Întâlnirile Alecart la FILIT cu Mihail Șișkin & Simona Popescu sau Cum literatura este absorbită de cer

Încercarea de a dărâma statui

Pornind de la  ideea că literatura este o patrie a tuturor și încercând să descifrăm sunetele acelei voci care vorbește despre ceea ce suntem indiferent de spațiul pe care îl locuim, ne-am adunat încă o dată în amfiteatrul Centrului de Limbi Moderne și Integrare Culturală „Grigore T. Popa” ce s-a transformat într-o a doua casă în cele cinci zile de Filit pentru alecartieni, dar și pentru cei care au poposit aici cu sufletul deschis (mulțumim încă o dată UMF-ului, domnului Rector și doamnei profesor Anca Colibaba!), parcă vrând să anulăm gândul că am ajuns la finalul unei călătorii presărate cu glume, cu zâmbete, cu lacrimi din prea multă emoție, cu un freamăt crescând în noi.

Am tras o linie FILIT-ului 2019, am rămas cu multe amintiri, mai îmbogățiți cu fiecare idee pe care am notat-o energic în carnețelele ținute mereu alături și mai dornici de a rămâne  în apropierea literaturii prin excelență salvatoare.

Cum celelalte întâlniri deja ne obișnuiseră cu acorduri muzicale premergătoare avalanșei de gânduri (care se vor sedimenta abia după ce semnele FILIT-ului vor începe să se piardă de pe străzile Iașului, când Casa FILIT va dispărea din Piața Unirii, când verdele afișelor nu-ți va mai lua ochii), și de această dată muzica a realizat trecerea înspre un dialog sincer și extrem de așteptat datorită invitaților care urmau să închidă această extraordinară sărbătoare numită Filit. Coordonat de profesorul Sergiu Sandu, Ansamblul de suflători al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” ne-a adus mai aproape melodii care ne-au reamintit că suntem doar o sumă de trăiri pe care le adăpostim (uneori adânc) în noi, că stăm sub semnul unui trecut pe care nu îl putem uita, dar, mai ales, că patria va rămâne cu noi oriunde ne-am afla.

 

Discursul Ioanei Tătărușanu despre cartea Simonei Popescu, Exuvii, păstrează ideea că Dumnezeu se întâlnește cu literatura într-o lentoare a percepției, că omul indefinit în esență pare să se raporteze la anumite repere aproape definitorii pentru el (copilăria, prietenia, adolescența) ce alcătuiesc învelișurile care se suprapun, până atunci când cad treptat. Rămâne pregnantă imaginea fetiței care se ascunde sub plăpumile cu un miros specific din lada bunicii în spatele cărora reușește să vadă o altă lume, una mult mai mare, dar parcă mai primitoare. Viviana Gheorghian, pe de altă parte, a observat o anumită traiectorie a scrisului în romanul lui Mihail Șișkin, Scrisorar, tocmai pentru că el reușește să salveze substanța brută, pură a lumii și ne face să conștientizăm importanța lucururilor inutile care construiesc decorul din care facem parte. Viviana ne-a reamintit nevoia apropierii, ororile războiului, dar și eroismul vieții de zi cu zi, modul în care prin scris cele două suflete pereche, Sașa și Volodenka se caută, se sprijină și se salvează, salvându-se totodată din cenușiul unei existențe neîmplinite.

Corespondențe nebănuite

Mihail Șișkin oferă noi valențe actului necondinționat al citirii unei cărți și îl definește ca fiind felul unic prin care cititorul poate coresponda cu scriitorii, indiferent de perioada în care aceștia au trăit, oprindu-se asupra dialogului pe care continuă să-l aibă cu Lev Tolstoi încă de la paisprezece ani când citise Război și pace și, de asemenea, cu Dostoievski, Cehov, Gogol sau Varlam Șalamov, cu Shakespeare sau Joyce. Ilustrarea ideii, creionarea unei dimensiuni seducătoare a răspunsului la întrebarea curioasă cu cine ați coresponda dintre scriitori naște un întreg univers, stârnește o bucurie nemărginită și propune perspectiva că Scriitorii sunt doar niște copii care vor să pună o întrebare morții, însă ea nu ascultă și le dă peste urechi. Tolstoi continuă să își pună întrebările naive (trenuri, la ce plecați?; spitalule, de ce să îi vindeci pe oameni?), iar Șișkin îi preia exemplul și continuă jocul de-a bufonul care pune întrebări incomode și vrea să amăgească moartea. În ceea ce privește imaginea înmărmurită, transfigurată a unor mari scriitori, Simona Popescu ne îndeamnă să dărâmăm statuile, să rămânem cu oamenii, iar profesorul din spatele omului ne-a dezvăluit că alege să vorbească studenților despre oameni, mai apoi despre scriitori, conturând astfel un alt fel de orizont. Cei puternici își permit luxul de a se autoironiza – imaginea lui Mihai Eminescu care își comentează operele și le ironizează profund este o declarație de dragoste și respect pentru propria creație, întrucât ajută la conștientizarea valorii acesteia.

O declarație de dragoste, însă una adresată literaturii ruse, este și opera lui Mihail Șișkin care vorbește cu o durere amară despre mostruoasa sa patrie, despre cum devii un ocupant prin naștere și despre cum devii răspunzător pentru faptele pe care un popor le duce în spate. Limba rusă, responsabilitatea ființei față de codul acesta lingvistic propriu, pentru istoria și toate crimele patriei mamă subliniază vulnerabilitatea omului și a scriitorului, o slăbiciune și o iubire dintre popor și o particulă desprinsă din el care va fi observată ulterior și de Simona Popescu: Mihail Șișkin este un scriitor care își arată vulnerabilitatea. Cele două Rusii ale acestuia nu ajung să se intersecteze niciodată, nu pot coexista, iar întâmplarea face ca Rusia autorului să piardă întotdeauna în lupta dintre adevăr și umbră a trecutului, dar Voi fi mereu bucuros să fiu printre cei care au pierdut, poate pentru că refugiul stă în limba melodioasă pentru entitate, pentru spirit, căci îi dăruiește un spațiu atât de intim.

Construcții textuale&umane

Vorbind despre structura cărții Exuvii, Simona Popescu formulează următorul gând: Poți să o citești oricum, întrucât nu vorbim de o ordine a textului, ci de ordinea și liniștea ce se aștern peste noi după ce adunăm fragmentele răsfirate și le recompunem într-un exercițiu de recuperare a amintirilor și de traducere a moștenirii de senzații a copilului care se adăpostește în tine. Un copil liber, serios, sincer care își permite exuberanțe, care trăiește într-o armonie cu tot ce îl înconjoară. Explicarea termenului „infantil”, din latinescul infans (mut), susține ideea anterior enunțată.

Astăzi am analizat realități dureroase cu zâmbetul pe buze, rememorând imaginea bunicului lui Șișkin de la care moștenește numele de Mihail, un bărbat care se opune colectivizării, care încă este strigat de soția ajunsă la peste 80 de ani atunci când numele nepotului îi răsună în urechi. Confesiunea tulburătoare, amintirea omului ce își cere dreptul, neputința dată de uitare și durere evidențiază ideea că se formează un nou tip uman care nu mai este perceput ca o individualitate, ci ca o parte dintr-un mușuroi. Omul rus e un om aparte, are nevoie de o închisoare pentru că lucrul principal e ordinul, iar ordinul creează o realitate. Ajungem în punctul în care afirmăm cu tărie că da, patria e acel ceva fragil, România este ceva fragil, pentru care suntem totuși răspunzători.

Simona Popescu surâde la amintirea anilor ei formatori prin obrăznicie, tradusă  prin curiozitate și curaj, încât granița dintre entitate și identitate se șterge prin asumarea unui statut, a unei stări și a unei moșteniri sub auspiciile căreia ne plasăm inevitabil. Am fost încurajați să ne scriem scrisori, să captăm bucăți de prezent indiferent de mijloacele de care ne folosim și să creăm capodopere prin plăsmuirea unor Dumnezei proprii în care lumea să se recunoască. Nu pot să nu amintesc că fiecare cuvânt al lui Mihail Șișkin era o „lecție” de demnitate și un strigăt pentru țara (lui) care nu te va lăsa niciodată să te simți om, o căutare de a învia cuvinte și, în același timp, o clamare a unui adevăr dureros despre această Rusie care nu are nimic de-a face cu Rusia lui Rahmaninov sau Tarkovsky.

Adevărata literatură e absorbită de cer. (Mihail Șișkin)

Nota în care am încheiat ultima Întâlnire Alecart din cadrul FILIT 2019 ne întărește speranța că anul ce urmează va fi un nou prilej de a vorbi despre alte povești din interiorul lumilor pe care invitații Filit (ni) le vor propune. Ușa care se închide, ecoul, aplauzele furtunoase pentru toți scriitorii care transformă literatura într-o scară sigură către cer, ochii întrebători, starea de euforie sunt prelungiri ale sentimentului că pentru câteva zile chiar putem spune că am atins cerul, căci locul pe care îl iubim e atât de aproape, parafrazând un vers al Svetlanei Cârstean pe care l-am auzit la Noaptea albă a poeziei, iar literatura e spațiul în care vrem să amorțim.

Urmează o depresie post-FILIT și amintiri frumoase despre, poate, cea mai frumoasă ediție FILIT dintre cele la care am participat eu și colegii mei.  :)

O ultimă imagine de la Întâlnirile Alecart la FILIT:

Mihail Șișkin le roagă pe cele două colege ale mele care au scris cronicile romanelor Scrisorar și Luarea Ismailului să-i dea un autograf pe paginile revistei Alecart pe care o ținea în brațe de-a lungul evenimentului ca pe un trofeu..

 

(*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.