmplări precum întâlnirea cu Eminescu sau „apocalipsa” învățătorului din sat modifică sensul prim, conturând un destin colectiv, spațiul în care sunt prezente personajele devenind o imagine a lumii. Mălina și-a încheiat prezentarea susținând că, pentru ea, acest roman a fost unul al maturizării, din care a desprins ideea că fiecare om face parte dintr-un întreg și, în consecință, gesturile sale afectează întregul.

Ioana Tătărușanu a insistat în prezentarea ei pe dimensiunea religioasă a romanului, afirmând că a văzut în „poveste” trei feluri de raportare la divinitate – Marele Ochi, spațiul bisericii, respectiv „Ăla”, ca o expresie a incertitudinii, a unui rest, dar nu a necredinței. În acest sens, istoria, ca o continuare a colectivului în individual, pătrunde în satul Prisăcani ca o încercare de a zgudui credința. Iar în acest context, spune Ioana, Cristian David, personajul romanului, are rolul de mijlocitor, de a transforma deșertăciunea în sens. Totodată, Ioana ne-a vorbit despre prezența unor obiecte cu valoare magică, cele două obiecte de cult, tipsia și potirul, care apar recurent în roman și fac referire la două mari evenimente, Căderea Constantinopolului, respectiv, Judecata de Apoi, simbolizând jertfa și mântuirea, împărtășirea din taina sfântă. Ele accentuează aici, de fapt, o raportare ambivalentă la divinitate, între cădere și judecată. Nu în ultimul rând, Ioana ne-a  vorbit despre lumina care străbate ciclic romanul, de la cea a Marelui Ochi din început, la cea digitalizată din final, îndemnându-ne să rămânem la prima formă a sa, căci acolo mai putem încă găsi speranța.

Adrian G.Romila convoacă lumea întreagă; satul din roman este o limitare care însă nu te închide. – Doris Mironescu

Cel de-al doilea invitat al întâlnirii, Doris Mironescu, critic literar și profesor la UAIC, ne-a împărtășit viziunea sa asupra volumului lui Adrian G. Romila. Vorbind despre satul din roman, Prisăcani, Doris Mironescu a observat că acesta este, de fapt, un punct de confluență: epoci și lumi se intersectează, este o coprezență a epocilor într-una singură, iar autorul te plimbă dintr-un timp în altul fără a distruge coerența acțiunii, întrucât el poate privi povestea din exterior, de la înălțime, și construiește micile povestiri, astfel încât ele se oglindesc unele în celelalte. În acest context, prezența lui Cristian David din roman stârnește cititorul, îl sfidează, neexplicând nimic până la capăt. De asemenea, Doris Mironescu a vorbit despre Marele Ochi ca o ipostază a demiurgului post-modern, ca instanță ce are capacitatea de a se juca atât cu timpul acțiunii, cât și cu limita dintre realitate și ficțiune. Astfel, criticul a concluzionat, întorcându-se la imaginea Prisăcaniului, că acolo autorul convoacă lumea întreagă; satul din roman este o limitare care însă nu te închide.

Personajul meu este un analog peste timp al lui Iisus și de aceea trebuie să păstreze atributele sale. Adrian G.Romila

După un scurt moment în care Adrian G. Romila ne-a citit un fragment din romanul său, cei prezenți în sală au putut să îi adreseze întrebări provocate de lectura romanului. Astfel, întrebat pe care dintre variantele de apocalipsisuri ale jocului video ar alege-o, autorul  ne-a mărturisit că ar încerca puțin din toate, neputând alege doar una dintre ele și, totodată, neștiind cum și dacă ar putea să controleze răul pe care acel joc îl presupune. Are lumea nevoie de apocalipsisuri pentru a se putea reface? Mi-ar plăcea să nu fie cazul, însă nu știu răspunsul și, în fond, nici nu știu dacă mi-ar folosi să îl am. Nu cred că l-aș putea înțelege cu adevărat.  Fiind adusă în discuție problema libertății de opțiune între bine și rău, autorul a explicat că, în viziunea sa, esența libertății este puterea de a alege, care vine inevitabil însoțită de  responsabilitatea consecințelor. Dumnezeu nu a vrut să creeze marionete care să asculte, ci ființe capabile să aleagă și să își asume repercusiunile acțiunilor lor. Dacă Cristian David ar fi fost femeie, credeți că sacralitatea surprinsă în roman ar fi fost știrbită? Sunt sigur că da, întrucât personajul meu este un analog peste timp al lui Iisus și de aceea trebuie să păstreze atributele sale. Din această perspectivă, invitatul a mărturisit că nu s-a gândit neapărat la problematica finalului, anume dacă el este o salvare sau o condamnare a sătenilor. Cu toate acestea, el reprezintă o experiență pe care sătenii nu și-au dorit-o, dar care le-a oferit, până la urmă, a doua viață.

A fost adusă în discuție și raportul literatură-istorie, căci istoriei oamenii îi pretind adesea un rol măreț, un răspuns la ceea ce se întâmplă. În acest caz, de unde învață oamenii mai mult, din istorie sau din poveste?

Istoria post-factum, din manuale, este una sobră, care se impune. Dacă am trăi acea istorie, am vedea că ea de fapt este măruntă, dramatică, uneori tragică și chiar absurdă. Însă istoria poate fi învățată bine dacă ea este povestită bine, iar aici găsim rolul mecanismelor literare în scrierea istoriei. Doar prin o poveste bine spusă înțelegem cu adevărat istoria.

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.