Cică dacă ai mașină mare, lumea te respectă în trafic. Cică într-o mașină mare ai mai multă siguranță atunci când – Doamne ferește – se intamplă ca lucrurile să o ia razna într-o fizică incontrolabilă, dură si reală… În termenii străzilor populate de participanți în trafic, toate astea se transformă într-un „carefree” fățarnic, dușmănos – rezultatul reprimării unui amalgam de frustrări rural-cartierești. Ignoranța convinge prostul că el este întotdeauna în dezavantaj, asuprit de discriminări și suspiciuni chiar și atunci când își omoară semenii cu „bullbar-ul” cromat pe trecerea de pietoni.
Cineva are în mod constant ceva cu el, probabil de asta se blindează în cutiile diforme și foliate de la BMV si Audi. În țara asta nenorocită, pe care o injura și el cu ei, trebuie să i se cuvină totul, pentru că el ”a muncit, băi panaramă!” Și-a strans băieții, a dat la cap și s-a ajuns – acuma sunt cetățeni de înaltă clasă.
Dar interesant mi se pare în continuare acest lucru: el nu semnalizează pentru că nimeni din jurul lui nu îi merită buna voință. Nu semnalizează în trafic pentru că s-a ajuns și abia aștepta să nu se mai facă prezent pe stradă, semnalizând. Aia a fost o perioadă, când era el jeos, dar acuma poate să meargă pe două benzi și să nu dea nimănui de bănuit în ce direcție o să o apuce in mod subit. Din parte mea, poate s-o ia pe unde și cum vrea, pentru că am impresia că mai mult se consumă el jucând rolul invincibilului decât mine, care frânez binevoitor ca să evit contactul iminent de care lui nu-i pasă.
Dibuiesc o antinomie aici și de asta m-am decis să scriu despre ea. Există o contradicție interesantă între sentimentul de împlinire al parvenitului de orice natură (nu exemplificăm nume, rase, sau specii) și sentimentul că nu i se face dreptate. Nu-i interesant? Cocalarii au o poziție defensivă, fiind niște super-ofensatori. Chiar și când nu îi faci nimica, el poate dori să creadă ca i-ai făcut.
Rahatul se manâncă în portii mici, iar un X7 sau naiba știe ce alt „X” eșuat (pentru că sunt urâte toate, serios) este una din micile porții prin care se cumpără un statut superficial; dar cine mai stă să îl radiografieze, să-i verifice autenticitatea? Toți oamenii de seama, toți intelectualii conuscuți și necunoscuți, toți strângătorii de valori morale nici nu mai ies la vot. Deci cine să îi controleze de păduchi pe conducătorii de X7?
Departe de a fi resemnat sau descumpănit, eu vreau doar să dezleg logica socială și psihică a bolnăviorilor pe care îi creștem în țară. Și să observ că totuși există un firesc al situației, și dacă se crede că există vinovați, să ne-o recunoaștem și noi p-a noastră. Și dacă n-oi rezolva nimic cu teoria mea urbană timpurie, cineva poate că o va aplica, împreună cu altele, și o să trăim toți bine în ignoranță sau vom găsi cuvântul „comunitate” în dicționar.
În caz că nu e clară analogia – strada este o comunitate, ca toate celelalte ;)
coloana sonora: Amon Tobin – Mighty Micro People
Foto: schita Ilie Krasovschi
Oroșanu Diana-Iulia
Îți înțelegem foarte bine motivul indignării, însă trebuie să recunoaștem că deocamdată nu e nimeni care să se ocupe de problemele reale ale societății actuale, întocmai pentru că exact ei, cei de la putere, au plănuit toate astea, încă de foarte mult timp. Și nu cred că dacă s-ar schimba vreun politician, situația ar fi mai diferită, dimpotrivă, probabil s-ar ”resemna” fiecare, pentru că le este dictat să facă asta, (părerea mea pare a fi nefondată, însă un temei al adevărului despre România de astăzi, mai plauzibil, nu găsesc!). Posibil să fie chiar toți cei de la putere,atât de bolnavi după avere, atât de corupți, de indiferenți și egoiști, din naștere, ori așa ajung absolut toți, cei cu funcții mari, în politică, din natura firii omenești ”Indiferent cât ai, întotdeauna vrei mai mult.” Dar, totuși?! Să fii atât de indolent încât să nu te gândești nici măcar la șoselele pe care circuli tu însuți, cel cu Audi R8, (ca să nu mai vorbim despre trotuare…), asta e cu adevărat îngrijorător! Încerc să fac trimitere strict la material, pentru că asta predomină momentan pe întreaga planetă. Copiilor străzii și câinilor din adăposturi nu le este necesară o schimbare, subiectul deja îi depășește, că n-ar mai avea cu ce să-și cumpere bieții de ei celelalte 7 mașini periodic, după ce îi lasă suspensiile și caroseriile…
Deocamdată nu prea avem ce face, noi ca cetățeni, suntem în număr mic și total lipsiți de putere în fața acestor indivizi care nu mai pun accent decât pe valoarea materială. Mare păcat de frumusețile acestei țări și de istoria românilor, e mult prea dureros să mai continui ”monologul”, care oricum și-ar avea, în mod firesc și necontrolat, sfârșitul peste vreo două-trei zile, căci mult am mai strâns din dinți, doar observând cum ne îndreptăm cu toții spre declinul perfect, lipsiți de posibilitatea fizică, morală și intelectuală de a acționa. Trist, însă eu mă aflu printre cei care vor lupta până la moarte (și chiar și după, de voi avea posibilitatea), pentru a salva cumva patria din IMENSUL PAS SPRE IMPAS. Mi-e frică de nereușită, dar asta mă face mai puternică, mă obligă să nu îmi abandonez misiunea. Deabia când cei mici vor zâmbi fericiți, deabia când poporul nostru se va uni din nou, spre reușită, spre dezvoltare, cultură și civilizație, atunci voi avea satisfacție! Iar dacă nu, măcar voi părăsi corpul somatic, spiritul fiindu-mi mulțumit că în această viață, am încercat măcar să-mi împlinesc menirea.
Succese, ție și tuturor celor ce își duc traiul pe meleagurile românești și văd lumea așa cum este, căci doar sferturile înjumătățite ale dozelor de speranță și optimism ce ne-au mai rămas, ne mai țin cu mintea-ntreagă…
Orosanu Diana Iulia
De-abia*, inculturisto!
Vlad Tundrea
Aparentul ton pesimist pe care eu il adopt ascunde un optimism care se materializeaza doar in masura in care gandurile astea scrise au feedback, atunci cand cineva isi regaseste o idee sau se regaseste intr-o situatie descrisa. E ca un stand-up introspectiv, prin care exagerand sau exprimand cu vehementa si sarcasm, altii se pot simti comozi cu ceea ce ar putea sa ii roada si pe ei. Ori sentimentul de apartenenta este binefacator si te raporteaza la societate.
Tonul si maniera in care noi ne plangem poate face diferenta intre plangaciosi, pana la urma, si cei care mai cred in ei insisi.
Tot acest compendiu al realitatii dure pe care il expui cu atata ardoare trebuie inghitit de noi, cei tineri si increzatori si speculat, ca un articol de lege, de oameni care cred in discernamant. Chiar daca declinul pare inevitabil, comunitatile puternice ies, periodic, in evidenta; iar „sferturile injumatatite ale dozelor de speranta si optimism” nu „ne mai raman” si nu „ne mai tin”, ci sunt si se intregesc :)
Ma bucur ca am oferit prilej pentru descarcare si multumesc pentru succesele dorite.