Mă aflu în ceea ce mi-ar plăcea la nebunie să numesc „habitatul meu natural”, în caz că îmi permiteți ceva atât de siropos (câteodată prinde bine). Nu neapărat fiindcă sunt la Filit, ci fiindcă am ocazia să scriu. Am precizat într-un articol anterior – în caz că am cititori înrăiți, performanță la care nu cred că am ajuns încă – faptul că îmi face o deosebită plăcere să scriu în afara oricăror rigori, în afara „ramelor” unei cărți pe care o comentez sau, când vorbim de temele de la clasă, chiar a unei secvențe. Mă aflu azi aici pentru a reintra în postura de naratoare pe care, de obicei, o păstrez doar pentru mine, în jurnalul personal (mențiune nu întâmplătoare, din moment ce suntem pe cale să aducem în discuție un alt jurnal – cel ce se va discuta astăzi, semnat de Radu Vancu). Mi-am asumat „sarcina” de a scrie o așa-numită „cronică de eveniment” și vreau să uit complet de structura pe care am abordat-o anul trecut. De aceea, decid să o iau de la capăt cu întrebările pe care mi le pun în pregătirea ei, cu furtuna de gânduri care mă copleșise dinainte de a pătrunde în sala aceasta transfigurată de prezența scriitorilor invitați. Cum aș putea să îngheț în scris absolutul acestei întâlniri, cu tot ce are ea de oferit, cu toți oamenii și cu aceste două realități care se contopesc, anume cea a autorilor și cea a cititorilor, astfel încât să transform efemeritatea sa atât, atât de prețioasă în ceva veșnic?
Dacă mi se permite o paranteză, dragi elevi sau oricine alege să privească ziua de azi prin ochii mei citindu-mă, tocmai aceasta este frumusețea scrisului sau, mai degrabă, UNA dintre frumusețile sale, pe lângă miile de alte frumuseți pe care le găsiți chiar voi când hotărâți să luați în mână un stilou (și vă implor să păstrăm și literatura cu foi și cerneală, nu numai documentele Word). Cuvântul învinge ceva cu care noi, personal, nu putem să concurăm: timpul, iar cuvântul ne înglobează pe noi din acea secundă în care scriem, o variantă a „noastră” la care nu ne vom mai întoarce niciodată după câțiva ani sau chiar după câteva zile în care ne schimbăm neobosit, ireversibil, incontrolabil. Îmi place să mă gândesc la asta drept o concretizare a unui singur cadru din acest film al sinelui prin care trecem în viață, ceva ce nu ne rămâne întotdeauna în amintire, însă rămâne cu siguranță undeva. Astfel, cum cuprind eu ceea ce se întâmplă la evenimentul de aici în totalitatea lui, cum reușesc să îi fac o „fotografie” cât mai clară? (la fel ca Ioana Fînaru, colega noastră care se plimbă discret printre scaune cu aparatul ei, și eu știu că, dacă aș fi avut această îndatorire de a mă strecura atât de subtil în diferite unghiuri ale sălii, aș fi dărâmat penibil de multe lucruri, deci trebuie să rămân un fotograf metaforic).
Răspunsul este ridicol de simplu: nu pot – fiindcă scriind, și încă într-o manieră atât de subiectivă, îmi este peste putință să prezint întâlnirea Filitului, a Alecartului și, cu siguranță, este supraomenesc să scriu întâlnirea tuturor. Eu voi nota aici întâlnirea mea, produsul percepției mele. Mă uit prin sală: azi au venit mai mulți adulți ca în zilele anterioare, dar tot noi, tinerii, suntem cei care adaugă un surplus de farmec acestui moment. Atâtea perechi de ochi, bărbați cu picioarele încrucișate (ca Radu Vancu, care s-a așezat fix lângă mine – presupun că a sta în primul rând aduce niște experiențe interesante) sau femei cu rochii lungi – fiecare persoană care aplaudă acum după momentul muzical extraordinar care mi-a acompaniat redactarea acestor prime gânduri vede ceea ce se întâmplă aici într-un mod diferit, imposibil de descoperit în totalitatea lui, însă cu certitudine încărcat de însemnătate înăuntrul lor. Experiența devine un ansamblu de realități care se intercalează și îmi doresc să rectific ceea ce am precizat înainte despre realitatea cititorului și cea a autorului, fiindcă nu sunt în niciun caz doar două. Sunt una, două, trei, patru – câte persoane sunt în sala asta? nu știu – probabil peste 200 de „evenimente” au loc în același timp, în aceeași cameră, alcătuite din metamorfoza unuia concret care se contopește cu propria subiectivitate. Iată, Radu Vancu (care a urcat între timp pe scenă) îmi vine parcă în ajutor și ne spune că, după ce totul moare, rămâne poezia, rămâne limbajul, rămâne cuvântul. De aceea s-a scris și Fiica Estului (romanul Clarei Usón, invitata noastră alături de Radu Vancu astăzi), care refuză uitarea victimelor nevăzute ale unui război și probabil asta l-a îndemnat și pe Radu să țină jurnalul (aflat la al treilea volum: Boala & Războiul, 2020-2024) – ca un sanctuar al unor vremuri atât de apropiate de noi și totuși cumva atât de depărtate. Mă bucur că se scrie în continuare, mă bucur cu adevărat că există literatură și că sunt moduri în care să existăm și noi prin ea.
Nu suntem doar ceea ce facem, suntem și ceea ce visăm, și ceea ce iubim sau ceea ce ne dorim. Ceea ce literatura poate/trebuie să facă este să arate ființa umană în toată complexitatea ei. – Clara Usón
Colega mea, Ana-Maria Ailiesei, contribuie acum la preludiul acestei întâlniri și își face debutul prezentând primul dintre volumele care ne-au adus împreună: Fiica Estului, de Clara Usón. Mă uit în sală și ajung la concluzia satisfăcătoare că discursul său și atitudinea ei liniștită (contrastând cu emoțiile care o înfiorau înainte) reușesc să atragă audiența. Interesul poate fi citit în ochi – cel real, nu cel mimat. Mi-am făcut un obicei din a încerca să îl detectez, mai ales în calitate de persoană care și-a susținut ieri (aproximativ) a șaptea prezentare de carte la Alecart. Spectatorul se așază vag înclinat în față, cu privirea lipită de vorbitor, iar în pupilele lui se citește un fel de intenție de a absorbi informația, de a o încorpora și se vede clar că se află într-un stadiu de acumulare, fără a formula încă vreo părere. E bine, bravo, Ana!
Colega noastră ne introduce cu succes în atmosfera romanului, spunându-ne că romanul Clarei Usón îmbină subtil ficțiunea cu realitatea cruntă a anilor `90 în contextul destrămării fostei Iugoslavii – realitate în care identitatea națională te reprezenta, cu toate că nu ai puterea de o alege, în care patria din care proveneai era mai importantă decât umanul în sine, în care victimele războiului sârbo-croato-bosniac nu deveneau egale nici măcar prin moarte, iar războiul era considerat în sine un act purificator ce curăța toate „jivinele dăunătoare”.
Citind numele autoarei pe coperta romanului, gândul mă ducea în mod straniu (și probabil conștient-eronat) spre imaginea unei femei înalte, tinere și zâmbitoare, cu bucle galbene fluturând lungi în vânt, cu o gestică precipitată și o atitudine extaziată, tipul de fantezie care se creează aproape automat fără justificare. Poate că un factor subconștient al acestei imagini din capul meu a fost prezența Karinei Sainz-Borgo anul trecut, născută în Venezuela și trăind în prezent în Spania, țara Clarei Usón, care se plia pe această descriere mai bine. În realitate, Clara este o femeie scundă, cu o atitudine serioasă, din fericire lipsită de acea gravitate aproape autoritară și mâhnită a unor oameni care se vădesc „serioși”. O femeie cu o cultură impresionantă, asupra căreia istoria, filosofia, literatura citită temeinic, combinate cu propria profunzime și curiozitate au lăsat o amprentă puternică. Cineva care gândește, reflectează și căreia îi place să abordeze problematici delicate, controversate, cu o mie de posibilități de răspuns, precum psihologia Anei Mladić, fiica unui călău și criminal – Ratko Mladić – care era din întâmplare și un tată extraordinar. Am văzut în fața mea o persoană care ne lua, spre bucuria mea, foarte în serios în ciuda diferenței de vârstă, în ciuda faptului că poate romanul ei este mai des parcurs de către adulți – cu toate că nu sunt mulți autori care nu fac asta, rămâne la fel de satisfăcător de fiecare dată. Clara Usón a răspuns întrebărilor noastre foarte deschis, onest, plimbându-ne printre idei fascinante după ce, cu câteva secunde înainte ascultase traducerea fluentă în spaniolă asigurată de interpretă – țin să menționez că interpreții pe care i-am observat pe parcursul acestor zile m-au făcut să vreau să le încerc meseria măcar o dată, fiindcă pare provocator și aproape distractiv.
Revenind: la sfârșitul prezentării, Ana-Maria o întreabă pe Clara Usón cum poate asista Dumnezeu la astfel de nedreptăți și cum poate fi pedepsit Ratko Mladić, omul pentru care nici moartea propriei fiice nu este îndeajuns, astfel încât să aducă liniște tuturor victimelor sale?
(Audiența izbucnește în aplauze după ce Clara încearcă o mulțumire în română.)
Apreciez peste măsură sinceritatea autoarei care nu s-a ferit de întrebările „imposibile” și, deoarece curiozitatea Anei este încă un mister pentru întreaga omenire, Clara admite propria dilemă legată de acest fapt. Afirmă chiar că este paradoxul care a îndepărtat-o de religie, unul care probabil își are un răspuns doar în viața de apoi, fie ea existentă sau nu – sau poate căruia îi lipsește de tot răspunsul, însă care tulbură inevitabil și căruia nu se află în puterea noastră, ca oameni, să îi dăm de capăt.
Poți să fii geniu și idiot. – Radu Vancu
Trecem acum la următoarea carte, Jurnalul (volumul trei) unui autor foarte iubit în Alecart – Kaddish- ul lui mi-a rămas cu adevărat în inimă, iar aceasta nu este o formulare siropoasă pentru romantizarea momentului, ci un gând sincer din partea unui cititor care i-a absorbit volumul de poezii cu tot ce putea la începutul anului trecut și care s-a simțit obligat să îl parcurgă de mai multe ori. Pentru clasa 10E de filologie, Radu Vancu și Kaddish-ul domniei sale ne-au stârnit un fel de atașament irevocabil, din moment ce „ei” au fost protagoniștii primei noastre întâlniri Alecart atunci când eram boboci. Astăzi ne-am reapropiat de Radu Vancu prin jurnalul său, Boala & Războiul, cuprinzând atitudinea sinceră a poetului nu după ce pandemia din 2020 și războiul din Ucraina au fost discutate de mii de ori, ci în timp ce ele ne afectau/ne afectează pe noi toți.
Antonella Malfara, redactor-șef Alecart: Radu Vancu documentează mecanismele proprii prin care umanul încearcă să metabolizeze cicatricile și traumele, fie ele individuale sau colective și să găsească frumusețe până și acolo unde pare imposibil – sau mai ales acolo.
Se aude murmurul traducătoarei și vocea femeii sună în mod curios ca un zumzet puțin răgușit, pălăvrăgind într-o spaniolă pe care mă străduiesc și eu să o înteleg pe jumătate. Radu Vancu ascultă. Eu scriu și, când ridic privirea, doamna profesoară parcă „s-a teleportat” pe postament. În spatele meu, elevii își pregătesc întrebările și le simt emoția – tocmai acest sentiment e cel care creează Filitul și cel care creează Filitul lor.
Întrebarea Antonellei, la sfârșitul prezentării, a fost următoarea: Spuneați la un moment dat că și atunci când lumea se prăbușește în jurul lui, omul continuă să scrie literatură și să își extragă de undeva frumusețea. Voiam să va întreb dacă au fost cărțile scrise despre și în război o modalitate de sustragere din realitate? Sau din contră, o confruntare/asumare a istoriei?
Radu Vancu are pentru mine înfățișarea unei persoane care vorbește foarte grav, aproape solemn – însă presupunerile mele se dovedesc din nou, în mod nesurprinzător, eronate, căci, odată ce ia microfonul în mână, dezvăluie că e o ființă blândă, elocventă, extrem de profundă și, probabil cel mai important, cu simțul umorului. Ceea ce mă fascinează la el este obiceiul de a aduce întotdeauna în discuție o poveste – discursul său ne-a plimbat prin experiența sa la Filit cu Mihaela Miroiu din 2021, ne-a adus în prim-plan un tânăr Adrian Păunescu ce ar fi vărsat cafea în poala lui Ceaușescu, naziștii atât de îndocrinați încât aliniau la peretele de execuție sute de mame cu ai lor copii după un schimb de scrisori cu soțiile rămase acasă, închizând „bucla” spunând că este mai bine să fii ignorant decât îndoctrinat, din moment ce a întâlnit oameni ignoranți și buni, însă niciodată oameni îndoctrinați și buni.
E imposibil să nu simți că Radu Vancu este mereu în căutarea (și crearea) oazelor de frumusețe care trebuie să ne definească: specia noastră să nu fie definită de faptul că suntem producători de oroare. Ca întotdeauna, ne-a fascinat și ne-a obligat să credem, cu aceeași intensitate ca a lui, în forța literaturii de a schimba lumea. Receptivitatea față de audiență, față de tinerii pe care i-a mai văzut înainte și de cei cu care se întâlnește azi pentru prima oară, împreună cu modul în care cei doi autori își întretaie răspunsurile și amintesc mereu de mențiunile celuilalt antrenează la o discuție ce nu mai este delimitată de diferența dintre cărți, iar asta este, din punctul meu de vedere, ceva extraordinar de valoros, care a unit atât cititorii Fiicei Estului, cât și pe cei ai Jurnalului.
Discuția despre călăi și victime a continuat. Am vorbit despre dictatori și despre fiicele acestora, despre contradicția dintre un Mladić care ucidea sute de mii de oameni și își încheia ziua îmbrățișându-și cu drag familia în comparație cu înfiorătoarele filmulețe cu un Hitler care se juca alături de câini și copii. Am discutat despre cum poezia nu ar mai exista în Paradis, fiindcă nu mai are ce vindeca într-un loc lipsit de răni care trebuie să fie bandajate. Și despre cât de luminos și de sângeros este ceea ce poate face omul altor oameni.
Ziua a patra a Întâlnirilor Alecart la Filit a fost absolut fabuloasă. Și nu aș vrea să închei fără o mențiune specială. Astăzi, în deschiderea dialogului, am fost onorați de recitalul absolut excepțional susținut de TRIO ACADEMIK (prof. univ. dr. Aurelia Simion, prof. univ. dr. Petrea Gîscă, lector univ. dr. Ionuț Urdeș – Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași) – un adevărat regal muzical!
La sfârșit, am ținut din tot sufletul ca Radu Vancu să îmi semneze și mie Jurnalul pe prima pagină – câteva cuvinte asemenea unui talisman norocos care mi-ar stimula inspirația continuă. Pentru unii, întâlnirea de astăzi s-a terminat cu ultima rundă de aplauze după ultima întrebare. Pentru alții, s-a terminat cu veșnica așteptare la coada de pe scenă a tuturor cititorilor entuziasmați – autografele sunt prețioase! Pentru mine, s-a terminat cu următoarele cuvinte:
Pentru Luiza.
Cu admirație pentru forța de a scrie constant.
Cu prietenie, Radu Vancu
*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Ioana Fînaru
