Identitate (și nu numai): EU, dar..., de Ioniță Benea

Arta: singura care nu trebuie să fie perfectă pentru a fi acceptată. Într-o lume în care imperfecțiunea e blamată, unicitatea, condamnată și creativitatea din ce în ce mai rară, arta este singura care salvează, singura care oferă un sens mai larg vieții. Ea este cea care are puterea să renască din întuneric, din cenușă și, prin propria lumină, să remodeleze cerul, pământul, lumea și omul. Ea este cea care poate să contureze un adevăr care a fost și poate nu mai este, dar ar putea fi din nou, un adevăr la care cu toții visăm când propriile culori ne lipsesc.

În lucrările sale de pictură și grafică, artistul Ioniță Benea dă naștere unei lumi complete. E o lume în care trecutul, prezentul și viitorul se cuprind reciproc, în care religia devine un mod de exprimare a ceea ce e omenesc și a căutărilor lui Dumnezeu, în care identitatea culturală și identitatea sinelui se oglindesc, sentimentele și trăirile omului se pot regăsi în obiecte, în peisaje și în amintiri comune.

Jurnalul grijilor

MEMORIA ZIDULUI

,,Am plecat de la realitate, am scos, am adăugat, am șters, am combinat, am zgâriat, m-am umplut de lumină și de întuneric, transformând apoi totul în altceva. […] Acum nu mai știu ce am în mâinile mele, grăuncioare de aur sau, poate, numai sterilul cenușiu al minei.’’

Religia, cea mai veche formă de recunoștință, de credință și de dragoste a lumii. Cea care a provocat atât de multe confruntări și războaie, dar care, în același timp, a reprezentat un adevărat element de coeziune, creând un liant între oameni. Un adevărat paradox. Religia a fost singura deschisă tuturor, singura care a permis persoanelor din toate clasele sociale să se alăture și să găsească acel drum drept pe care l-au căutat o viață. Cum au știut să răspundă oamenii unui asemenea concept plin de frumusețe și de încredere? Prin literatură și prin toate celelalte forme de artă. Picturile de pe pereții bisericilor realizate atât de mari pictori cât și de anonimi, de oamenii simpli, au reprezentat dintotdeauna un mod de a cunoaște, de a-și aminti, de a tatona sacrul. Zidul, peretele bisericii, devine, prin propria memorie, o poveste, o pagină fără sfârșit desprinsă dintr-o poveste a nevoii de speranță și de bine. Inspirat și uimit de frumusețea picturilor religioase, Ioniță Benea aduce el însuși în picturile sale lumină, întuneric, durere și bucurie, un echilibru perfect între lumea sfântă și cea a omului.

Jurnalul grijilor

O tehnică complexă ce îmbină mai multe procese artistice este regăsită în această pictură. Tabloul redă o ipostază a omului îngrijorat, copleșit de propriile gânduri ce par a pune stăpânire pe întregul său corp, pe suflet, dar și pe chip. Rândurile scrijelite aparent haotic își au propria ordine, devenind o imagine-metaforă pentru mintea omului, pentru frică și pentru griji, pentru vulnerabilitate. Culorile folosite creează emoții mixte privitorului. Cele calde, cum ar fi nuanțele de roșu, de roz și de galben, conferă tabloului un soi de familiaritate, de „acasă”, de recuperare a ceva intim, deși trecut, în timp ce culorile reci, în special albastrul, în tandem cu negrul și albul distanțează privitorul de noțiunea de liniște și de „acasă”. Chipul vizibil măcinat din centrul picturii poate fi posesorul tuturor gândurilor ce îl înconjoară, gânduri ,,scrise’’ ziua (cuvintele de pe fundal alb) și gânduri ,,scrise’’ noaptea (cuvintele de pe fundal negru). Una dintre singurele posibile evadări din lumea grijilor rămâne credința și certitudinea ce o însoțește – cea de a ști că totul va fi bine.

Zidire

Chipuri. Atât de multe chipuri. Chipuri ce aparțin unor eroi, unor sfinți ce, la un moment dat în istorie, au sacrificat totul, inclusiv pe ei înșiși, pentru lumea pe care o cunoaștem astăzi. Cromatica este de o mare complexitate în acest tablou. Aici roșul, portocaliul, galbenul își caută corespondența în tonuri de verdele, în linia puternică de alb și de negru, creându-se un echilibru subtil. Tabloul poate fi privit ca o încercare de a surprinde pictarea sfinților pe pereții bisericilor, pentru ,,zidirea’’ acestora și a vieții pe care au trăit-o într-un loc sfânt, din dorința omului de a-i ține cât mai aproape de el însuși.

După cortină

ACTORI

,,Am avut în față imaginea celui ce-și abandonează propria viață pentru a se dedubla și a ne atrage atenția că suntem trecători, buni, răi, că trebuie să încercăm să ne limpezim în fântâna sufletului. […] Scena este oglinda în care trăim.’’

Câte tipuri de scenă există cu adevărat? Scena propriei vieți, scena teatrului, scena trecutului, a lumii și multe, multe altele. Poate deveni, totuși, un singur om „personaj” al tuturor? Actorul este cel deschis tuturor ființelor care vin spre el și se reflectă în el. Este cel în ființa căruia se ascund personaje complet diferite, personaje care au cu adevărat dreptul la viață doar în momentele în care devin personalitatea reflectată pe scenă de actor. Actorul este omul tuturor, un om unic nu prin caracter, ci prin viețile trăite, vieți care se intercalează și se schimbă continuu, vieți ce aduc odată cu prezența lor traume, suferințe și bucurii pe care le-au trăit doar pe una dintre multele scene ale lumii și nu concomitent. Actorul este cel care pe lângă propria identitate devine un adevărat univers, o adevărată casă pentru toate personajele care încă nu au una. În această colecție de tablouri, pictorul a recreat lumea actorilor, cu nuanțele și contrastele ei, cu toate sentimentele lor omenești – cu singurătatea, cu prietenia, cu iubirea și ura sau dezamăgirea, cu momentele de confuzie și de înțelegere, cu alternanța de naivitate și maturitate, cu măștile și adevărul lor.

După cortină

După cortină, locul în care depersonalizarea actorului are loc și în care personajul ia naștere cu adevărat pentru prima dată. Spatele cortinei devine un spațiu al schimbării, al renunțării la sine și al preluării unui alt caracter, al unei alte mentalități. Cromatica tabloului este relativ minimală, mizându-se pe nuanțe de roșu, albastru și alb. Tocmai prin lipsa atâtor de multe culori, pictorul pune accent pe depersonalizare și pe preluarea unei noi vieți, cei șapte actori devenind încet, încet la fel, personaje ale aceleiași scenete, care e (poate fi) viața însăși. Ochii sunt singurii care încă le trădează propriile emoții, însă, odată cu urcarea lor pe scenă, vor deveni și ei ai personajului. Fețele albe, expresiile faciale, măștile au fost lipite aici, după cortină, fiind gata de spectacol, de noile lor trăiri.

Măști

Acest tablou se află într-un raport de opoziție cu cel anterior. În prim-plan observăm cinci actori, cinci personaje diferite, dintre care doar patru poartă, însă, măști. Figura centrală, cea care ține masca în mână, este singura care a renunțat la rolul său, singura care a ,,ucis’’ personajul al cărui rol îl juca. Chipul șocat, expresia facială împietrită, lipsită de lumină, aparține în totalitate actorului care vede pentru prima dată cu propriii ochi lumea personajului, o lume pare-se dură, în care nu există înțelegere și nici iertare. Fundalul tabloului este negru, provocându-i actorului care a avut curaj să își dea jos masca frică și regret. Pentru ceilalți, în schimb, pictorul folosește pentru fundal o nuanță mai deschisă de negru, poate pentru că ei, sub mască, au reușit să evadeze, să țină la distanță tenebrele. Singurele culori ale tabloului sunt în compoziția actorilor și în măștile acestora, nuanțe deschise menite să semnifice umanitatea, lumina.

Naivitate

O copilă împrejmuită de un întreg vis. Gingașă, cu părul blond și mâinile lângă corpul fragil, privește către tot ceea ce o înconjoară. Către o lume ce este menită să fie văzută doar în copilărie, doar în clipele în care răul nu există. În jurul fetiței, lumea se preschimbă într-o poveste conturată în culori și forme diverse care au puterea să convingă orice om că tot ceea ce o înconjoară există cu adevărat. Singura lume în care îți este permis să fii naiv este povestea. Singura care ne leagă de copilărie pentru tot restul vieții este naivitatea, cea care ne „cere” să ne preschimbăm în copila veselă din tablou. Pentru că, fetița din pictură este mai mult decât un simplu copil. Ea joacă, de fapt, rolul unei oglinzi în care cu toții ne zărim, inclusiv din depărtare.

CATAPETEASMA

,,M-am agățat de albastrul cerului și ca-ntr-o prostire m-am crezut nemuritor. Acolo și când plouă gri rămâne pata de speranță și de frumusețe a albastrului ca o izbândă. Acolo totul e limpede, clar, sincer, simplu, iar eu, înnebunit de măreția zidului mănăstiresc, pendulez între albastrul pur al cerului și raiul lumesc. Cerul și pământul se leagă cu un zid de biserică.’’

Religia redevine punctul nodal și în lucrările adunate sub acest „titlu” de Ioniță Benea. Însă, de această dată, nu mai este atinsă de om și de imperfecțiunile acestuia. Acum, omul nu mai poate perturba, murdări ceea ce este pur, nu se mai poate asemăna cu ceea ce e sfânt din niciun punct de vedere. Tablourile acestei colecții aduc în prim-plan speranța, contururile sfinte fără chip și aripile de înger, sentimentele transmise fiind accentuate și de culorile deschise, luminoase, ce oferă o stare de liniște privitorului. Picturile reamintesc, de asemenea, rolul bisericii și al credinței: cel de a lega omul de Dumnezeu și pământul de cer.

Icoană cu aripi

Icoanele adăpostesc sfințenia, o proiectează asupra noastră prin chipurile pline de har pe care le găzduiesc pe umilul lor lemn. Sfinții. Ei sunt cei care înalță o icoană, cei care îi oferă o lumină divină pe care muritorii nu o pot percepe altfel. Inclusiv culorile închise, întunecate par luminoase într-o icoană. În pictura ,,Icoană cu aripi’’ sunt înfățișați sfinți, mulți sfinți care nu au însă un chip propriu, locul din care lumina și căldura unei icoane provin. Contururile acestora, însă, pictate majoritar cu galben și nuanțe deschise, conferă picturii un aer familiar, cald, ce are puterea să te conducă într-o lume în care răul nu există, ci poate fi doar înțeles. Prin sfinții reprezentați, pictați într-un mod naiv, asemenea îngerului ce se află în apropierea centrului, icoana devine cu adevărat sfântă, primește o lumină și un suflet prin reprezentările conturate. Însuflețirea icoanei este surprinsă prin aripile subțiri de înger care, prin propria mișcare, conferă dinamism tabloului. O pictură transmițând un mesaj asemănător, la fel de profund, este ,,Înaripare”.

Icoană

Lumină. Dacă ar trebui să mă opresc la un cuvânt care ar putea descrie tablou, acesta ar fi. O pictură atât de simplă care are totuși puterea să transmită atât de multe stări, atât de multe trăiri: dragoste, liniște, pace, înțelegere, calm, starea de grație și de înălțare. Plasați în centrul tabloului, într-un mod atât de delicat, Maica Domnului și Iisus. Fără chip. Spre deosebire de icoanele tradiționale, lumina nu provine de la chipurile pline de emoție, de durere, de fericire, de această dată, ci de la întregul trup din care doar veșmintele se mai pot distinge. Lumina domină întregul tablou, devenind ea însăși un personaj izvoditor de puritate, credință și iubire. Peste marginile fundalului, întunecate odată, se răsfrânge galbenul și tot ce reprezintă acesta, singurele două contururi cu adevărat vizibile și prezente rămânând mama și Fiul, Fecioara Maria și Iisus.

OBICEIURI

Cum poate fi definită cu adevărat identitatea națională? Prin muzică, prin istorie sau printr-o valoare ce unește o comunitate? Obiceiurile reprezintă o parte din identitatea fiecărei țări, mărturii ale trecutului, dar și ale valorilor, ale credințelor, ale bogăției spirituale. Ele sunt o oglindă a modului de viață, a resurselor și a felului în care era privită lumea ce îi înconjura. Unele obiceiuri sunt întunecate, „îmbrăcate” în nuanțe de negru, iar altele sunt dominate de culori deschise, vesele, menite să reprezinte voia bună și bucuria. Tradițiile românești fac parte din a doua categorie. Privind în urmă la istoria plină de încercări, am simțit nevoia prin joc să aducem culoare vieții pe care o cunoșteam mult prea bine, o viață care nu a putut niciodată să ne ofere momente pictate în nuanțe deschise. Astfel, din nevoia de a ne simți împăcați, liniștiți și lipsiți de griji, am dat naștere unora dintre cele mai vii și „colorate” tradiții, menite să ne facă să simțim și să trăim bucuria de care nu am reușit să avem parte decât rareori.

Obiceiuri

Măști. Un obiect întâlnit și în alte creații semnate de Ioniță Benea. De această dată, însă, nu reprezintă măști în spatele cărora se află persoane, persoane adevărate care joacă timp de câteva ore rolul unui personaj care are nevoie de viața cuiva pentru a se destăinui lumii, ci întruchipează și duc mai departe tradițiile românești. Prin colajul complex ce înfățișează principalele obiceiuri românești, pictorul readuce în memoria noastră trecutul, bogăția de gesturi ritualice, dar starea de uimire a copilului de altădată care privea fascinat spectacolul acesta de sunete, culori, gesturi ceremoniale. Măștile pictate de Ioniță Benea redau diversitatea experiențelor și a credințelor oamenilor, legende ce au la mijloc un sâmbure de adevăr, o revelație. Culorile calde se contopesc cu cele aspre, creând o adevărată simfonie pe pânză, când puternică, tumultuoasă, când simplă și naivă.

Credință

PEȘTI

O vietate neobișnuită în pictură, rar întâlnită și cu siguranță memorabilă. Privind o parte dintre tablourile lui Ioniță Benea, am remarcat acest simbol care mi-a stârnit curiozitatea: peștele. Am descoperit astfel diversitatea căutărilor spirituale ale artistului, Ioniță Benea revenind la marile întrebări și neliniști existențiale prin ceea ce simbolizează peștele, creștinismul. Peștele este în aceste tablouri în centrul lumii omenești, în apropierea bisericilor, a caselor, prin văzduh, mereu prezent, taină a tainelor.

Credință

Un sat mic, tăcut, departe de timp, departe de lume. Culori atât de calde, atât de luminoase reflectă frumusețea satului și a oamenilor ce locuiesc în el, oameni care prin propriul suflet îl fac cu adevărat acasă. Privind însă mai departe de mica biserică, de casele mărunte și de natura ce se află în perfectă armonie cu umanul, întregul sat este conturat pe o vietate acvatică, pe un pește. Un pește care, totuși, nu pare a se afla în apă, ci în largul văzduhului, o porțiune de pământ zărindu-se printre nuanța deschisă de albastru folosită. Este peștele de această dată doar un simplu simbol sau este mai mult de atât, un paradis? Peisajul rural de o frumusețe și o liniște neasemuite, legătura strânsă dintre natură și antropic, întreaga ,,insulă’’ luminată de razele calde ale soarelui ce par a fi mult mai apropiate în această pictură, se află în același plan cu ochiul, simbol al divinității. Legătura dintre planul astral și cel terestru, dintre cer și pământ este cu adevărat credința.

Trecerea peștelui

Flori. Culorile puternice ale plantelor plasează în depărtare negrul ce ar trebui să domine tabloul. Mulțimea de tonuri vibrante plasate sub pește preia atenția privitorului, îndepărtându-l de întunericul ce dăinuie în spatele contururilor. În acest tablou, peștele devine un simbol pentru renaștere, pentru lumina ce își face simțită prezența după o lungă perioadă de beznă. Odată cu trecerea sa, florile ofilite, contopite cu peisajul trist, lipsit de culoare, își recapătă frumusețea pură, bucuria și nuanțele deschise. Contrastul cromatic al acestei picturi devine o alegorie pentru viața umană, pentru suflet și pentru tot ceea ce reprezintă acesta.

amintiri

GRAFICĂ

Literatura cu Arta. Un prim contact. Atât de rar înfăptuit și totuși, atât de natural, de atrăgător. Lucrările devin de această dată mai mult decât viziune, transformându-se în elemente care, contopindu-se lent, alcătuiesc o parte din literatură, din om. Raportându-se la romane și la condiția omului, a muritorului, Ioniță Benea dă naștere unui întreg ce cuprinde atât personaje și scene, cât și sentimente și trăiri general umane. Prin intermediul acestei colecții de lucrări, literatura și omul devin, nu pentru prima dată, același organism, același suflet.

Amintiri

Nuanțe închise, de negru și gri, domină încăperea. Doar o parte din chipul neajutorat își păstrează lumina ce nu s-a pierdut complet. Un pahar de vin în față și o țigară în mână. Privește. Nu, nu pe cel care admiră pictura, ci pe sine. Zgomotul din fundal are doar scopul de a-l distrage, asemenea paharului ce pare a fi o ispită. Nu una mai mare decât să se întoarcă în locul din care încearcă să fugă – propriile amintiri. Singura închisoare din care nu se poate evada, singura din care nu poți pleca decât dacă ea pleacă din interiorul tău prima. Melancolia i se așterne pe chip, singura trăire pe care încearcă cu greu să o oprească, să o alunge. Nu reușește. Eșuează din nou și din nou și din nou. Mereu la fel, mereu același final, retrăirea amintirilor pe care încearcă în zadar să le înece în vin, asemenea personajului din ,,Singurătate’’. Această lucrare devine cu adevărat mărturia fiecărui om care dorește să scape de ceea ce a trăit și de ceea ce a simțit, a omului care a încetat să lupte și care a ales, în schimb, depersonalizarea.

Visare

Ceață. O lume pe care nu o putem explica, deși o cunoaștem, singura care este cu adevărat doar a noastră. Visarea. Cea care ne asigură, asemenea cărților, un bilet dus-întors către nicăieri, un nicăieri care prinde totuși forme în propria noastră minte. Nimeni nu știe cum ajungem acolo, în acel loc destinat doar visurilor, doar nouă, însă, cu siguranță, este asemenea unei învăluiri. Schița lui Ioniță Benea reflectă clipa în care călătoria începe cu adevărat, surprinde cum acel întuneric, singurul de care nu ne poate fi teamă, ne cuprinde încet, încet, întâi mintea și apoi corpul, lumea din jur cufundându-se într-o beznă totală fără măcar ca noi să conștientizăm acest fapt. Astfel, schița devine o mărturie a acestui proces care la început poate înspăimânta, dar care, în final devine plăcut, familiar, fapt ce ne determină să nu ne dorim întoarcerea la cotidian.

Cuvinte obosite

Mintea și sufletul se contrazic adesea și nu lasă loc de împăcare. Însă sunt momente în care dragostea le atrage în loc să le îndepărteze, le determină să funcționeze sub forma unui singur organism omogen. În acest colaj, mintea și sufletul au îmbrățișat concomitent, asemenea ființei conturate, poezia, dragostea, credința și natura, tot ceea ce este mai pur în această lume. Scrisul devine un element de legătură între minte și suflet, religia devine un crez comun, persoana iubită devine un scop, iar natura devine o casă, cele patru elemente luând în timp forma vieții și a timpului. De asemenea, colajul poate fi și o metaforă pentru mintea unui scriitor, pentru geniul care reușește să facă artă prin preschimbarea realității, un omagiu adus poeziei și poetului, dar mai ales, sufletului.

visare

LOCURI

,,Pentru că numai aici poți simți cu adevărat măreția și căderea, perfecțiunea și improvizația, permanența și efemerul.’’

Locurile prin care am trecut, în călătorii propriu-zise sau doar în vis. Deși le părăsim, lăsându-le în trecut, ele nu ne abandonează niciodată. Rămân în sufletul nostru până la sfârșit, preschimbându-se în amintiri și în iubiri neîmpărtășite. Pot deveni acasă sau pot fi doar efemere, o parte din tot ceea ce ne este predestinat să trăim, dar, pentru totdeauna, frumusețea lor ne însoțește la fiecare pas, în fiecare aventură ce va urma. Atât de multe locuri rămân ale noastre și numai ale noastre, dar atât de puțini oameni…

Abandon

Pustiu. Atât de liniștit. Atât de familiar. Pustiul picturii ,,Abandon’’ nu inspiră teamă, ci înțelegere. În prim-plan, două bărci din lemn, părăsite la mal pe timpul nopții, sunt mișcate gingaș de unduirile apei. În depărtare, în spatele bărcuțelor care așteaptă deja următoarea călătorie, se întinde un ocean de posibilități, de frumuseți ascunse, de oameni și de noi experiențe, acel infinit ce se dorește a fi explorat de orice ființă umană. Însă nimeni nu privește atât de departe, cu toții se opresc la muntele ce străjuiește malul, un ultim teritoriu cunoscut. Bărcile, abandonate ca de fiecare dată, îl așteaptă pe cel care, îndrumat de soartă, va ajunge mai departe de munții ce se zăresc departe și le va abandona, din nou, pe alt mal, în timpul altui apus.

Peisaj balcanic

Liniște. În centru o biserică împrejmuită de case albe, asemănătoare, identice chiar. Un peisaj luminos, atât datorită cromaticii vibrante, deschise, cât și a locului pictat. Culorile calde, albul, nuanțele de roșu și cele de galben, acompaniate de verdele naturii se află în opoziție cu albastrul închis al mării. Tocmai contrastul cromatic conferă peisajului liniștea specifică zonelor rurale, uitate de trecut, de prezent și de viitor. Locuri care, prin simpla lor existență, devin o mărturie pentru ceea ce a fost și pentru frumusețea neatinsă, neschimbată de ființa umană.

FLORI

,,Erau acolo, în grădina copilăriei, adunate ca într-un Eden pământesc, […] Totul era o gură de rai. Iar eu, după ce înotam prin toate, rămâneam prăbușit cu fața spre cer și atunci ele voiau să mă acopere, să mă supună.’’

Grădina copilăriei, Edenul vieții trăite aici, pe Pământ este, cu siguranță, singurul loc în care întreaga lume și-ar dori să rămână, singurul loc în care sunt permise lacrimile, cea mai intensă dragoste, bucuria pură lipsită de prejudecăți și jocul. Este una dintre puținele grădini care sunt doar ale noastre, în care noi suntem eroii, arhitecții propriei vieți și a tot ceea ce ne înconjoară. Este paradisul la care nu avem acces decât pentru o perioadă limitată, ,,Prea scurtă”, rostim de fiecare dată convinși că avem dreptate. Fiecare amintire, fiecare sentiment se metamorfozează în timp într-o floare, ce se regăsește în fiecare grădină menită să reprezinte o perioadă a vieții. Grădina lui Ioniță Benea e exuberantă, vânjoasă, vitalistă.

Vara în galben

Seara. Întuneric în jur. Pace. Doar lanurile de flori galbene care, pe timp de noapte, devin astre ale planului terestru, pot fi privite în bezna nopții. Cromatica vibrantă, galbenul intens, oferă nopții întunecate lumină, căldură, un aer fremătător în care domnește pulsul vieții. Buchetul de flori galbene, diferite, surprins în pictură, atrage atenția privitorului asupra sa, lăsând în umbră cerul nopții ce domină fundalul. Lumina puternică născută din petalele florilor se află în contrast cu albastrul închis al nopții, care își pierde din vizibilitate, conferind tabloului cromatica specifică zilei: nuanțe vibrante, foarte deschise, asemeni verii. În acest tablou, însă, noaptea devine la rândul său zi, prin lumina, cromatica puternică a câmpului de flori ce se întinde până după linia orizontului.

Abandon

PEISAJE

Ceea ce ochiul își poate imagina, dar poate și privi. Ioniță Benea dă naștere în această colecție unor peisaje fantastice, părând a fi cu adevărat o fereastră către o lume în care dorești să ajungi, pe care vrei să o simți atingând nisipul sau firele de iarbă cu tălpile goale sau mângâind florile și scaieții care te înconjoară, din nevoia de a ști că ceea ce trăiești și locul în care te afli nu sunt doar un vis. A fost cu adevărat o provocare să aleg doar câteva lucrări din această colecție fantastică, ce mi-a stârnit încă de la primul tablou privit entuziasmul. ,,Amiaza orașului”, ,,Drum la mănăstire”, ,,Valea Chinejii”, ,,Estivală”, ,,Galben de vară”, ,,Marea la Vama Veche” și ,,Peisaj Vara” au fost unele dintre lucrările mele favorite, cele care m-au apropiat și mai mult de locurile în care mi-aș dori să fiu, pe care mi-aș dori să le ating, să le simt, să le pipăi. Peisajele lui Ioniță Benea redau locuri la care oamenii nu ar trebui să aibă acces decât de pe partea cealaltă a ferestrei. Pentru a-și păstra puritatea. Iar această fereastră este pictura.

Satul suspendat

Capătul lumii nu are niciodată o definiție exactă. Pentru majoritatea reprezintă un loc foarte îndepărtat de un oraș cunoscut sau de o țară, însă, pentru mine, capătul lumii are o definiție diferită. El înseamnă să fii atât de departe de ceea ce am numi civilizație, încât ești mai apropiat de cer decât de orice altă locuință. În pictura ,,Satul suspendat”, în prim-plan se află un sat asemănător cu cel despre care spuneam anterior, un sat care este mai aproape de un astru ceresc, de lună, decât de alți oameni. Liniștea acestei picturi, subliniată de nuanțele deschise, blânde, utilizate atât în compoziția cerului, cât și în cea a caselor și a dealului, atrage privitorul, îl determină să viseze la un astfel de loc în care toți ar putea fi o comunitate unită, o familie, în care liniștea și frumusețea se preschimbă în personaje. Astfel, lucrarea lui Ioniță Benea dobândește conturul unui vis în care liniștea, pacea și armonia domnesc în fiecare clipă.

Valea Covurluiului

Depărtare și fuga de tine însuți. Clipa și locul în care, după prea mult timp, uiți de toate – de griji, de durere, de trecut, de prezent și de viitor. Uiți de tot ceea ce odată ți-a provocat teamă, suferință, angoasă. Uiți chiar și de bucurie. Pentru că, parcă pentru prima dată, înțelegi cu adevărat ce este liniștea. Privind dealurile mici din depărtare, care nu au reușit încă să zgârie albastrul cerului, firele de iarbă zvelte și înalte, pregătite să te cuprindă și petele mici, răsfirate de culoare împânzite pe întreaga pajiște, nu poți decât să te oprești și să uiți timp de o eternitate (sau poate doar de o clipă) toate greutățile pe care le-ai purtat pe umeri. Acesta este leacul unui loc vindecător, ce te împacă pe tine cu tine însuți fără să îți ceară nimic în schimb. Unui astfel de loc misterios i-a dat viață Ioniță Benea în pictura sa, un spațiu parcă de poveste care are puterea să vindece prin propria frumusețe, prin propria puritate.

Călătoria prin albumul EU, dar… al lui Ioniță Benea a fost una dintre cele mai complexe și mai neașteptate de care am avut parte, o călătorie așa cum numai arta îți poate oferi, o călătorie care continuă dincolo de imagine, de culori, de linii. Un drum, o potecă pe care o străbați singur, însoțit doar de propriile trăiri și traume, menit să te ajute să realizezi frumusețea, dar și durerea de care ai parte, de care întreaga lume are parte. Astfel, albumul EU, dar… devine un imn închinat omului, naturii, credinței, dragostei, singurătății, copilăriei, literaturii și tuturor lucrurilor ce sunt și devin mai mult decât NOI.