Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas – haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile – în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni.
Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie. Era un volum mic și gros, pe care probabil încă l-aș găsi, studiind învălmășeala de cărți care îmi compune acum biblioteca, coperțile i le rupsesem și paginile erau meticulos marcate de sublinieri strălucitoare, colorate, tremurătoare, cartea aceea reunea probabil, și în special în paginile preferate dedicate poveștii Albă-ca-Zăpada, toate accesele mele copilărești, toți pumnișorii mei încleștați de furiile bomboanelor cocoțate prea sus pe etajeră, de revoltele împotriva somnului de prânz și a ceaiului prea fierbinte. Ce mândră, ce fetiță mare m-am simțit atunci când, cu degetul pe un cuvânt pe care borcanul cu fluture nu a reușit să îl claustreze, am alergat la părinții mei, care discutau despre o altă lume, despre alte păpuși și cărți cu coperte noi și scris mic, bineînțeles fără poze și fără fetițe zburlite și obraznice, și le-am spus, aproape sigură de iminența unei greșeli pe care spiritul meu anticipativ nu a apreciat-o corect, că știu, știu, știu să citesc cuvântul acesta și uite mama, uite tata, singură în camera mea și cu păpușile mele, fără bunica și fără bunicul! știi să citești, au spus ei, plini de un zâmbet comun care nici acum nu înțeleg ce a năzuit să însemne, și apoi aceeași ei, probabil mai fericiți de fetița lor care acum e cu puțin mai mare decât ieri, s-au întors către monitorul luminos, la păpușile și lumea și borcanul lor cu fluture care storcea atâtea cuvinte.
De la ciobul acela au urmat altele, și altele, au venit și au plecat cărți și oameni odată cu ele. Pe unii i-am iubit, pe alții nu, oricum am încercat să evit indiferența și să înțeleg din cărțile pe care le-am lăsat pentru că nu mi-au plăcut, și din cele pe care le-am citit de două ori, pentru că mi-au plăcut mai mult decât era cazul, că lumea nu e răspunsul ideal pe care îl pretind, la fel cum eu nu sunt cititorul ideal pe care autorii cărților care nu îmi plac și l-ar dori.
Treptat, am început să simt nevoia de a scrie și m-a motivat din ce în ce mai mult stilul necizelat și infantil al frazei mele, substanța fără substanță a rândurilor mele și plăcerea nebună care se infiltra în mine odată cu sentimentele și esențele tari care mă izbeau hipnotic odată ce intram și ieșeam din ce în ce mai des cu brațele pline de cărți din librărie, conștientă de tinerețea mea și de timpul care eclipsează.
Întâi de toate, nu atinge acele. În al doilea rând, stăpânește-ți mânia. În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îți va străpunge pielea, oasele ți se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăși. – Mathias Malzieu, Mecanica inimii.
Trebuie să recunosc că, atunci când citesc, mă îndrăgostesc de fiecare dată de cartea pe care o țin în mâini. Se poate că, în acel răstimp de contopire, de alungare a spațiului, a aerului dintre două trupuri, de rugăciune către fluturi și apusuri și somnuri lungi pe care nu mai apuc să le dorm, o tânără se dezechilibrează timid, învață pașii unui dans de fiecare dată nou, sub o amețeală, sub o vrajă sub care fluturele din borcan uită de fiecare dată să zboare. Sentimente se scufundă între aripile lui colorate care mor brusc și ireversibil, când ultima copertă a cărții a căzut.
Acum, întâlnirea cu Alecartul. Care nu a fost premeditată, dar nici accidentală. Nu m-am apropiat de această revistă din nevoia de a publica, ci din cea de a scrie și diferența dintre cele două este, pentru mine, una evidentă și asumată.
Mi-am dorit însă, ca paginile frământate ale caietelor mele să mai fie citite și de alții și am descoperit bucuria conștiinței de a fi citit , până și doar de părinți și de profesorul de literatură. Alecartul a devenit pentru mine, într-un timp surprinzător de scurt, un reper al calității scrisului, al manifestărilor estetice contemporane aduse aproape de tineri. Am ajuns, în câteva luni, să simt că aparțin acestui spațiu de afirmare, că am și eu atâtea să mai spun, că reușim, și reușim frumos, mândrindu-ne, să putem dilata timpul. Sau, măcar, să-l ținem prizonier. Îmi asum răspunderi, printre care cea mai importantă e cea de a fi diferită, de a învăța arta contrazicerilor și a revoltelor decente (deși admit că mintea mi se golește de rațiuni, de responsabilități, apartenențe și logici atunci când scriu), arta de a sparge sticla. Chiar dacă cioburile rămân haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile…
Însă Alecartul este cea mai frumoasă și mai sinceră imoralitate cu care m-am confruntat până acum.
*Editorialul numărului 17 al revistei „Alecart”.
**Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, este noul redactor-șef adjunct „Alecart”. Începând cu numărul 17, ce va apărea curând, revista aduce la un loc o altă generație, mai tânără.
