Alături de Dumitru Crudu la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici: O carte cât o istorie

Deschiderea „stagiunii de toamnă” Alecart s-a făcut reîntâlnindu-ne în Copou, la Librăria „Orest Tafrali” și avându-l printre noi pe prozatorul, dramaturgul și poetul basarabean Dumitru Crudu, cel care, pe ultima sută de metri a unui dialog dens și emoționant în care ne-a ținut cu sufletul la gură, a mărturisit că visa să devină fotbalist, dar (într-un context rupt parcă dintr-un roman sau dintr-un film de dragoste) a început să scrie în nopțile de insomnie, obișnuindu-se astfel cu (și eliberându-se) de gândul morții.

Dumitru Crudu și Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ne-au făcut să regăsim bucuria și tensiunea provocării de a ne reîntâlni cu personaje, cu situații de viață și, de data aceasta poate mai mult ca oricând, cu un trecut tulburător: cu istoria românilor din Basarabia după 1940 și cu oameni prinși în malaxorul unui timp crâncen, adaptându-se, rezistând, schimbându-se – pur și simplu trăind. Între cititori și opera invitatului nostru de astăzi se poate spune că a fost dragoste la prima vedere, iar cei 80 de ani „jucați” pe scena marii istorii nu ne-au putut lasă nici pe departe indiferenți.

28 iunie de ieri și de azi sau Trăind ca într-un pahar cu apă scăpat din mână

Așa cum ne-am obișnuit, trei redactori Alecart au îndreptat discuția către problematica și substraturile romanului, reușind să transmită electrizant emoțiile resimțite în timpul parcurgerii volumului. Tamara Bivol se oprește asupra datei de 28 iunie 1940, numită de către unii drept zi eliberatoare sau echivalată cu imaginea locuitorilor Basarabiei care întâmpină tancurile rusești cu flori/patru oameni îngenuncheați plângând, moment devenit în romanul lui Dumitru Crudu chiar ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Mai mult decât atât, descoperim că 28 iunie 1940 este o dată-moștenire multiplicată la nesfârșit, de care nimeni nu se poate elibera (încă). Dumitru Crudu nu schițează o poveste despre o țară, un pământ sau un teritoriu, ci despre acei oameni care măcar o dată în viața lor și-au ales afinitățile politice, prieteniile, principiile, după context.

Andrada Strugaru vorbește despre imaginea unui Chișinău invadat de soldați sovietici, golit ca un pahar cu apă scăpat din mână și despre oamenii care fug spre granița cu România în încercarea de a se salva; mai puțin părinții lui Mihai Mihailovici. Scena este semnificativă, sugerând atât existența unei Basarabii rupte de țară, cât și destinul personajului, ambele având în comun faptul că se construiesc la muchia unde se întâlnesc două lumi sau, mai bine spus, unde se termină o lume și începe alta.

Pentru Mălina Turtureanu romanul este pregnant la nivel vizual, iar acest fapt conduce cititorul la proiectarea unei scene (Basarabia, o scenă de teatru absurd) unde toată lumea fuge într-o parte. Ea aseamănă apoi scriitura lui Dumitru Crudu din acest volum cu un puzzle uriaș, în care viața nu este despre eroi, ci despre oameni obișnuiți și în care, exact ca într-un spectacol de teatru, se perindă personajele cărții aflate în situații limită.

Disperare, magie, fericire: trei moduri de a simți și a scrie

Ajungând cu discuția în acest punct, Dumitru Crudu a fost întrebat când simte că trebuie să scrie teatru şi când proză, ce le face diferite și ce le unește, care este diferența dintre personajul dramatic și cel dintr-un roman. Domnia sa susține că mereu trebuie să facă o alegere între proză și dramaturgie, iar în ultimul timp a scris mai mult proză, cu toate că de-a lungul anilor balanța a înclinat către teatru. Lumea teatrului este în sine o lume miraculoasă, magică, aproape ca cea a lui Mircea Eliade, un univers care funcționează după alte reguli, unde oamenii trăiesc aproape ca personajele pe care le întruchipează pe scenă. Odată ce ai intrat într-un astfel de spațiu, apare o nostalgie ce te face câteodată să mai scrii teatru.

Rugat apoi să asocieze câte un cuvânt pentru starea generată de poezie, de proză și de teatru, invitatul nostru a spus: Cred că pentru poezie ar fi disperare, pentru teatru, magie și pentru proză – fericire, întrucât am trăit cele mai frumoase clipe scriind proză – răspuns care ne-a apropiat și mai mult de omul din spatele cortinei, cu atât mai mult cu cât ne-am delectat cu un poem pe care Dumitru Crudu l-ar asocia destinului lui Mihai Mihailovici, provocare ce a venit din partea Amaliei și care, o dată în plus, ne-a pus pe gânduri: spații albe, semne de punctuație, vid și emoție pură în doze echilibrate.

De ce doar Mihai Mihailovici poate vorbi liber

Întrebarea Dacă s-ar întâmpla în prezent ca presa din Republica Moldova să cenzureze anumite realități, care ar fi lucrurile pe care ar vrea să le ascundă? a mutat dialogul într-o zonă mai puțin comodă, adeseori trecută sub tăcere sau evitată, însă Dumitru Crudu a afirmat că nu există o presă liberă și că cea de acum depinde în totalitate de finanțatorii din spate care vin din anumite partide politice și se distanțează de ceea ce înseamnă libertatea de exprimare. În această direcție, faptul că nici măcar postul de radio Europa liberă nu mai dispune de independență, fiind prezente niște influențe tenebroase și oameni din umbră care trag sfori, dovedește puterea mecanismului de manipulare și o realitate sumbră cu care Republica Moldova se confruntă. Când lucram la Europa liberă ni se interzicea să folosim glotonimul românii din Republica Moldova; trebuia să îl înlocuim cu moldoveni sau să nu vorbim despre unire. (…) Exista această cenzură foarte subtilă atunci când se impunea un set de valori în defavoarea altora.

Curiozitatea cu privire la posibilitatea de a conserva inocența salvatoare și plină de curajul poate nici măcar conștientizat al copilăriei conduce discuția spre figura copilului ca model pentru unele personaje din roman. Copiii sunt poate mai curajoși decât adulții: de multe ori dau dovadă de verticalitate, refuză oportunismul. În carte sunt 4-5 cercuri ale tinereții și de fiecare dată găsim curajul în aceste zone; de la ei pornesc revoluțiile.

Deși romanul este centrat pe personajul masculin Mihai Mihailovici, este provocator exercițiul prin care înlocuim protagonistul cu o voce feminină. Dumitru Crudu acceptă exercițiul de imaginație și recunoaște că fără femei, lumea bărbaților din roman pur și simplu s-ar prăbuși, nu ar avea consistență. Femeile sunt salvatoarele, mesageri între lumea reală și cea metafizică, soli către lumea de mâine, (…) de multe ori dramatică.

Exerciții de maturizare cu și alături de Dumitru Crudu

Pe fondul semnalării interesului crescând față de adevărul războiului din Transnistria, scriitorul a mărturisit că a decis să își consacre următorul roman acestui război sângeros, extrem de dur, lung, care a adus moartea unui număr înfiorător de mare de oameni. Este foarte interesant că manipularea începe cu schimbarea limbajului: nu se mai spune că ar fi fost un război, ci un conflict armat sau un război civil, nu un război ruso-moldovenesc. (…) Toate războaiele încep cu mult înainte de prima împușcătură. Dacă nu ar fi fost acest conflict, am fi fost o singură țară și el a fost dezlănțuit anume pentru acest scop: să împiedice unirea; din păcate, și-au atins scopul. Deocamdată.

Aplauzele energice au fost urmate de un rând de autografe și de noi întrebări, istoria Basarabiei şi a lui Mihai Mihailovici obligându-ne să privim (abia acum poate) cu alți ochi ceea ce se întâmplă la depărtare de un râu, un pașaport sau o graniță. Și dacă mă gândesc la chipurile celor din sală după ce au auzit-o pe Tamara evocând lumea ei și a lui Dumitru Crudu, dacă îmi amintesc vocile gâtuite de emoție, paginile din manualul de istorie și capitolele din Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, știu sigur că pentru mine realitatea s-a reașezat altfel după întâlnirea de astăzi. Grație lui Dumitru Crudu, onestității sale și lumii romanului pe care l-am citit.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.