Dumnezeu. Dar nu-i nimic de spus despre Dumnezeu.
Din nou un spectacol foarte bun, foarte puternic, în a patra zi a Festivalului de regie „Cătălina Buzoianu” – teatru la puterea feminin. Agnes, aleasa lui Dumnezeu reușește să creeze o stare. Să spună o poveste, să înfățișeze credibil atât lumea interioară a personajelor, cât și tensiunea relațiilor dintre ele, să provoace (când delicat, când tăios) emoție, să problematizeze. Cu o anumită lentoare, pretinzând răbdare din partea spectatorului, căci acțiunea aproape refuză progresia pe orizontală. Punctul nodal e dat de relațiile dintre personaje, fără ca spectacolul să mizeze exclusiv pe confruntarea care se află în miezul lui: aceea dintre stareța Miriam și medicul psihiatru Martha Livingstone, dintre credință și știință, dintre posibilitatea miracolului și capacitatea omului de a face inteligibil totul. Pentru că înfruntarea dintre două moduri de a fi în lume, dintre două alegeri (cu multiple nuanțe în cazul ambelor personaje, căci niciunul nu este de la început – mai corect spus, poate, de la începutul ființării sale conștiente și libere în lume – complet străin și nefamiliarizat cu lumea celuilalt: în cazul fiecăruia, alegerea e conștientă, e o îndepărtare motivată de ceva și o apropiere voită de altceva) nu este, cum ar fi de așteptat, ceea ce generează tensiunea. Poate doar în prima parte. Adevărata tensiune vine din modul în care Agnes crește, se întregește pe măsură ce coerența interioară i se fisurează, iar dislocările pe care le trăiește – aflându-se între cele două voințe care „luptă” pentru ea (și pentru a-și apăra convingerile) – conduc la năruirea din final. Așadar, nu ceea ce se întâmplă propriu-zis e important, ci felul în care se construiește, în fapt se deconstruiește, realitatea acestei tinere de 21 de ani pe care maica Miriam o consideră diferită – dăruită, binecuvântată (Agnes e diferită. Diferită de toată lumea. // În ce sens? // E dăruită, e binecuvântată) – și în care Martha întrezărește urmele unei traume profunde (Urăsc ignoranța și prostia. … Nu creștinismul este judecat aici).
Nu vreau să-mi aduc aminte. // Dar îți aduci aminte, nu-i așa?
Adevărata problemă pe care o ridică spectacolul este legată de bine și de adevăr: în ce măsură binele pe care vrem să îl facem celuilalt, în numele adevărului și cu dorința de a găsi soluția corectă se dovedește a fi bine. Și ce înseamnă binele? Suntem cu adevărat capabili să facem bine? Avem voie să intervenim în viața celuilalt în numele a ceea ce credem că este bine, adevărat, corect? Îi este lui Agnes bine uitând ceea ce a trăit, ceea ce a făcut, intonând imnuri de laudă lui Dumnezeu, protejată de credința ei adâncă și total acaparatoare? Îi este bine ferită de întâlnirea cu propria conștiință, cu propriul trecut de vreme ce mintea ei a făcut saltul către uitarea deplină, păstrând doar încrederea în Dumnezeu și cântecul, darul pe care îl are de a-l preaslăvi? Cine are dreptul să decidă?
Din perspectiva finalului, categoric da: lui Agnes senină, lui Agnes într-un soi de transă mistică, sustrăgându-se realității, îi e mai bine. Apropierea de Dumnezeu nu cunoaște niciun moment de îndoială, lui Agnes nu i se va clinti nicio clipă credința. I se ia însă darul. Pentru că a fost obligată să privească înapoi: spre ceea ce i s-a făcut și spre ceea ce ea însăși a făcut. A fost silită să-și amintească, să înțeleagă și să mărturisească. Din cauza acestei priviri îndreptate spre înapoi și nu doar spre Cel de Sus, asupra lui Agnes se pogoară pedeapsa. În Vechiul Testament, soția lui Lot era și ea transformată în stană de piatră pentru că s-a uitat îndărăt, către flăcările ce mistuiau Sodoma și Gomora. Dar acolo, pedeapsa venea ca urmare a neascultării cuvântului lui Dumnezeu. Aici, Agnes pierde ceea ce are, seninătatea uitării și liniștea credinței, ca urmare a intervenției Marthei. În numele binelui și al adevărului, Agnes devine în final prizoniera nebuniei. După ce retrăiește suferința, „urcând Golgota” confruntării cu ea însăși, cu trauma din copilărie, cu sentimentul vinovăției, cu realitatea pruncuciderii.
M-am uitat la el și m-am gândit că e o greșeală. Greșeala mea și greșeala lui Dumnezeu. M-am gândit că pot să-l salvez. Să i-l dau înapoi lui Dumnezeu.
Nebunia din final a lui Agnes e o altă formă de evadare din realitate, o altă fugă. Și cine poate să spună că e mai bună, mai suportabilă, mai îngăduitoare decât ceea ce avea la început, decât desprinderea de lume și de ea însăși prin credință? Probabil că nimeni. Evacuarea sinelui (renunțarea la sine în numele credinței în Dumnezeu) pare, din perspectiva finalului, mai blândă, mai umană decât „fantasma” în care ajunge să fie prizonieră. Căci în noua realitate Agnes e complet singură. Nu mai există niciun dar, niciun har care să o aline, de care să se agațe. E alungată din paradis. E redusă la țipătul mut, disperat, la angoasa care-i contorsionează chipul și trupul.
Mai mult, binele și adevărul pe care le caută Martha se întorc ca un bumerang și împotriva ei înseși. Martha psihiatrul nu are ce să-și reproșeze, dar Martha femeia nu mai e aceeași după întâlnirea cu Agnes. Încrederea ei în logică și în adevăr nu va mai sta la fel de neclintit în picioare. Așa cum nici credința maicii Miriam nu va mai fi aceeași. Prin Agnes, atât Marha, cât Miriam pierd ceva. Rămân mai singure, mai neajutorate. Martha nu e deloc o persoană lipsită de empatie, ghidată în demersul juridic și medical doar de dorința de a descoperi ce se află în spatele morții unui prunc în chilia unei mănăstiri. Ea nu e imună la suferință și nu e lipsită de experiențe dureroase. Nu nevoia de a demonstra cu orice preț futilitatea credinței într-o lume care își poate astâmpăra spaimele și nevoile (și) altfel decât prin raportarea absolută la Dumnezeu o determină să acționeze. Ci convingerea că în relația cu Dumnezeu, cei ce îl slujesc uită de prea multe ori omul. Lăsând pe seama Domnului viața și moartea, omul poate deveni o jucărie în mâinile unui destin crud, omului i se refuză salvarea și totul e redus la o singură explicație: voia Lui. Inclusiv când un copil nevinovat moare într-un accident. Inclusiv când, într-o mănăstire, o tânără novice este lăsată să moară de peritonită. Martha crede însă exclusiv în om, în capacitatea lui de a lupta împotriva răului, în discernământ, în luciditate, în explicații raționale și în știință. Așa cum stareța Miriam crede că singurul adăpost împotriva greșelilor vieții, omul îl are în retragerea din lume și în credință. Niciuna dintre alegeri nu se dovedește cea corectă. Cea absolută. Nici încrederea în binele omului, nici aceea în binele lui Dumnezeu.
Iubirea. // De ce iubirea? // Nu știu.
Mi-a plăcut foarte mult simplitatea liniilor de transpunere regizorală și scenografică a semnificațiilor textului. Totul se desfășoară în același spațiu aseptic, auster, al unei camere mai întâi de mănăstire, apoi de spital. O cameră-refugiu, o cameră mormânt, în care pereții transparenți sugerează clar captivitatea lui Agnes, înstrăinarea ei (inclusiv fizică) de realitatea palpabilă a viețuirii în lume. Ea este, de altfel, singura care nu părăsește nici un moment acest loc, inițial protector, transformat treptat în spațiu al „crucificării” odată cu intruziunea Marthei și cu încercarea maicii Miriam de a o face să rămână ceea ce ea a ales să vadă în Agnes: copila nevinovată, prin care miracolul se poate încă manifesta în lume. Albul omniprezent nu e însă doar cel al liniștii și al înălțării prin cântec, îmblânzit de lumina blândă ce pare a se revărsa peste Agnes atunci când cântă, ci ascunde și o altă realitate: aceea care o aduce pe Martha în mănăstire – sângele și moartea unui copil abia născut. Și o alta, la fel de înfiorătoare: momentele în care Agnes a refuzat să mănânce, ispita mortificării trupului ca nevoie de ispășire a greșelii care este ea însăși, automutilarea, tăcerea, încăpățânarea maicii Miriam de a ști și altceva decât ceea ce o face să vadă credința: boala psihică a propriei surori, semnele abuzului din copilărie asupra lui Agnes – toate „șterse”, ascunse de albul cearceafurilor, de austeritatea spațiului, protejate de negrul hainelor mănăstirești. Toate aduse apoi la suprafață și transpuse în albul camerei de spital, în albul cămășii de forță în care va fi îmbrăcată Agnes. Martha și maica Miriam intră și ies din „lumea” lui Agnes, se mișcă și se confruntă în afara ei, fiecare interacționează cu ea și și-o dispută, dar singura ce rămâne mereu înăuntru e Agnes. Într-un proces de redescoperire și de pierdere a ei înseși.
Fiecare personaj a fost extrem de atent construit – fiecare gest, fiecare modulație exprimând realitatea sa interioară. Ceea ce se reflectă foarte bine în felul în care au fost construite este tocmai omenescul lor. Nu există nici schematism, nici intenție moralizatoare, doar ceea ce ascunde viața și sufletul fiecăreia dintre cele trei femei care, pentru un timp, se întâlnesc și, încercând să apere (și să se apere) ajung să fisureze sau să distrugă definitiv peretele protector pe care îl înălțaseră între ele și lume.
A fost impresionantă întâlnirea dintre experiența Isabelei Neamțu (Martha Livingstone) și a Crenguței Hariton (stareța Miriam) și rolul pe care a reușit să-l facă Cristina Juncu: Agnes crește de la o scenă la alta, iar procesul transformării unei absențe în om viu, tot mai aproape de năruirea din final, fără ca această surpare să-i șteargă inocența și iubirea față de tot și de toate pe care i-a dat-o credința e impresionant redat. E în Agnes a Cristinei Juncu un amestec de sensibilitate ultragiată, de fragilitate și de uitare de sine care îi conferă o aură tragică. Agnes pare de la început condusă de alte forțe (ale unei posibile boli psihice, ale credinței în Dumnezeu) și damnată prin poziționarea ei între manifestarea înfruntării de voințe a celorlalte două personaje.
AGNES, ALEASA LUI DUMNEZEU, de John Pielmeier
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Distribuție: Cristina Juncu, Isabela Neamțu, Crenguța Hariton
Foto: George Popovici
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
