Cred că toate emoțiile și stările pe care le-am încercat ieri odată cu lansarea celui mai nou număr Alecart, realizat magistral din punct de vedere grafic de Ana-Maria Baban, un număr așezat sub semnul provocărilor maturității și al repausului pandemic de la normalitatea cu care eram obișnuiți, încep treptat să se decanteze și să îmbrace, asemenea sălii generoase de la Liceul Varlaam, culoarea laitmotiv a Întâlnirilor Alecart, roșul energiei și al nevoi de a dobândi reflexe culturale prin care să ne salvăm de realitatea sufocantă ce ne-a apăsat în ultimul an poate mai mult ca niciodată. Și prin care vom descoperi certitudinea, cum ne spunea Raisa Manolescu, că nu ne mai putem întoarce la normalitatea anterioară. Și că, poate, nici nu ar trebui să vrem asta.
Sunt momente în care suntem datori să ne rușinăm că încă suntem oameni. (Ioana Tătărușanu)
Pentru alecartieni, cea mai izbitoare dovadă a anului acestuia că este imposibil să continuăm să ne agățăm de o falsă normalitate rămâne tragedia morții lui Tudor Berbinschi, ale cărui intransigență, vitalitate și modestie au învățat o întreagă generație Alecart (deși în ochii sistemului suntem văzuți divizați, căutarea permanentă a altor forme de a rămâne împreună de la distanță ne-a unit într-una) că despre unele lucruri cel mai bine este să nu se vorbească. Având încredere deopotrivă în cuvinte și în tăcerile necesare, Horia și Ioana au reconstruit portretul unui tânăr care reușea, de acolo din spate de la butoane să fie mereu în față. Pentru că ceea ce rămâne din oameni nu sunt trudele lor, ci umanitatea, sensibilitatea, empatia, atenția la ceilalți. Cred cu tărie că Tudor a fost într-adevăr cu noi și sper că am reușit, prin micile noastre eforturi de a admira și de a ne duce până la capăt munca, indiferent de obstacole, să-l facem mândru.
Inter magistrum et discipulos vera et aeterna amicitia est. (Nicoleta Munteanu)
Una dintre cele mai mari surprize ale lansării acestui nou număr a fost șansa întâlnirii pe viu, în afara numeroaselor articole cu care făceam schimb pe sub bănci în orele de desen împreună cu colegele mele, cu două dintre vocile alecartiene cu vechime, Anais Colibaba și Ioana Lionte, care ne-au întărit convingerea că Alecart este o oază. O șansă de rebeliune adolescentină în sensul asumat al termenului, un mijloc de a te întâlni cu tot ceea ce presupune cultura într-un mod necesar, dar netrucat, o salvare de la rigorile bătătorite ale sistemului din care facem parte. Fostele redactore mi-au confirmat că în Alecart we are all in this together, că nu putem părăsi niciodată definitiv un spațiu care ne-a format și ne-a cultivat pasiunile, un spațiu în care ne-am refugiat când ne era frică să ne spunem altundeva opiniile, un spațiu și mai ales niște oameni care ne-au oferit, înainte de cunoștințe, încredere sau curaj, prietenia lor.
Despre modele și elevi de 10
Premisa dezbaterii noastre a construit-o unul dintre invitații pe care am avut onoarea să-i avem alături de noi, domnul profesor universitar și critic literar, Antonio Patraș, care prin invocarea unor figuri emblematice ale literaturii noastre, precum Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu sau G. Călinescu, ne-a apropiat de miezul a ceea ce presupune, în fapt, actul de însușire a reflexelor culturale în liceu și în facultate și ne-a adus în față două modalități de raportare la sfera culturală. În timp ce în cazul lui Lovinescu și al lui Maiorescu apropierea de aceasta s-a produs firesc și timpuriu, în cazul lui Călinescu reflexele culturale au fost dobândite mai târziu, aproape ca un mecanism de apărare în fața pulsiunilor din viața personală. Odată construită o imagine despre modelele de situare în interiorul dimensiunii culturale, discuția s-a îndreptat către prețul pe care îl cere, uneori, excelența într-un domeniu precum literatura, căci adeseori ea revendică puternic ceva din umanitatea celui ce decide să își dedice existența acesteia. Maiorescu a fost un om extrem de singur, nu avea prieteni, tocmai pentru că nu accepta decât relații de vasalitate, nu concepea ideea de a avea egali.
Literatura trebuie să vă facă să vă smeriți în fața umanității. (Antonio Patraș)
Vorbindu-ne despre tendința lui Lovinescu de a trăi aproape exclusiv în sfera literaturii și de a privi, uneori, cu opacitate evenimentele racordate la viața cotidiană – sau chiar momentele care se presupune că ar trebui să eclipseze orice ambiție profesională, precum nașterea copilului său – Antonio Patraș a ajuns inevitabil să ne aducă în față imaginea unui alt autor, și anume cea a lui Garabet Ibrăileanu, în cazul căruia latura umană a reușit mereu să stea în prim-plan în fața celei de scriitor. Acesta a fost contextul în care Raisa, valorificând observațiile invitatului, a ridicat întrebarea adeseori ignorată în cadrul dezbaterilor despre reflexele culturale, și anume dacă ele știrbesc ceva din fațeta umană sau, dimpotrivă, dacă o potențează. Cu toate că într-o astfel de dezbatere nu pot fi găsite răspunsuri categorice, ceea ce a punctat în mod percutant Antonio Patraș este că, vorbind de sacrificiile umane care uneori trebuie făcute în numele creației, poate cea mai importantă lecție ar trebui să rămână pentru noi atenția de a nu urca pe nimeni pe un piedestal, inclusiv (sau mai ales) pe noi înșine, pentru că nu există o rețetă de a urma un model de reușită în viață.
Literatura, arta, cultura au tendința de a ne izola uneori de restul lumii, însă dobândirea unor reflexe culturale nu înseamnă orgoliul de a abandona oamenii pentru că nu te înțeleg, ci răbdarea de a-i aduce tu însuți mai aproape de tine. Iar în acest punct atât domnul profesor Antonio Patraș, cât și doamna profesor Serinella Zara, profesoară de limba și literatura română la Colegiul „Mihai Eminescu” și coordonatoarea clubului Logos, au pledat pentru importanța găsirii unui anumit grup (de sprijin) în drumul asumării provocărilor culturale ale vieții. Fie că este vorba despre o sectă, cum îi numea Radu Vancu pe alecartieni, fie despre un club unde fiecare își împărtășește cu ceilalți zonele de interes, precum legătura dansului cu poezia, filmele SF sau posibilitatea unui opțional de teatru & cinematografie, cel mai important rămâne să ne educăm constant voința proprie și să ne concentrăm energia asupra oamenilor care nu se feresc să-și antreneze reflexele culturale.
Potențarea/diminuarea reflexelor culturale prin cele umane
Și, poate esențial, să ne înconjurăm de persoane care privesc lumea și cei care palpită în interiorul ei prin lentila fascinației și a disponibilității de a învăța și de a încerca, măcar uneori, să tatonăm sfera culturală și prin perspectiva lor. Căci, vorbind despre membrii clubului Logos și despre dorința lor de a găsi și de a radiografia chiar și spațiile aparent obscure ale creației – fie că este vorba de înrudirea dintre poezie și dans sau de street art – doamna profesor a surprins, de fapt, modalitatea în care doar prin exercițiul admirației și al disponibilității de a intra pe teritorii necunoscute poate deveni cultura un reflex. Cât despre care este modelul dumneaei preferat de elev, doamna Serinella Zara ne-a zis că nici într-un elevul de 10, pentru că nota nu reflectă în mod fidel capacitatea unui elev de a-și flirta emoțiile, cunoștințele sau talentele. Mă uit cu mare atenție la copiii de 7, de 8, pentru că mă gândesc ce lucruri ascund. Nu premiile pe care le luăm la olimpiade ne califică, ci modul în care comunicăm prietenește cu copiii.
Pentru că, pe parcursul anilor de liceu, am învățat că spontaneitatea este atât una dintre valorile fundamentale ale unui filolog cât și ale unui alecartian, așa cum ne-a amintit Raisa, întâlnirea nu a dus lipsă de momente surpriză. Prima a constituit-o cadoul oferit de reprezentanții proiectulului I love books, care le-au pus la dispoziție alecartienilor o serie de volume foarte ofertante, de la poezie contemporană la proză. Pentru că nu doar noapte e lungă, ci și vara (mai ales când ea e trăită în spiritul there is life after Bac de care ne amintea Ioana Lionte), și ea nu ar putea fi la fel fără întâlnirile pe care ni le dăm cu cărțile. Dacă această primă surpriză ne-a oferit posibilitatea unor incursiuni literare inedite, cea de-a doua ne-a oferit șansa să revenim la acele elemente care au transformat periplul nostru cultural într-unul cu adevărat fascinant, căci a presupus o serie de alegeri contra cronometru pentru redactorii Alecart, care au fost puși față în față cu câteva întrebări pentru care nici ore în șir de discuții nu ar fi suficiente, cu atât mai puțin câteva secunde de gândire. Radu Vancu sau Claudiu Komartin. Tolstoi sau Dostoievski. A fost sau n-a fost sau Reconstituirea. La Strada sau A șaptea pecete. Întrebările, dincolo de faptul că ne-au adus în față o serie de persoane, filme și volume fără de care spațiul cultural pe care ni l-am construit și în interiorul căruia am crescut nu ar mai fi același, ne-au reintrodus în atmosfera vertijului de idei și gânduri pe care întâlnirile Alecart reușesc mereu să o creeze.
Emoția poeziei alecartiene
După un an pandemic care ne-a oferit timpul necesar de a jongla cu propriile idei, dar ne-a răpit din șansa multor întâlniri în contextul cărora ni le-am fi putut exprima, gândul unei lecturi publice de poezie mă intimida, în special pentru că urma să ascultăm poeziile Ioanei Tătărușanu, ale lui Andrei Rusu și ale Alinei Vițel, alecartieni ale căror creații mă fascinează de fiecare dată. Emoțiile au fost nelipsite în cadrul acestui mini maraton de poezie, care ne-a amintit de nostalgia serilor de vară petrecute la Festivalul Poezia e la Bistrița și la FILIT, de care ne vom bucura din nou, sperăm, foarte curând. Așa cum ne obișnuise formatul Alecart before pandemie, nu puteam să încheiem fără un moment muzical care să ne reducă la tăcere și să ne lase pe fiecare să ne tatonăm revenirea la noua normalitate, poate una căreia îi mai putem supraviețui doar prin intermediul literaturii, al culturii.
În final, după atât de multe emoții și surprize alecartiene, nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm de ieșirea în lume a noului număr, să admirăm și să tăcem. Și să rămânem umili în fața literaturii. (Mălina TURTUREANU)
Ce sentiment poate fi mai dulce, mai satisfăcător și mai puternic decât acela care ne cuprinde în momentele în care ne oprim, inspirăm, expirăm, apoi ne separăm de realitatea imediată pătrunzând în intimitatea ființei noastre și constatăm că, în sfârșit, putem să ne regăsim față în față la o lansare publică, lăsând în urmă online-ul și simțind altfel pulsul întâlnirii cu celălalt. A fost un moment pe care l-am așteptat cu toții, de la Anais Colibaba (fost redactor-șef Alecart, doctor în fizică -Trinity College) la Ioana Lionte (fost redactor și în prezent colaborator, asistent la DLMA, Universitatea de Medicină din Iași), Maria Rădeanu (pentru noi, artistul complet de la Vocea României și Românii au talent) până la elevii de la Național, de la filo și mate-info deopotrivă.
Nimic nu a lipsit. Stând pe al doilea rând, am fost copleșit de atmosfera electrizantă din sala care a devenit, ca prin minune, un spațiu mai sigur ca niciun altul. Mă întorsesem la „un vechi acasă” și îmi era bine.
Această primă întâlnire cu public nu a însemnat totuși o simplă rotire în jurul unor întrebări previzibile legate de cultură, ci a fost un moment viu, plin de nerv. Trebuie sau nu să devenim smeriți prin cultură? Este elevul de 10 unul model? În călătoria noastră către asumarea cât mai multor reflexe culturale, sunt obstacolele mai degrabă în plan intrinsec, fac parte din mediul educațional sau puțin din ambele?
Ca anticipare pentru Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, unde vom prezenta din nou acest număr dublu Alecart și vom face jurnalism cultural, colegele mele ne-au încântat cu poeme percutante, care, ca de fiecare dată, m-au făcut să aștept debutul fulminant al fiecăreia dintre ele. Și pentru că la Alecart punem preț pe toate artele, la final am ascultat un lied în limba rusă interpretat excelent de către Lidia Ivanov, imaginându-mi că în sală erau alături de noi Gogol, Dostoievski, Turgheniev și toate personajele lor.
Adevărul este că acest fel de dialog mi-a lipsit. Mi-au lipsit Alecart, zâmbetele de pe fețele colegilor redactori și momentele unice de negăsit când stai în dreptunghiul Zoom-ului. Știu că de acum va fi din ce în ce mai bine. (Ioan CRUȚ)
P.S: Mulțumim încă o dată, Ana-Maria Baban și Virgil Horghidan, pentru felul în care ați „îmbrăcat” articolele noastre! Mulțumim artiștilor care ne-au pus la dispoziție lucrările (grafică, pictură, fotografie) pentru ca, și prin acest număr, Alecartul să fie nu numai cea mai bună revistă a liceenilor, ci să intre într-un dialog cu reviste culturale prestigioase. De altfel, dacă analizăm lista jurnaliștilor invitați la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, unde în ultima zi o vom lansa, credem că ne-am atins scopul.
Mulțumim Cabinetului de Avocatură „Mihai Ștefănoaia” și Asociației Actaria – Galați pentru că ne-au ajutat ca revista să poată avea cât mai mulți cititori!
