Sâmburele trist al lumii văzut prin caleidoscopul de apocalipsis-uri al lui Adrian G. Romila

Despre posibile adevăruri rămase în umbra istoriei consacrate (după ce ea și-a consumat nebunia, abia după aia obținem ceva mai frumos, mai ordonat, ceva care pare să aibă un sens), despre ispitele și căutările și neputințele umane, despre singurătatea delimitată de prezența-absență a Binelui și manifestările Răului, despre sensul existenței, alegeri, întâmplări anodine sau miraculoase și despre cum firul destinului individual se leagă de cel colectiv, căci timpul prezent se dă dea rostogolul până spre alte momente demult pierdute sau se proiectează în deschideri deloc imprevizibile spre altceva, la toate acestea ochiul și mintea vă îndeamnă meditați în Apocalipsis, cel mai nou roman al lui Adrian G. Romila*, apărut la editura Polirom. Cu o naturalețe blând provocatoare a povestirii și cu o plăcere evidentă de a marca repetivitatea faptelor dincolo de dezordinea manifestării lor, autorul reușește o analiză a nimicniciei raportată la scara largă a universului, proiectând imaginea unei divinități impasibile. Pretinsul atoateștiutor, care-a fost de la-nceputul lumii, ce nu-nțelegeți? O face, vasăzică, și-n loc să se ocupe cum trebuie de ea, ca un părinte grijuliu, o lasă să meargă așa, alandala, ca un ceas elvețian stricat, pe care trebuie cel puțin să-l întorci din când în când, dacă nu să-l repari.

După titlul profetic-catastrofal, am fost tentată să păstrez o anumită distanță între mine și text, o barieră menită nu atât să separe, cât mai degrabă să protejeze. Acest lucru însă devine de-a dreptul imposibil de la un anumit moment încolo, când ritmul narativ crește și devii captiv în universul proiectat de autor. Anularea ideii de timp linear și înlocuirea sa cu o perspectivă în care totul e repetitiv în esență și situat în bucle ce se pot intersecta sau suprapune, ca o împletitură subțire și imperceptibilă de trasee, cam ca un ghem dezlânat de fire de mătase, creionează și un mod de înțelegere a poeticii romanului. De asemenea, transpar cel puțin două posibile moduri de a te raporta la întâmplări, cel teologic (căci există multiple referințe biblice) și cel al imediatului, al firescului, în care umanul e definit de contradicții & reveniri în punctul de plecare. Știu unde ajung capetele, le pot vedea, iar unele se întorc de multe ori în același nod, iar momentele se repetă adesea, în scene analoage, peste ani și ani.

Eu zic că se tot repetă de sute de ani Căderea Constantinopolului, la fiecare război se repetă, așa cum fiecare moarte a unui om sau fiecare catastrofă a naturii e o formă a Judecății de Apoi, e o Apocalipsă (…) Și nici nu sunt sigur dacă nu cumva Apocalipsele astea succesive de până la cea finală nu favorizează cumva progresul. Ceva moare ca altceva să se nască până la urmă. Și a suferi înseamnă a trăi, durerea e viață!

Durerea e viață devine un laitmotiv al destinului individual și colectiv. Prin raportare la experiența pe care o va trăi protagonistul romanului, tâmplarul Cristian David, el își poate comuta termenii: viața e durere. Durerea aceasta devine necesară în măsura în care din ea se naște, în final, chiar bucuria de a fi rămas în viață. În infernalul an 1917, Cristian David ajunge în Prisăcani, într-un refugiu căruia nu i se cunoștea durata. Satul acesta idilic, pierdut în munți, sustras ororilor războiului, pare a nu cunoaște Răul și chiar prezența tâmplarului este într-o anumită măsură stranie în echilibrul suspendat de realitate cu care se obișnuiseră sătenii. Sunteți prea… filosof pentru locurile și timpurile astea, nu v-ar strica puțină simplitate. Meșterul este, în esența lui, un constructor, un restaurator, care nu va repara doar lemnăria bisericii sau jucăriile copiilor, ci va provoca (indirect) o schimbare de stare în rândul (și în rânduiala) oamenilor. Aceștia ajung să-l vadă ca pe un întregitor, o prezență blândă înzestrată cu un dar, ce vine parcă de pretutindeni sau de nicăieri. Și nici măcar nu s-ar putea spune că vine, pentru că mai degrabă este.

Natura acestui dar – de a da viață lemnului (lucrul mâinilor este pentru tăcere și meditație, de aceea tâmplăria e un lucru filosofic) – naște tensiuni, instaurându-se o linie foarte subțire între harul de origine divină și cel dobândit în urma unui pact cu diavolul (aspect doar sugerat de întâlnirea cu Necunoscutul – reală? visată? – pe marea înghețată a Sudului). Mi-au plăcut aceste momente de o tulburătoare stranietate, căci ele puteau fi interpretate deopotrivă în grila firescului, a verosimilului, fiind puse în strânsă legătură cu ideea omniprezenței și autonomiei Răului: El nu există numai fiindcă poți ignora binele, El e chiar obiectul celeilalte alegeri. În defensivă, părintele Ivan încearcă un acut sentiment de inconfort în momentele în care i se pare că, datorită cântecului trompetei lui David Cristian, acesta reușește minuni la care, prin rugăciuni puternice, el nu are acces. Sunt oare aceste acte simple coincidențe sau există ceva mai profund în prezența lor, ceva înălțător, aparținând altei sfere? Dacă optăm pentru prima variantă, atunci romanul reușește extrem de precis delimitarea incredibilului de plauzibil. Și rămâne la latitudinea cititorului simbolistica pe care o atribuie fiecărui element.

Însuși Cristian David povestea că văzuse în omul arătat de tatăl său „un apocalipsis privat”, o cădere sufletească mare cât căderea unei lumi și că, dincolo de demonul lecturilor abstracte, ar fi vrut să studieze filosofia ca să cunoască rădăcinile acestui rău intelectual, moral și social deopotrivă.

Interesantă ideea unor apocalipsis-uri individuale care întăresc gândul că nu există o singură stingere a lumii, o apocalipsă pe care subconștientul colectiv, nu doar credința religioasă, o  implică. Apocalipsă e fiecare moment care atinge și spulberă coerența umanului – fie la scară personală, fie a unei colectivități, fie universală, la un moment dat. Nebunia de care suferă Eminescu (personaj episodic captivant de urmărit, văzut în romanul lui Adrian G. Romila în limitele lui pur umane, fără povara condiției de geniu) reprezintă în esența ei o ruinare a unui cosmos, o destabilizare sistematică a omului care a fost cândva. Astfel, fiecare apocalipsis are propria lui formă de manifestare și fiecare distrugere de sine poate influența, într-un fel sau altul, echilibrul unui întreg (micro sau macro) univers. Existența meșterului Toma este, la rândul ei, atinsă de aceeași disoluție, iar revolta nu face altceva decât să sublinieze neputința, cursul absurd al unei voințe oarbe superioare: Cu ce era el vinovat? Ăsta-i Domnul nostru cel bun? Ia viețile fără judecată? Vieți nevinovate? (…) Uite adevăratul Apocalipsis! Să-ți moară singurul copil, să-ți moară copilul înainte! Ăsta-i Apocalipsisul, meștere David, ăsta-i sfârșitul de lume cel adevărat!  Se observă că meșterul Toma nu are niciun moment intenția de a spune „Ăsta-i Apocalipsisul meu, sfârșitul meu de lume”, înălțându-și gândul dinspre particular spre universal.

Lăsându-mă furată de istorisirile labirintice, punctate pe alocuri dramatic, pe care alege autorul să-și structureze romanul, m-a urmărit ideea inexistenței, în fapt, a unui unic cataclism și crearea ciclică, perpetuă, în schimb, a unor multiple apocalipse care nu conțin în esența lor nici un binecuvântat început, nici un sfârșit amenințător, ci un exclusiv continuum al vieții. O lume marcată de războaie, pierderi și nebunie, o lume vitregită și lăsată într-o dezolare progresivă, în suferință, pândită de un Rău de sine stătător mai poate găsi oare resurse pentru a se regenera? Și de câte ori o va putea face? Pentru cât timp? Ce păcate mai cântărești în balanță, la Judecata de Apoi? Pe cine arunci în Râul de Foc? Dintre toate trupurile înviate, la trâmbițele îngerilor din urmă, pe cine chemi în strălucitoarea Cetate a Ierusalimului celui Nou și pe cine dai Fiarei?

E lumea asta nebună în care trebuie să rezistăm. Și, dacă alegem să nu rezistăm, atunci trebuie să ieșim din ea. Când putem să salvăm o viață, salvăm o lume, nu? Și când moare un om, moare o lume! Fiecare moarte e-un… apocalips.

E interesant construit modul în care ajung să degenereze lucrurile în Prisăcani, din exterior spre interior, în evenimente concentrice, odată cu intruziunea câtorva forțe ale armatei ruse atinse de bolșevism. Este exemplul cel mai grăitor al unei tragedii individuale ce absoarbe  viețile tuturor sătenilor, punând la încercare umanitatea fiecăruia, puterea de a accepta și suferi, de a (se) sacrifica, de a alege în interiorul unei situații imposibile. Nu-s bolile, ticăloșiile, războaiele, crimele cele mai abominabile și mai absurde, nu-s toate astea gratuite, copleșitoare, nesfârșite? Moartea, nu-i ea capătul inevitabil a toate?

Imaginea răstignirii lui Cristian David, ca o repetare a istoriei și ca o comuniune dureroasă, dar desăvârșită a maestrului cu arta sa, îmi persistă în minte de la terminarea romanului. Aș fi preferat, cu siguranță, ca într-un basm, imaginea unui David Cristian care, asemenea fluierașului din Hamelin, ademenește prin cântecul său la trompetă toți inamicii ruși, ca într-o transă, îndepărtând astfel pe veci pericolul. Dar nu legile miracolului domină istoria, ci faptele oamenilor, întâlnirea întâmplătoare dintre două acțiuni, două voințe, două întâmplări și consecințele acestei ciocniri.

În final, tentația de a deveni tu însuți Marele Ochi pare de neînlăturat. Conștiința se retrage în fața tentației atotputerniciei fără consecințe. Jocul nostru nu poate fi însă doar o replică a altui joc, mai larg? În acest context, așezarea într-o ordine necronologică nu e întâmplătoare, ea sugerează un labirint temporal întortocheat, unde răul intervine simptomatic și surprinzător în viața fragilă a oamenilor din toate epocile. Deși distanțate în timp, istoriile seamănă și construiesc analogii complicate între teme și motive recurente.

 

(*Cu Adrian G. Romila & Apocalipsis ne vom întâlni vineri, 1 martie, ora 17, la Librăria Tafrali (Universitatea „Al.I.Cuza”, Corp A- parter.)

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiului Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.