Ágnes Kali – Trofeu până ieri: Imposibila îmblânzire

Totul e întotdeauna doar despre tine / Dar asta încă nu e dragoste, / Doar zvârcolire.

Volumul lui Ágnes Kali, Trofeu până ieri, e un exercițiu continuu de (re)obișnuire cu amintirile vieții de la bloc, ale nedreptății și ale liniștii, cu cele ale explicațiilor tuturor celor ce te sugrumă din ce în ce mai tare, cu balaurii pe care îi iubești, dar care nu se opresc din a te răni fără nicio remușcare, cu cele ale limbilor moarte și ale trupului putrezind fără voia ta. Muncă, balauri, limba de care nu te-ai simțit niciodată legat te fac să crezi că nu există ceva mai bun de atât, mai sincer și mai normal, că lucrurile trebuie să stea așa, că trebuie să nu te simți apropiat de nimeni, că trebuie să simți că apropierea e cea mai mare greșeală. E interzis să nu simți că cineva e în siguranța lângă tine – pentru că asta ar însemna să-ți găsești o scuz” pentru tăcerile tale. E necesar să nu te apropii niciodată prea mult – o să fie nevoie să joci doar rolul până la capăt. Poți să scapi de „noi”, de muțenie, de trunchiuri, dar durează, durează să știi ce te doare cu adevărat. Durează să te îmblânzești, dar trebuie să-ți dai drumul, de una singură / ca, asemenea unui leviatan, împreună cu copacii să înveți să spui că nu te interesează forma și să știi să dai din umeri când e necesar. Trebuie să rămâi așa, la ultima înmormântare gestul se repetă.

În Trofeu până ieri sunt puse la păstrare necrologurile Nupatriciei, ale lui Narcis, ale lui Poseidon, ale lui Boccaccio, ale fetei frumoase al cărei nume îl știi, dar nu vrei să recunoști, ale unor apropieri eșuate și ale unei familii care se pierde odată cu liniștea. Necrologuri ce sunt în măsură să-ți umple de tot bazinul neuronal, de parcă sângele și-ar opri curgerea instinctiv. Intactă rămâne, la fel ca hârtia unui anunț mortuar, starea aceea de neliniște interminabilă, o anxietate fără nume putând să atace oricând, putând să ia forma balaurilor la care ții atât de mult, putând la fel de bine să te sugrume cu lanțul de la bicicletă, să te facă să te obișnuiești cu prezența ei nefastă, să rămâi acolo – așa trebuie să fie totul. Ai vrea să te ajuți, ai vrea să-ți găsești liniștea altundeva, dar nu poți. Nu există nimeni în carne și oase care să te scape, să te evacueze definitiv, nimeni care să te observe cu adevărat:

Ați pictat un portret pentru mine să mă uit la el / în loc să mă uit la mine.

E atâta liniște aici că devine asurzitor, iar pauzele când lumea pare la locul ei stau la baza unor puternice rădăcini de vină – o vină care nu-ți aparține: e vinovăția indusă de balaurii pe care îi simți tot mai aproape. Și e tot mai tăcut în jur: mă urmărești din locuința ta de ceață, din ce în ce / mai părăsită. E greu să-i ignori, să nu le dai atenție, să vrei să ieși din cameră, e greu și mereu în urmele lor mărimea 43 te împotmolești, îți cauți umbra și liniștea. Dar liniștea ta nu mai e acum liniște, e doar inima ta, ca o pană de păun, nepotrivită pentru zbor. Problema nu e că ei te asimilează cu un obiect, problema este că balaurii nu vor ști niciodată cum să se poarte cu obiectele lor.

Gândul tău cade iarăși la fata aceea foarte frumoasă pe care nu o cunoști (ai fost dură cu ea, dar nu mai trebuie să-ți faci griji), la Nupatricia, căreia i-ai povestit cum îi urăști pe cei ce se arată slabi când se simt în pericol, la persoana de la etajul întâi pe care o iubeau atât de mult, la atelierul lui Baász și Plugor, unde ai încă impresia că amintirile tale par să fie doar exagerări (dar nu sunt), la Boccaccio, la Bunica, la Mama, la Narcis, la Poseidon – vin oameni din toate direcțiile, iar unde stai, cu privirea ațintită și cu legământul tău de sânge, coada e infinită. Și dacă n-ar fi coada asta infinită, ar putea trece și ziua asta, ai putea să spui că toate ți-au trecut prin cap ieri, că amintirile vechi nasc posesiune și că azi mai poți distinge doar curățenia strașnică făcută de mama, unde nu mai e nici urmă de vechii demoni. Poate că în conglomeratul tău de gânduri nu e un deșert marocan pe care trebuie de multe ori să-l ocolești, să faci abstracție de instalarea fricilor în tine, de secătuirea groazei, să te prefaci că nu ai de ce să construiești un zid de sticlă în jurul tău, că trebuie, de fapt, până la întâlnirea propriu-zisă cu gândurile tale, să iubești, să iubești și să folosești cuvântul până la tocire. Să nu te temi să-ți frângi degetele, frânge-le până la ultimul, să vezi că în spatele umbrelor tale vascularizate moștenești oamenii vii în loc de ornamente, că nu există alt mod prin care să-ți lași amintirile să treacă blând prin tine:

e prea multă vreme de când crezi doar în oasele tale, / în loc de lacrimi, din găvanele tale curg șerpi precauți.

Știi că tu ai să duci mai departe plânsul armencelor date uitării, că dimineața îți vei scrâșnii dinții jumătate de oră până adormi iar, până uiți de durerea fantomă, de moartea taților și de scufundările amânate și că toate astea le vei conștientiza la un moment dat – poate odată cu muțenia din zori sau poate în timp ce-ți dai seama că ai început să visezi românește. Simți că se așază câte puțin din presiunea acestui corp comun, dar așa e (re)obișnuirea, așa merg de repede cele zece minute rămase până la întruniri. Și totuși e bine. Dar până când o să fie bine, cât durează starea asta nouă, rearanjată și proaspăt zugrăvită, unde întâlnirile ascund mereu sfârșitul a ceva, unde bine nu înseamnă neapărat bine, ci nu mai pot?

Aici, în lumea lui Ágnes Kali, în toată trăirea pe care o emană, mai rămân, cufundate prin fumul de țigară, conuri de lumină, șiruri de mașini îmbrățișate, ibiși stacojii în arc (…) / oasele aripilor, animale vagaboande, care se gudură pe lângă tine și nu te mai lasă, (…) stratul de ozon (…) / scurgându-se, voința evadată, daciile astea vechi, toate cheile deschizând toate ușile, o a treia pupilă în ochiul nostru stâng și petele amniotice, dintr-odată toate latentele / bestii. Ai vrea să le împingi înapoi cu degetele altcuiva, dar încă nu poți pe deplin, așa că rămân, cufundate prin fumul de țigară.

Aici, osul jugal se rupe, astfel te târăști, aici simți în gât o cruce, aici vrei libertate, / eu nu interzic, mă ofer pe mine însămi, aici, a-l chinui pe unuldumnezeu, / la capătul / a toate să nu uite, la capătul a toate să stăm e sacrificiul care ne ține treji, aici știi că sunt șanse ca atunci când stai pe malul unui râu necunoscut să fie Narcis și să-ți imaginezi că el își spune în gând te admiri în spuma noroioasă, aici dacă știi în ce nu vrei să crezi, deja e ceva. Cu asta / te liniștești.

Aici, în lumea lui Ágnes Kali, încă se aude, chiar și după ce lași cartea că trebuie să scrii, ar trebui să scrii, dar preferi să-ți coși văluri. Ar trebui să scrii ceva despre tine, ar trebui să nu mai spui e vina mea, mă urăsc, dar asta ar însemna să te îmblânzești definitiv.

  • AICI– o altă cronică a volumului Trofeu pentru ieri!
De Noaptea Muzeelor, 18 mai 2024, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii se va desfășura ediția a treia a proiectului cultural Literatura de lângă noi. Focus: Ungaria.
Evenimentul va avea în centru o lectură publică urmată de un dialog intercultural, bazate pe operele a doi autori maghiari contemporani: Ágnes Kali și György Dragomán. Invitații episodului dedicat literaturii din Ungaria sunt Mina Decu și Florin Partene, apreciați poeți români. Mai multe detalii, AICI.

*Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași. Theodora tocmai a obținut MARELE PREMIU al Concursului națională de poezie religioasă tânără LIGHT OF LIFE (Suceava, ediția a II-a)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!