FILIT, jurnalul Întâlnirii Alecart cu Guzel Iahina și Karina Sainz Borgo

Ora 14.19: Sala Muzeului „Vasile Pogor” este în mare parte goală, dar multe dintre scaune sunt deja ocupate de genți, de cărți sau ghiozdane, semn clar că posesorii lor, colegii noștri, sunt pregătiți pentru întâlnirea de azi cu Guzel Iahina și Karina Sainz Borgo. Încet-încet, spectatorii își revendică locurile „rezervate” și freamătă de entuziasm și de nerăbdare. Ceea ce mă uimește este diferența de vârstă dintre cei prezenți. Privesc în jur și îmi identific colegii de liceu, văd figuri de elevi de gimnaziu, absolvenți, dar și adulți, cu toții uniți de pasiunea pentru literatură. Oameni atât de diferiți, necunoscuți pe care poate că nu îi voi revedea niciodată reușesc să creeze un mediu familiar. Suntem tineri, suntem de curând alecartieni și abia am început să simțim ce fain e să fim în această lume.

Ora 14.55: Sala este plină până la refuz. Știm că întâlnirea va începe cu un moment muzical. Suntem curioși să vedem care va fi astăzi omagiul profesorilor și elevilor Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” pentru invitați. Gălăgie, aglomerație, nerăbdare. În jur se află colegi ghemuiți pe podeaua lucioasă, adolescenți emoționați, dar vorbăreți, roind în jurul Antonellei Malfara și al Ioanei Crega, pregătite să vorbească despre Trenul spre Samarkand și La Caracas va fi mereu noapte. Chiar lângă mine, traducătoarea de origine armeană Ani Sarukhanyan, bursieră a Fundației Noua Europă de la București, în prima sa vizită în România, simțindu-se încântată de experiența sa de până acum în Iași și amintindu-și, datorită atmosferei, de acasă. E foarte tânără și o privesc cu admirație.

Ora 15.05: Cu o întârziere de 5 minute, întâlnirea mult așteptată se deschide cu un minunat recital de fagot coordonat de prof. dr. Florin Loghin care, alături de elevii Ana Maria Baciu, Vlad Ambrosă și Andrei Busuianu, interpretează Marșul soldaților de plumb și apoi, în duet cu Darius Petrișor Andrei, partea a treia și a patra din Sonata în Fa minor a lui Georg Philipp Telemann. Fagotul: un instrument asemenea unui cilindru lung, emițând sunete pe diferite tonalități – grave, tânguioase, molatice. În acord cu universul în care ne pregătim să pătrundem.

Evenimentele din roman sunt de o deosebită actualitate. – Guzel Iahina

Ora 15.16: Guzel Iahina și Karina Sainz Borgo urcă pe scenă în aplauzele și sub privirile curioase ale spectatorilor. Astăzi publicul a privit spre un tren plin de 500 de orfani înfometați, și-a amintit de lupta pentru speranță și viață a unor ființe oropsite, l-a urmat pe Deev în căutarea lui disperată după hrană pentru ei, a privit moartea în ochi, s-a plimbat pe străzile pline de sânge și de violență din Caracas, s-a uitat spre mormântul unei mame, spre mormântul unei țări, a căutat să înțeleagă ce înseamnă identitatea unui fugar, a problematizat moartea, viața, revoluția și înțelesul pe care îl capătă acestea în contextul cărților discutate. Antonela Malfara ne-a reintrodus în atmosfera romanului lui Guzel Iahina: „O lume în care se impregnează din ce în ce mai puternic suferința profundă și generalizată. (…) O ultimă speranță în lumea aceasta este promisiunea unui loc mai bun.” „E multă durere, multă suferință, multă violență”. Orori care reușesc totuși să capteze într-o anumită măsură și frumusețea, și lumina, și bunătatea. În această direcție s-a îndreptat și întrebarea către autoarea Trenului spre Samarkand: Având în vedere realitatea de azi și istoria care pare să se repete, cum reușește literatura să conserve bunătatea? Guzel Iahnia a oferit un răspuns detaliat, limpede și percutant, în cadențe solemne, greu de reprodus și ușor de admirat. „Evenimentele din roman sunt de o deosebită actualitate. (…) În prezent asistăm la revenirea regimului sovietic în Rusia; sperăm din tot sufletul că este ultima lui reîntoarcere. De aceea este important să privim spre începuturile erei sovietice pentru a înțelege realitatea de astăzi…”. Sensul pe care îl atribuie Guzel Iahnia literaturii este de a trezi compasiunea și emoția cititorului, spre deosebire de istorie, care oferă o înșiruire de date exacte, de fapte conturate obiectiv, de cifre, de fraze secate de sentimentul provocat de astfel de tragedii. Studiind evenimente precum cele surprinse în roman, poate cel mai important lucru este să ne simțim conectați cu emoția acestora, cu frica și disperarea copiilor slăbiți, șinele de tren transformându-se în firul subțire dintre viață și moarte pe care vagoanele se balansează periculos.

E o aură de mister ce o învăluie pe Iahina, e multă demnitate și bucurie de a împărtăși ceea ce gândește, de a discuta despre lumea din romanele sale. Un om care a vorbit altor oameni, un autor care e încântat să-și descopere cititorii.

Într-o societate care se prăbușește mai rămân doar cuvintele, iar eu m-am născut într-o țară care nu știa să povestească despre sine. – Karina Sainz Borgo

Urmează Ioana Crega și perspectiva sa asupra romanului Karinei Sainz Borgo. Ioana punctează însemnătatea morții, a umanității și a înțelesului pe care îl capătă ele asupra omului dominat de instinct, nu de intelect. În La Caracas va fi mereu noapte, „umanitatea se pierde în bălți de sânge și printre cartușe goale”, sunt surprinse un oraș și o țară în ruine, populate de un „nucleu dens de suboameni”. „Moartea își revendică de foarte multe ori rolul de personaj principal în acest roman”, afirmă Ioana. Nu am putut să nu remarc lumina de pe chipul Karinei în momentul în care colega noastră mai mare a întrebat-o dacă în timpuri precum cele trăite de Adelaida mai are literatura vreun sens și, dacă da, care este acela. „Eu am crescut într-o societate foarte violentă…” (după cum știm, autoarea s-a născut, precum protagonista romanului, la Caracas, pentru a emigra mai târziu în Spania, astfel încât unele dintre experiențele sale se suprapun cu cele ale Adelaidei Falcon). „Într-o societate care se prăbușește mai rămân doar cuvintele, iar eu m-am născut într-o țară care nu știa să povestească despre sine.” Autoarea afirmă că „a citi însemnă a înțelege”. A citi ceva însemnă că acel lucru a existat, iar odată ce noi, cititorii, conștientizăm existența și realitatea terorii din Caracas, atunci literatura deja capătă un sens.

Karina Sainz Borgo s-a dovedit pe tot parcursul întâlnirii încântată de profunzimea întrebărilor și de posibilitatea de a-și cunoaște cititorii, de a vedea cum se raportează adolescenții la roman, de a împărți bucăți din povestea ei și a Adelaidei cu noi.

Astăzi, în cea de a doua zi de FILIT am avut șansa de a ne afla față în față cu două scriitoare puternice, implicate, care au plăcerea de a vorbi, onestitate în idei și povești relevante ce trebuie să fie împărtășite. Pentru că a cunoaște trecutul, a rupe tăcerea, a vorbi despre vinovăție e o datorie.

A citi însemnă a înțelege. – Karina Sainz Borgo

În cele două ore zeci de mâini au țâșnit în sus, cu toții pregătindu-ne caietele să notăm cât mai mult, întinzând brațele cât mai repede, sperând să fim aleși pentru a pune o întrebare. Toate emoțiile resimțite inițial au dispărut fără urmă, iar mâinile tremurătoare din primele ore de română din clasa a IX-a s-au înălțat astăzi cu nespusă hotărâre în lupta tăcută pentru câștigarea răspunsului mult-dorit. Unele întrebări au fost însoțite de citate din romanele dezbătute, altele, adresate liber, o sumedenie de voci provocând scriitoarele la explorarea diferitelor probleme din romanele lor și din lumea în care trăim. S-au adus în discuție, legat de romanul Karinei Sainz Borgo, întrebări despre identitate și traumă. Am vrut să știm ce ne caracterizează pe noi, ca persoane: limba, naționalitatea, valorile familiale, cele ale țării în care ne-am născut? Ce se întâmplă cu identitatea Adelaidei și ce semnifică furtul de identitate comis de aceasta într-o situație-limită? Cum se manifestă trauma ei și ce însemnă vina celui salvat? Am provocat-o apoi la un discurs despre impactul infernului asupra celor care l-au trăit, despre urmele acestuia chiar și după părăsirea lui, i-am cerut perspectiva asupra moralității care cade într-un con de umbră atunci când omul nu caută să trăiască, ci să supraviețuiască. „Cititorul conștientizează, la un moment dat, că personajul nu are un set stabil de valori, că prezintă comportamente deviate, dar înțelege motivele din spatele acestuia și poate vedea când o persoană este, de fapt, o victimă.”

Uneori singura modalitate de supraviețuire a omului este să rămână ascuns în carapacea lui. Poate una dintre singurele soluții este să nu se închidă singur, ci să permită prezența altor persoane în refugiul său, să vorbească cu cei pe care îi îndrăgește. – Guzel Iahina

Guzel Iahina a avut un discurs în egală măsură ancorat în contextul romanelor sale, cât și presărat cu observații legate de realitate. S-a dezbătut finalul Trenului spre Samarkand și motivul pentru care autoarea a lăsat cititorii să interpreteze pe cont propriu evenimentele după sosirea în „orașul salvării”, căci este oare trenul scăparea adevărată a copiilor din toată teroarea și foametea îndurate pe parcursul vieții sau se dovedește destinația a fi dezamăgitoare? S-au adus în discuție consecințele tăcerii în regimurile totalitare, iar Iahina vorbește de personajul din Copiii de pe Volga, despre modul în care supunerea lui servea autoprotejării, dar și despre imposibilitatea lui de a rămâne în această poziție pentru totdeauna: în final, el capătă un glas și începe să vorbească. În astfel de situații, nu toată lumea are puterea de a se ridica din sărăcia și suferința trăite, de a privi spre cer și de a vorbi, de a-și exprima durerea, de a-și proteja drepturile, însă descărcarea acestei suferințe acumulate este, și ea, importantă, împărtășirea, conversația cu membrii familiei sau cu persoanele dragi pe care le lăsăm să pătrundă în „carapacea pe care ne-o construim” spre a ne proteja: „Uneori singura modalitate de supraviețuire a omului este să rămână ascuns în carapacea lui. Poate una dintre singurele soluții este să nu se închidă singur, ci să permită prezența altor persoane în refugiul său, să vorbească cu cei pe care îi îndrăgește”. De asemenea, întrebările din public aduc în discuție salvarea sinelui prin salvarea celor din jur, iar Guzel Iahina răspunde cu plăcere, afirmând că romanul discutat este o poveste „despre ce înseamnă să fii om, ce înseamnă omenescul și unde se află umanul din noi”, fiindcă, „umanul unește toate personajele romanului”.

Numărul copleșitor al întrebărilor a depășit limita de timp stabilită, dar, chiar dacă nu toate curiozitățile au fost satisfăcute, cea de-a doua zi de la FILIT a fost o minunăție. Ne-am întâlnit astăzi cu două scriitoare care problematizează și aduc în lumină subiecte puternice, povești ce emoționează, ce recuperează umanul și îl consolidează și care ne fac să ne punem întrebări.

Și am fost atât de mulți tineri curioși, atât de mulți cititori reuniți de o experiență aparte! Simt că zilele FILIT-ului din următorii mei ani de liceu vor deveni tipul de întâlnire de care îmi voi aminti peste ani: pasiunea cu care mă pregăteam pentru festival, emoțiile primei zile, cele ale primului discurs, drumul de la poarta curții până în sală alături de prieteni, căutarea disperată a unui loc în primele rânduri. Iar întâlnirea cu Karina Sainz Borgo și Guzel Iahina a deschis posibilitatea unui alt fel de a înțelege lumea în care trăim.