Alecart 18 & Cel care cheamă câinii

„Alecart a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale adolescenței mele.” – Laura Ștreangă

Lansarea de miercuri a reprezentat pentru alecartieni un moment semnificativ, legat de „maturizarea” pe care o implică simbolic acest număr 18 al revistei și de predarea ștafetei către o nouă generație, pe care Tudor Berbinschi – redactorul-șef de până acum – o va vedea crescând  de departe. Ea a fost, totodată, prilejul unei întâlniri cu unul dintre scriitorii noștri preferați, Lucian Dan Teodorovici, împreună cu care am vorbit despre cea mai recentă operă a domniei sale, Cel care cheamă câinii, apărută în luna aprilie la editura Polirom. Întâlnirea a fost alcătuită din două momente distincte, dar strâns legate între ele de „pura formă de onestitate” (Laura Ștreangă) pe care o presupun atât formatul Alecartului, cât și volumul lui Lucian Dan Teodorovici, anticipându-se astfel „Întâlnirile Alecart” la FILIT din toamna acestui an.

De-a lungul timpului, Alecart a găzduit texte ale unor elevi strălucitori, curioși, nonconformiști, dornici de a descoperi, de a interoga și de a experimenta, de a exprima în scris ceea ce au trăit, văzut, citit. Laura Ștreangă, proaspăt absolventă a Colegiului Național, care a crescut alături de această revistă și care a obținut nenumărate premii începând din clasa a V-a și până în clasa a XI-a la Olimpiada Națională de Limba și literatura română și la Olimpiada Internațională de Lectură, nu întâmplător șefă de promoție și olimpicul reprezentativ al Colegiului Național, s-a aflat încă de la început cu sufletul alături de ceea ce înseamnă spiritul Alecart. Îndreptându-se către o nouă etapă din viața ei, Laura sintetizează, cuprinsă de emoție, ce a însemnat pentru ea Alecart: „Fiecare număr nou este o trecere spre ceva mai bun. Alecartul crește și se dezvoltă odată cu redactorii săi. Articolele sale sunt o implozie de tinerețe, ca petele de cerneală aruncate pe o foaie de hârtie: oarecum eterogene, însă hipnotice și toate adunate sub aceeași cupolă a devenirii și a căutării sub semnul culturii.”  Ea știe că nu se va putea desprinde de Alecart când va părăsi hotarele țării pentru a-și continua studiile, de revista care i-a arătat un alt mod de a privi lumea și care i-a oferit bucuria de a fi sinceră până la capăt și de a scrie, căci „scrisul rămâne cea mai pură formă de onestitate și de edificare a sinelui (…) pentru mine, a scrie în revista Alecart a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale adolescenței mele. M-am simțit pur și simplu în elementul meu; însă Alecart este elementul unei generații întregi și știu că va crește foarte frumos, va înflori odată cu noi toți care ne-am pus rădăcinile în revista Alecart”.

În continuare, redactorului-șef al revistei, Tudor Berbinschi, îi este înmânată o Diplomă de Excelență din partea Colegiului Național Iași, a Asociației Alecart și a Muzeului Național al Literaturii Iași, cu mulțumiri din partea coordonatorilor pentru implicarea sa în acest proiect și pentru colaborarea din ultimii ani, alături de sarcina de a desemna noul redactor-șef. Pe un ton glumeț, spunând o poveste despre cum a fost el numit redactor-șef, Tudor îi oferă Anastasiei Fuioagă, elevă în clasa a IX-a la filologie, misiunea de a duce mai departe „moștenirea” Alecart. „Această funcție vine mai mult ca un rezultat a tot ceea ce înseamnă experiența Alecart. Alecart înseamnă sinceritate, te învață cum să gândești singur, cum să îți exprimi opiniile, înseamnă întâlniri cu scriitori, cu cărți, cu filme, cu muzică, cu tot ce înseamnă lumea culturală” – răspunde Anastasia la noua provocare ce îi este aruncată și pe care o privește ca pe o călătorie plină de experiențe pe care așteaptă cu nerăbdare să le trăiască. Alături de Tudor și Anastasia, la întâlnire a fost prezentă și Alexandra Masgras, fost redactor-șef al revistei, în prezent studentă la Universitatea din Glasgow și care ne-a făcut surpriza de a fi aici în aceste momente. Așadar, vechea și noua generație au fost puse astăzi față în față, provocând celor prezenți o bucurie dincolo de cuvinte și emoții puternice coordonatorilor.

M-am folosit de literatură ca să-mi mut gândurile în altă parte, ca să scap de suferință.” –

Lucian Dan Teodorovici

În partea a doua a întâlnirii, romanul Cel care cheamă câinii este adus în discuție, iar Tamara Bivol, Viviana Gheorghian și Ioana Tătărușanu prezintă opera într-o manieră care îl încântă pe autor. Tamara mărturisește că această carte a impresionat-o prin simplitate, iar simplitatea reprezintă adevărata provocare a oricărui scriitor autentic. Lucian Dan Teodorovici reușește să construiască (folosind o oglindă din curtea bunicilor, o aluniță de pe gât, o întâlnire oarecare) numeroasele semne ce inițial au o credibilitate nulă – pe care un alt scriitor le-ar fi putut rata, căzând în banalitate – lucruri complexe, fapt care i-a produs Tamarei în momentul lecturii entuziasm. „Această carte vorbește despre multe lucruri, dar nicidecum nu vorbește despre boală. Nu este loc aici de lamentări, de tragedii sau drame, pentru că este o carte care pur și simplu însuflețește. Problemele personale devin o umbră a adevăratelor probleme pe care această carte le pune în discuție, și acele probleme personale devin un impuls pentru narator pentru a descoperi o altă lume și pentru a o putea interpreta cu o altă cheie. Astfel, naratorul reușește să vadă în anormalitate ceva normal și să transforme cotidianul într-o poveste”. Tamara vorbește despre misticism, despre simbolul chiparosului, despre câini, despre pancarta pe care scrie „Writing is the only way of life” și datorită căreia întâlnirea de astăzi a fost posibilă. Ea își încheie prezentarea adresând un îndemn către public: „cu toții avem nevoie de câinii noștri pentru a ne impulsiona, pentru a ne da poftă de viață, și vreau să le urez celor care și-au găsit deja câinii, să știe să îi stăpânească; iar vouă, celor care nu auziți încă lătratul, v-aș sugera să mergeți pe niște străzi mai mărginașe”.

Scriitorul recunoaște că este impresionat de interpretarea Tamarei, de permanenta referire la un „narator” (și nu la „autor”), răspunzând că semnele ce apar în carte există în realitate și îl însoțesc. El explică motivul pentru care cartea sa ține totuși de ficțiune, deși au apărut opinii contradictorii în acest sens: „Eu am făcut o structură a cărții de la bun început. Mi-am scris cartea ca pe o carte de ficțiune, așteptând ca realitatea să se așeze în locurile pe care le cream eu. Nu am avut niciun moment de îndoială că la sfârșit voi fi vindecat și că ăsta va fi finalul cărții. Deci, eu cream o ficțiune de la bun început, pentru că știam că acolo voi ajunge”.

Viviana, la rândul ei, admite că a fost profund impresionată de relațiile formate între „narator” și celelalte personaje, în special de relația cu bunicii. Îi place că volumul vorbește despre prezent și trecut într-o manieră care induce o stare de atemporalitate și, „chiar dacă această carte are în aparență formulări simple, chiar dacă putem întâlni un frumos simț al umorului, ea este de fapt atât de vie, atât de reală, încât te năucește, și te face să îți pui sute și sute de întrebări”. Un alt aspect pe care Viviana îl trece în revistă este relația cu divinitatea și semnificația ei: „Un om este împlinit în mod plenar atunci când reușește să găsească conexiuni cu tot ceea ce îl înconjoară, de la firele de iarbă peste care calcă, de la oamenii pe care îi întâlnește pe stradă, în spitale, de la acel om care cheamă câinii și care de fapt îi alungă spre a-i chema spre sine, până la divinitatea despre care credem sau nu că există, dar care rămâne veșnic un semn de întrebare pentru noi”. Scriitorul este întrebat dacă ar fi rescris cartea în cazul în care ar fi pierdut manuscrisul înainte de a-l fi trimis spre publicare, iar el răspunde că „nu, pentru că nu își are niciun fel justificarea cartea aceasta decât dacă ea ar fi fost scrisă în acel timp; altfel, acum am o oarecare detașare față de carte, adică nu este una dintre cărțile de care sunt mândru. Este una dintre cărțile care îmi pun mari probleme în momentul de față, pentru că astăzi eu nu aș mai fi dat-o spre publicare”.

Ioana primește și ea cuvântul pentru o ultimă prezentare a cărții și spune că, pentru ea, Cel care cheamă câinii implică „o emoție, care se trage din ideea că suferința nu este înălțătoare. Ea poate fi motivată, ea poate fi însușită, și prin prisma acestei idei pe care am conștientizat-o, mi-am dat seama că de fapt tot acest traumatism spiritual indus al bolii nu face decât să descopere niște lumi”.  Ea găsește frapant modul în care suferința reușește să fie echilibrată și susține că procesul scrisului, care este prezentat în roman, provine din „neputința de a ne însuși că lumea este, de fapt, simplă”. Scriitorul susține interpretarea Ioanei, spunând: „Cuvântul cancer însemna pentru mine întotdeauna ceva echivalent cu moartea. Am ajuns într-un spital de oncologie, în care mi s-a părut inițial că întâlnesc niște oameni care erau condamnați la moarte, dar n-am găsit niciunul. N-am găsit niciun om care să își asume într-un fel condiția asta de om care cedează, care e curprins și îngropat de propriile frici. Oamenii și-au câștigat normalitatea pe care eu mi-am acordat-o scriind”.

Discuția a continuat cu întrebări provocatoare despre personaje care impresionează prin diferite aspecte, despre factori ce au influențat scrierea romanului, despre relația cu Dumnezeu („Nu cred că Dumnezeu este vinovat de relația noastră cu el, ci noi suntem vinovați.”– a afirmat Lucian Dan Teodorovici) și despre miracol, la care scriitorul a răspuns cu generozitate și sinceritate. Cât despre prejudecata că tinerii de azi nu citesc: „Alecart și întâlnirile cu alecartienii demonstrează contrariul”. În final, domnia sa prezintă modul în care privește boala: „Cred că psihicul contează enorm. Nu are nicio legătură cu misticismul, are legătură cu felul în care crezi în tine, cu felul în care vezi viața, cu felul în care reușești să te detașezi de propriile depresii. Cred că o carte de genul ăsta poate ajuta arătând că lucrurile nu se schimbă fundamental, că ele intră într-o normalitate a lor” .

Întâlnirea de ieri a reprezentat un nou început  pentru Alecart, o rememorare a primilor pași făcuți alături de această revistă – experiență ce a fost întărită de dialogul cu Lucian Dan Teodorovici care ne-a făcut să trăim plăcerea întâlnirii cu viața. În toate formele sale, căci să nu uităm ceea ce a spus la un moment dat invitatul nostru: „Un scriitor nu minte niciodată, ci face ficțiune”.

P.S. La sfărșitul săptămânii, Alecart 18 va putea fi citit și pe https://alecart.ro/

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.