De ce fata rămâne întotdeauna cu eroul: În Ajun, de Turgheniev

În romanul În Ajun, de Turgheniev, se abate un con de lumină asupra societății rusești din zorii secolului al XX-lea, divizată în aristocrați și nearistocrați, boieri și țărani, învinși de soartă și învingători ai ei. Spre deosebire de reprezentările aceleiași lumi, regăsite la Tolstoi sau la Dostoievski spre exemplu, fresca lui Turgheniev preferă nuanțe mai calde, mai îmbietoare; astfel, pe când cei doi înclină înspre critica slăbiciunii umane și elogierea tăriei de spirit, Turgheniev lasă impresia că, înainte de a încerca elogierea sufletului, elogiază însăși tinerețea ființei, ca status quo și irepetabilă clipă a plenipotenței umane.

Întocmai această prospețime care ajunge să definească atmosfera romanului În Ajun mi-a captat, încă de la primele câteva pagini, interesul. Surpriza plăcută a unui roman rusesc care, la ridicarea cortinei, dezvăluie imaginea pașnică a doi studenți boemi, discutând aiurea despre existență și rostogolindu-se pe un deal verde de atâta primăvară. Minunat! Hai, prietene Andrei Petrovici, acoperă-ți capul înțelept cu pălăria și să mergem unde ne vor duce ochii. Iar ochii noștri sunt tineri și văd departe! Știu o cârciumioară infectă, unde se mănâncă oribil, dar ne vom distra de minune.

Tinerețea se reîncarnează de îndată în patru avataruri, antrenate, desigur, într-o poveste de dragoste – miza acesteia pare să fie însăși confruntarea dintre frivolitate, ca un blestem al vârstei, și profunzimea la care fiecare dintre protagoniști aspiră. În încercarea de a se individualiza prin fapte și prin destine aparte, personajele sfârșesc, totuși, reiterând scenarii clișeice: al aventurii romantice, pe de o parte, al renunțării și resemnării onorabile, pe de alta.

Portrete în ajun

Fata

Impresionează în mod special la Turgheniev felul în care construiește personajele, în descrieri ce pun în balanță într-un mod ideal vocea auctorială, gândurile ascunse sau nespuse ale protagoniștilor și, poate chiar mai important, reflexiile nu de puține ori contradictorii ale acestora prin prisma celorlalți aflați în jurul lor. M-a frapat îndeosebi portretul Elenei, personajul feminin central al romanului. Fundamentul așezat de narator o dezvăluie pe Elena ca pe o tânără de o sensibilitate aparte, cu vocație și idealuri umanitare, tânjind să se jertfească unei cauze mai mari decât orice altceva. Cu o măiestrie aparte, Turgheniev consemnează în doar câteva pagini o înlănțuire de fapte mărunte, astfel încât descrierea curge natural, până în punctul în care Elena este atât de bine înrădăcinată ca imagine și ca spirit, încât pare că ea a fost dintotdeauna vie, acolo și aici. Se adaugă apoi impresii ale celorlalte personaje, delicat strecurate, spre exemplu, părinții ce o consideră o visătoare lipsită de cauză, care va rata oportunitatea măritișului din cauza unor preocupări neconforme. După numeroase speculații ale celor trei tineri care o iubesc pe Elena – Șubin, Bersenev și Insarov – mijlocul romanului deschide o cale directă către interioritatea personajului prin intermediul paginilor de jurnal, în care fata se confesează în privința adevăratelor ei sentimente. Pentru ca, pe măsura apropierii de final, caracterizarea ei să devină tot mai vagă, abstractizându-se din nou de la câteva declarații directe de dragoste, până la a nu rămâne decât o umbră, o amprentă, interpretată de către ceilalți.

*Se poate aduce în discuție, deci, o metodă complexă și modernă de caracterizare care se joacă atât cu formele de receptare a personalității epice în interiorul romanului, cât și cu nivelul de abstractizare a personajului însuși. Și dacă mi se permite o paranteză ilustrativă pentru metoda versată, de ce nu excepțională, prin care Turgheniev înțelege să își introducă și, respectiv, să șteargă din scenă personajul central al romanului, iată felul în care se rotunjește imaginea acesteia:

Într-o primă etapă, sunt inserate descrieri ale naratorului: (…) expresia feței, atentă și puțin sperioasă, privirea limpede dar schimbătoare, zâmbetul parcă silit, vocea blândă și modulată – totul trăda o nervozitate ca un fior electric sau un avânt precipitat, într-un cuvânt, ceva care nu era pe placul tuturor, iar pe unii chiar îi îndepărta.”; „Când avea zece ani, Elena cunoscuse o fetiță cerșetoare, pe nume Katia, și se întâlnea pe ascuns cu ea în grădină. Îi aducea dulciuri, îi dăruia băsmăluțe, câte un ban de zece copeici. Jucării nu lua Katia.”; „Se zbătea ca pasărea în colivie, fără să existe, de fapt, vreo colivie. Nimeni n-o stingherea, nimeni n-o strunea. Însă ea năzuia libertate și lâncezea…

Jurnalul Elenei – expresie internă: Oare ce-mi lipsește? De ce simt o povară pe inimă și-s tristă? De ce mă uit cu jind la păsările călătoare? Mi se pare că aș vrea să zbor împreună cu ele, să zbor… Dar unde, nu știu!

Dialogul cu Insarov – punct culminant – expresie externă a personajului: Mai îngăduiți puțin, stărui Elena. Parcă vă temeți de mine. Eu sunt însă mai curajoasă decât dumneavoastră, adăugă ea cu un tremur neașteptat, care-i înfiora întreaga ființă. Pot să vă spun… vreți să știți de ce m-ați găsit aici? Unde mă duceam? (…) Mă duceam la dumneavoastră.(…) Ați vrut să mă siliți să vă mărturisesc că vă iubesc, șopti ea, și iată… v-am spus-o.

Finalul, abstractizant: Au trecut aproape cinci ani de atunci și nimeni n-a primit vreo veste despre Elena. Toate scrisorile trimise și cercetările făcute n-au dat niciun rezultat. (…) Umblau zvonuri nelămurite, precum că (…) doamna aceea a fost văzută mai târziu în Herțegovina. Îi descriau chiar veșmintele. Orice s-ar fi întâmplat, un lucru însă e sigur: că urma Elenei s-a șters cu totul și pentru totdeauna și nimeni nu știe dacă ea mai trăiește, dacă se ascunde pe undeva, sau dacă măruntul joc al vieții sale s-a isprăvit.*

Eroul

E dificil însă pentru un personaj precum Elena, chiar în ciuda prezenței sale reliefată prin complexă caracterizare, să existe independent într-un asemenea construct epic; ca tânără în căutarea unei cauze, a unui țel, ea apare ca sumă a reflexiilor pe care i le construiesc cei trei protagoniști: Bersenev – intelectualul, filosof sensibil, Șubin – artistul sculptor, nonconformist, spontan și Insarov – eroul. Ceea ce ar putea părea inițial o aglomerare de personaje-„model” se dovedește a fi pretextul unei analize asupra reiterării scenariului clișeic al iubirii dintre domnița „la ananghie” și „erou”: fiecare dintre cei trei tineri dezvăluie o oarece spiritualitate, un simț al onoarei și o energie vitală promițătoare, suficiente pentru a-l califica pe oricare ca pretendent al Elenei, însă tânăra îl va alege invariabil pe cel în care i se pare că regăsește o cauză. O, ce bine ar fi să-mi spună cineva: Uite care ți-e menirea! Să fii bună nu ajunge, să faci bine – asta da: iată scopul vieții. Dar cum trebuie făcut binele? se întreabă Elena, iar răspunsul nu poate fi decât „eroul”.

Interesant este felul în care, deși Bersenev și Șubin sunt personaje deopotrivă de puternice, poate chiar mai „bune” decât Insarov, acesta este ab initio introdus în scenă cu titlul de erou – bulgarul în vizită în Rusia, așteptând oportunitatea de a reveni în patria sa, pe care vrea să o elibereze de sub dominație otomană. Fără îndoială, de acest țel măreț se îndrăgostește de îndată și Elena: Să-ți eliberezi patria! Ți-e groază să și pronunți cuvintele astea. Așa sunt de mari.

Din acel moment, lui Șubin și lui Bersenev nu le rămâne decât să renunțe la Elena.

 „Ceilalți”

Elena nu numai că respinge, dar nici măcar nu ia în serios iubirea lui Șubin. Situația nu devine, însă, tulburătoare, întrucât, în elanul său artistic, nici Șubin nu se ia până la capăt în serios și își acceptă condiția de rebel, de nonconformist spiritual și emoțional, după cum el însuși afirmă ușor contrariat, dar fără vreo ambiție neproductivă de a o cuceri împotriva firii sale: Da, dumneata îți închipui că la mine totul este pe jumătate prefăcătorie, fiindcă sunt artist… că nu-s capabil să realizez ceva în viață, în privința asta ai, probabil, dreptate… Însă mă socotești incapabil chiar de un sentiment adevărat, profund, crezi că nu pot să plâng sincer, că-s un flecar și un bârfitor. Și asta numai fiindcă-s artist. Dar ce neam de nenorociți și oropsiți de Dumnezeu suntem noi? Pot să jur că nu crezi nici în căința mea! Astfel, Șubin se eliberează mai ușor de dragostea față de Elena, convins fiind de sentimentele ei pentru prietenul lui drag, Bersenev – Andrei Petrovici.

Bersenev, de asemenea suflet nobil, intelectual și filosof, o pierde pe Elena încă din momentul în care îi face cunoștință cu Insarov; mai mult decât atât, el însuși este cel ce i-l prezintă tinerei drept „erou”, într-un gest voluntar de autosabotaj. Aproape ca și cum ar decide pentru sine că nu este suficient de demn pentru dragostea ei, Bersenev o împinge în brațele lui Insarov, însă fără a fi pe deplin pregătit pentru sacrificiu.

Spre deosebire de Șubin, pe care îl consideră un artist prea nonconformist pentru a fi capabil de o dragoste pură, în Andrei Petrovici Elena deslușește noblețea sufletească pe care o caută, însă nu vede și acea cauză măreață, superioară: … Andrei Petrovici îmi aduce cărți, dar eu nu le pot citi. Să-i mărturisesc acest lucru – îmi vine greu. Să i le restitui, mințind că le-aș fi citit, nu vreau. Asta, mi se pare, l-ar supăra. E atent față de mine. Pare că ține mult la mine. Andrei Petrovici e un om cât se poate de cumsecade. Astfel se întâmplă că cel ce, poate, o iubește cel mai mult, rămâne doar „omul cumsecade”, cu o inimă bună, dar lipsit de „vocație” în ochii Elenei.

De ce fata rămâne întotdeauna cu eroul?

Lucrurile stau complet diferit în ceea ce îl privește pe Insarov. Elena se îndrăgostește imediat de el sau, mai bine zis, de visul lui. Mai facil pentru această tânără ce tânjește după un scop umanitar, după un sens existențial amplu este să se dedice prin iubire unui bărbat-erou decât să devină ea însăși eroină: Mi se pare că D. are sufletul senin, pentru că și-a închinat viața cauzei sale, visului său. De ce să se frământe? Cine s-a consacrat cu tot sufletul unei cauze nu-și mai face necazuri, nu mai are nici o complicație.

Fără a pune punctul pe i, Turgheniev sugerează problematizarea câtorva aspecte de mare finețe: este cu adevărat Insarov un erou? Ce îl face un erou, în afară de faptul că e un străin cu un vis patriotic și cu poeme naționaliste? Și, mai ales, de ce fata rămâne întotdeauna cu eroul – fie el cu adevărat „eroic” sau nu?

Dezbrăcat de reputația sofisticată pe care „restul” i-o atribuie, Insarov pare mai curând a fi un ratat decât un învingător. Puterea de „a vedea dincolo” Turgheniev i-o încredințează doar artistului: fără a se eschiva, Șubin e singurul ce se pronunță în defavoarea lui Insarov: Pentru dânșii Insarov este un erou. Dar trebuie să îți mărturisesc că eu mi-i închipui cu totul altfel pe eroi. Eroul nu trebuie să știe să mânuiască vorba. Eroul rage ca un taur, în schimb, se năpustește cu coarnele și dărâmă zidul. Nu trebuie să știe de ce se năpustește, ci trebuie numai să se năpustească. De altfel, poate în vremea noastră se cer eroi de cu totul alt calibru. Și, într-adevăr, Insarov nu se face remarcat prin nicio faptă: în Rusia doar așteaptă, se îndrăgostește de Elena, pe care întâi o îndepărtează, apoi o cere de soție, se îmbolnăvește și pleacă. Tânăra, cucerită de cauza lui, îl urmează în Bulgaria, unde Insarov, bolnav, se stinge din viață. Așadar, este oare destinul lui Insarov cel al unui ratat sau al unui erou? Îl descalifică faptul că țelul pe care îl urmează nu se îndeplinește? La polul opus, artistul și intelectualul își ating idealurile: Șubin devine un sculptor renumit, iar Bersenev, un filosof notoriu. Mai mult decât atât, aceștia nu își trădează nici simțul onoarei, acceptând și susținând alegerea Elenei de a fugi cu soțul ei în mijlocul războiului.

Totuși, de ce rămâne fata cu eroul?

Apare, astfel, întrebarea: ce avea Insarov mai mult față de Șubin și Andrei Petrovici? Poate o cauză dincolo de sine, neindividuală (pe când realizarea artistică sau cognitivă ar fi cauze individuale); poate era, într-adevăr, un erou – sau poate era doar un tânăr cu vise pe măsura celor ale Elenei, nerealizabile, însă în numele cărora „merită să îți dai viața”. „Eroic”. Tot Șubin este cel prin intermediul căruia naratorul dă glas și acestei idei: Da, urmă el după o lungă tăcere, Insarov e vrednic de ea. De altfel, vorbesc prostii! Nimeni nu-i demn de dânsa. Insarov… Insarov… Ducă-se dracului falsa modestie! Hai să zicem că el e un om de ispravă, care se va afirma, deși până acum n-a realizat nimic mai mult decât ceilalți oameni de rând, dar noi suntem niște nulități? Eu, de pildă, sunt o lepădătură, Uvar Ivanovici? M-a vitregit Dumnezeu cu totul? Astfel, poate că într-adevăr nimeni nu este vrednic de sufletul Elenei. Dar nu mai contează cine este cu adevărat sau nu vrednic, ci contează cine decide fata că este vrednic: ea nu se îndrăgostește de Insarov, nici de laurii pe care acesta i-ar putea obține; Elena se îndrăgostește de visul lui. Or, vise au și Șubin și Andrei Petrovici – însă acelea nu sunt vise pe care fata să le considere „vrednice” pentru sine.

Eroul moare și fata rămâne cu visul

Doar că acest lucru nu se întâmplă. Eroul moare, iar fata, între timp îndrăgostită, rămâne cu un destin tragic. Și abia atunci, poate, devine ea însăși demnă de sine. Când cauza umanitară, irealizabilă, se curmă ca un vis neîmplinit și rămâne doar soarta tragică a unei mari iubiri tapetate cu idealuri deopotrivă de mari și cu speranțe. Bineînțeles că tânăra rămâne cu eroul, reiterând un scenariul clasic, însă, într-un microunivers individual, ea nu se frânge ca văduvă a unui erou ratat, ca fiică ce a încălcat voia părinților, ca domnișoară ce a respins un tânăr onorabil care o iubește; în microuniversul ei, Elena moare cu demnitatea unei soții-eroine. Cu alte cuvinte, se poate afirma că și ea și-a îndeplinit visul la libertate și jertfă, la un scop dincolo de sine.

Vom avea vreodată oameni adevărați?

Trăgând o linie, Turgheniev îl lasă pe Insarov să fie singurul care, până la final, nu realizează nimic. Și poate tocmai pentru asta devine erou. Sau poate dimpotrivă. De la început până la sfârșit, tinerețea crește, trepidează, înflorește și se frânge în În Ajun, iar fiecare își găsește deznodământul în ceea ce a visat încă de la început. Rămâne, totuși, îndoiala dacă a găsit sau nu cineva cu adevărat iubirea.

Tocmai de aceea, concluzionând, aș spune despre romanul lui Turgheniev că nu este o poveste de dragoste, ci o istorie a oamenilor tineri care vor mai mult; a viselor și a ceea ce înseamnă un om vrednic sau un om bun. Un om adevărat, un om de ispravă. Tinerii lui Turgheniev nu caută iubirea, ci o realizare spirituală de dincolo de ființă: fie ea rodul artei, al științei sau al jertfei și al sacrificiului. După un periplu care încearcă să distragă atenția cititorului de la adevărata problematică a romanului, tot prin vocea lui Șubin naratorul concluzionează cu o teză finală asupra romanului: Ții minte că te-am întrebat atunci dacă vom avea vreodată oameni adevărați? Iar dumneata mi-ai răspuns: Vom avea. O, stihie autohtonă! Iată că acum, de aici, din această splendidă depărtare, te întreb din nou: ei, ce zici, Uvar Ivanovici, vom avea și noi oameni adevărați?

 

*Andrada STRUGARU, colaboratoare permanentă Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC. În liceu a fost olimpică la română și latină, a participat ca poetă invitată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la FILIT (Noaptea Albă a Poeziei), în 2020 a fost finalistă a Festivalului Național LicArt. A publicat recenzii de carte, eseu, cronică de film și poezii în revistele/ platformele online: „Apostrof”, „Zona literară”, „Poetic Stand”, „Observator cultural”, „Alecart”etc.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!