Fața și reversul: Albatrosul, de Simona Lo Iacono

destinul oricărui adult trebuie căutat în visele lui de copil.

Contrapunctând amintirilor copilului de altădată destinul adultului care știe că linia orizontului nu se poate deschide pentru el decât spre crepuscul, Albatrosul baudelairian, purtat peste timp de vocea încă răsunând viu a mamei, devine imaginea centrală a romanului Simonei Lo Iacono. E imaginea miracolului întrupat și întrezărit pentru o clipă, a frumuseții sfâșietoare, a unei inocențe aparținând altor zări, de mult pierdute, din care răzbate puternic freamătul chemării spre viață. E imaginea zborului frânt, a căderii, a rupturii, a realității care nu cruță visurile și cheamă ruina, macularea, dezamăgirea, moartea. Într-o alternanță cu atât mai sfâșietoare cu cât aceeași conștiință consemnează cele două lumi, glisând dinspre prezentul în care boala macină trupul slăbit și sufletul dezamăgit spre trecutul ce se cere recuperat într-o încercare disperată de a-i reda consistența, de a nu-l lăsa să se prăbușească definitiv în uitare, de a alina cicatricile, transformându-le în stele. În cuvinte care să strălucească asemenea lor. În cuvinte care, murmurând melancolic și dureros despre moarte, să preaslăvească frumusețea vieții. A fi, a nu fi. Față, dos: amestecate precum sângele.

Conștiința care analizează acestă dualitate este cea a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, readusă la viață de Simona Lo Iacono într-un roman de o frumusețe și de o tristețe depline, în care se refac contururile unui spațiu, ale unei epoci și momentele semnificative ale unui destin: Sicilia învăluită în lumină, în oboseală, în fast și în spaime, atinsă de decadență și existența scriitorului italian, cel care a așezat întregul rafinament și toată povara de a fi în lume în sufletul lui don Fabrizio Salina.

Vocea lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa se aude din cele două jurnale pe care le scrie în timp ce se află internat la clinica Villa Angela din Roma, vegheat intermitent de prezența lui Licy, soția lui, care-l îndeamnă să refacă timpul liniștii și al fericirii, timpul auroral, pentru a alunga astfel umbrele tristeții și a lupta împotriva morții. Vocea copilului care răsuna prin camerele palatului familiei di Lampedusa din Palermo și în tărâmul magic de la Santa Margherita și vocea adultului căruia nu i-au mai rămas prea multe iluzii, care adună laolaltă momentele prăbușirii lumii lui și a părinților, ale războiului, ale pierderilor, ale construirii unui sine în umbra marilor cărți, în compania atâtor personaje, înțelegând tot mai acut fragilitatea cuvintelor, dar și certitudinea pe care doar ele o pot oferi. Nemurirea care se află în miezul deșertăciunii și condiția de a fi mort în viață fiind. Exista un răspuns pentru moarte, și era poezia. Exista un remediu pentru timp, și era scrisul.

E povestea Ghepardului, a destinului acestei cărți fără pereche și povestea principelui di Lampedusa, a prințișorului cu aripile frânte de timp și de istorie, a Micului prinț născut pe pământ sicilian, călătorind nu pe diferite planete, ci printre ruinele lumii pe care au cunoscut-o strămoșii lui atât de iluștri. E povestea celui care veghează la căpătâiul a două lumi. Amândouă muribunde, amândouă vulnerabile, amândouă pe punctul de a fi pierdute. Ambele neputând fi salvate decât prin scris.

Mai mult decât gheara ghepardului, acum albatrosul e cel care noaptea îmi vine în ajutor

Amintirea i-l readuce aproape pe Antonno, copilul pe dos, copilul care refuză să vadă lucrurile ca toți ceilalți, pentru care orice gest poartă amprenta felului lui de a înțelege lucrurile – în bucuria lor, în uimirea, în neobișnuitul lor. Tovarășul apărut de niciunde pe care nu-l ocolește însă tristețea, zvonul a ceva ce îi aducea în zâmbetul strâmb o tăcere, imperceptibilă și disperată, care contrazicea veselia noastră. Veselia a doi copii atât de diferiți ce își oglindesc unul în celălalt jocurile, tovărășiile, fragilitatea, melancoliile încă nebănuite, înfrângerile viitoare. Pentru că, în timp ce în ochii lui Giuseppe, casa era o lume de minuni, un teritoriu de explorat, din ai celuilalt, dublul său, se desprinde o altă certitudine: faptul acela al morții cu siguranță îl cunoștea, început și sfârșit erau răsturnate în capul lui. Început și sfârșit, ceea ce se cere spus pentru a fi ascuns și fuga însemnând cea mai trainică formă de a pecetlui o prietenie, un Pleacă ascunzând, de fapt, un Rămâi cu mine pentru totdeauna, Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Băiatul acesta cu haine anapoda, cu coastele ieșite în afară ca aripile unui albatros, cu mâinile mângâind lemnul pentru a face lupișori, care nu știa nimic despre generațiile care se repetă. Despre familiile reunite într-o singură casă, despre povara trecutului aristocratic, despre lumea aparențelor și a izbucnirilor de mânie sau de neputință ascunse sub un zâmbet. Dar care știa totul despre singurătate. Pentru că e umbra luminoasă, neatinsă încă de conformism, situată în afara regulilor, flacăra tânjitoare din sufletul prințișorului, al lui Giuseppe.

Scrie despre perioada ta fericită, îl îndeamnă Licy. Și așa se ivește chipul scăldat în lumină și învăluit de o tainică suferință al lui Antonno. Băiatul care, pe măsură ce prietenul său abia întrezărește în aerul sufocat de căldură și de mituri al sudului că între copilărie și lumea adulților se află presentimentul sfârșitului, nu se teme de Bellina, monstrul invocat de Don Nofrio pentru a păzi cumințenia copiilor, ci numai de oameni.

Trecutul rămânea unicul teritoriu locuibil, singurul pământ făgăduit.

În felul lui anapoda, Antonno sfâșie vălul sub care se ascund adevărurile dureroase și creează ochiurile unei plase de siguranță în care palpită vie inocența și frumusețea, căci pentru el adevărul nu aparține vârstei adulților, ci copilăriei. El e cel ce îl leagă de sine cu fire nevăzute pe celălalt, pe prințul care până la venirea lui era singuratic și visător, atras de caracterul straniu al lucrurilor. El e tovarășul nedespărțit care-i promite că va fi albatrosul ce-l va urma pretutindeni. Băiatul cu cicatrici pe mâini și pe tot corpul, descoperite de Giuseppe într-o zi de vineri, o zi care ar fi trebuit să fie norocoasă, în care cei doi fură primii trandafiri pentru o femeie, femeia-de-afară. Cei mai frumoși trandafiri din grădină, care păreau mai curând stele. Fără a asocia gestul acesta de deposedare a frumuseții lumii și de omagiere a misterului primii iubiri și fascinații cu furtul, fuga, secretul și nici spinii lor cu dorința. Trandafiri care nu au fost oferiți niciodată (Spunea că e mai bine să pierzi un lucru. Astfel poți să îl regăsești. Iar trandafirii nu erau pierduți. Erau trandafiri regăsiți.), dar care au ajuns misterios la stăpâna lor, femeia din trupa de actori ambulanți care a însoțit acea vară de demult, femeia cu poalele suflecate și o ramură de smochin în dinți, care le-a promis să le ghicească viitorul, făcând o punte între lumina sălbatică a copilăriei lor singuratice și lumina care rănește și mutilează a vieții de matur. Înțelegeam că perioada copilăriei e anotimpul tainelor și că devenim adulți atunci când tainele acelea ne sunt dezvăluite. Dar nu venise încă timpul. Amenințarea lui răsună doar în presimțirile lui Don Nofrio, în misterul din jurul pântecelui rotunjit al doamnei Carmela, în vocile scăzute ale adulților, în dorința unchiului Alexandru de a fi pusă în scenă Dama cu camelii. Deocamdată, în vara de atunci de la Santa Margherita, vocea furioasă a lui Don Nofrio se pune chezașă între ceea ce trebuie să știe un copil și ceea ce nu poate fi încă dezvăluit.

Pentru el dragostea nu era să simți. Era să îți ții promisiunile.

În nopțile din Roma atât de diferite de cele cunoscute în copilărie, Giuseppe Tomasi di Lampedusa regăsește, așadar, chipul și vocea lui Antonno. Regăsește cuvintele lui magice, o promisiune nevinovată și un legământ tragic: Prințișorule, eu am să fiu albatrosul dumneavoastră. Un albatros care cunoștea atât amețitoarea tărie a înaltului, puterea unei chemări tainice, cât și răutatea lumii căreia i-a fost jertfit. Un albatros de la care micul prinț învață valoarea rănilor: cicatricile fac bine. Un albatros care îl însoțește încă, peste timp, chiar dacă aripile îi sunt de mult frânte. Un albatros în care se oglindește copilăria lui și toate miracolele acelei veri venite odată cu vârsta de șapte ani: o casă – uriașul care domină străduțele arse de soare din Palermo, un tărâm magic – cel de la moșia familiei, un prieten pentru a pune stavilă singurătății, pentru a da un sens vieții, pentru a face posibilă înțelegerea ei – sau doar pentru a-i prevesti contururile viitoare. Suntem în acea vară a anului 1903. O vară populată de prezențe fascinante: actorii ambulanți care promit că vor pune în scenă ceva nemaivăzut, seratele vegheate de gesturile ritualice ale părinților și de chipurile rudelor și ale prietenilor de familie, silueta lui Don Nofrio. O vară populată de prezențe terifiante: Bellina, monstrul cu care erau amenințați copiii, vechii egipteni niciodată morți pe de-a-ntregul în sarcofagele lor, sărutări false, sărutări adevărate, bandiții. Toate aceste arătări se adună într-un cortegiu când magic, când înspăimântător, lăsând din când în când să străbată ceva din secretele vieții, din tainele morții: Mi se părea că lumea unui copil era o treabă periculoasă și că noaptea se prefăcea într-o presimțire, într-o prevestire a durerii. Și apoi, din nou dimineața care alungă umbrele, umplută de strălucirea mereu regăsită a inocenței, singura ce putea sări peste prezențele vătămătoare.

Acela care scrie o face pentru a îndepărta moartea.

Când chipul lui se întrupează din nou sub puterea tămăduitoare a cuvintelor, când în sfârșit sufletul prietenului de altădată vibrează printre amintirile regăsite și îl ajută să facă suportabil refuzul de a i se publica Ghepardul chemându-l spre alte tărâmuri ca vocea sirenei care i-a dat puterea de a fugi din lagărul unde ajunsese prizonier în primul război mondial și care-i va răsuna permanent în suflet până va ajunge din nou în pragul vilei din Palermo, Giuseppe dezvăluie și ultimul său secret: Antonno, albatrosul copilăriei lui, nu e altceva decât prietenul imaginar al unui băiat prea singur și prea îndrăgostit de miracole. Am zâmbit, însă nu m-am descurajat. Nu e prima dată că mă lasă astfel, dispărând brusc, slăbind până la a deveni invizibil. Este destinul tuturor prietenilor imaginari. Însă el, printre tovarășii tăcuți din copilărie ai copiilor mult prea singuri, a fost cel mai generos. […] a luat asupra sa cicatricile mele, dându-mi în schimb privirea lui răsturnată. Și, odată cu ea, vocația mea literară. Din privirea răsturnată, din sufletul întors spre cer, nu spre pământ, spre trecut, nu spre prezent, din cuvântul care cheamă fragilitatea pentru a asigura dăinuirea și descompune frumusețea pentru a o putea mântui, Giuseppe Tomasi di Lampedusa reușește să strângă rămășițele a ceea ce a avut un sens. Chiar dacă vântul pustiitor al realității le-a împrăștiat așa cum bombele au sfârtecat trupul istovit de ani ai uriașului în care s-a născut și a trăit o bună parte din viață, trupul de moloz al palatului din Palermo, singura casă cunoscută vreodată. Le strânge și le proiectează în corpul de cuvinte al Ghepardului, încredințându-i principelui meu nu numai lumea din care provin – povestea mea -, ci și conștiința precarității umane, a veșmântului nostru, care e cu atât mai fragil cu cât e mai bogat.

Din lumea aceea palpitând de viață și toropită de ea, căutând răcoarea întunericului, deși iubește lumina sfâșietoare a soarelui, din sonoritățile muzicale ale dialectului sicilian, limba pe care o alegeam ca să vorbim despre dragoste, din plăsmuirile și decadența unei aristocrații mândre și iubitoare de fast, chiar dacă perlele și cutele rochiilor nu pot ascunde tristețea sau golul, se plămădește un destin, recuperat de Simona Lo Iacono cu o extraordinară atenție la adevărul uman și al lumii siciliene. Și treptat se revelează certitudinea că numai numele dat lucrurilor supraviețuia. Numele făcut cântec de viață și de moarte de cuvintele în care scapără deopotrivă melancolia și frumusețea, plânsul și adierea momentelor de bucurie. Numele dat lucrurilor și numele care să fixeze viața.

O splendidă călătorie care se face dinăuntru spre în afară, dinspre prezent spre recrearea unei lumi definitiv dispărute, o împăcare cu fatalitatea de a fi imperfecți, vulnerabili, neîntregi, plini de răni și visuri. O călătorie printre meandrele destinului unui scriitor care a murit fără a ști că vocea lui va însoți cititorii veacurilor ce vor să vină și va deveni cântecul de jale și oda bucuriei unei întregi lumi: Europa încă fericită, purtând neștiutoare semnele răului și visând la mântuire. Într-o traducere impecabilă în limba română, aproape poezie pură, aparținând lui Mihai Banciu.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Pictură: Ioniță BENEA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!