Alecart. Noi nu ne subestimăm cititorii

Alecart nu e o revistă care să îndemne la frondă pur şi simplu, care să îndemne la chiulangeală şi nonconformism, la libertinism (libertarianismul nu ne deranjează defel), e o revistă care indeamnă la cultură, o revistă care, înţelegând că se poate trăi fără Marquez şi Bach, afirmă că lumea ar fi fost prea săracă aşa. E o revistă care îşi propune o identitate proprie născută din individualitatea, personalitatea, ambiţia, generozitatea, de credinţa în frumuseţe (care, nu-i aşa, va salva lumea) a celor care o scriu si a celor care o citesc, credinţa că posibilul există. E o revista care respectă şi încurajează libertatea de creaţie şi exprimare, cu singura rezervă legată de interzicerea calomniilor şi injuriilor, inclusiv sau cu deosebire asupra limbii române.

Nu ne subestimăm cititorii, nu ne protejăm profesorii, nu scriem ceea ce credem că o să placă, nu criticăm (numai) pozitiv, nu căutam senzaţionalul (Faulkner, Cheever, Oz au creat literatură superbă scriind despre un ţinut cât un timbru, despre suburbiile New York-ului sau despre un cartier din Jerusalem), nu scriem despre The tree of life că e un film grandios (menit să devină un film cult, când pare mai degrabă preţios şi prost, nu ne sfiim să spunem ca Melancholia era cel mai bun film de la Cannes 2011 (chiar dacă nu ne place ca imperturbabilul Lars s-a dat nazist) şi că trupul  impecabilei actriţe Kirsten Dunst era de atât de gingaş că trecea suspinând prin pereţi, nu spunem ca Ursul lui Chişu e amuzant când e un ratatouille nereuşit din legume mucegăite, nu spunem  ca Omul duplicat e o carte superbă, deşi îl ştim  pe Saramago ca  cel mai binevoitor dintre oameni şi poate cel mai important scriitor european al vremurilor noastre. Cum nu ne sfiim să spunem că, deşi citim cu religiozitate rubrica lui Pleşu din Dilema veche, nu toate articolele de la Nici aşa nici altminteri sunt geniale.

Scriem recenzii, critică de film, realizăm interviuri aşa cum ne ajută talentul şi imaginaţia şi muza şi respirarea noastră. Nuanţăm laudele până la  a le face abia perceptibile, dar nu ne oprim din a critica patetismele, savarinele si baclavalele de limbaj. Nu ne place să fim lipicioşi, nu înţelegem conceptul de glossy. Criticăm textele din numerele anterioare chiar dacă, sau mai abitir, pe acele ai căror autori sunt de obicei impecabili.

Iar când scriem ficţiune, uităm că suntem elevi sau profesori sau orice altă categorie de intelectuali sau profesionişti, nu dăm (şi nu primim) sfaturi, nu oferim reţete, nu stabilim canoane, nu ne temem de consecinţe, ne apără avocaţii noştri, ne judecă prietenii,  ficţionăm, pamfletăm, colportăm zvonuri si facem literatură, critică si artă. Ne exercităm dreptul la liberă exprimare de exprimare având grijă ca libertatea pumnilor noştri sa nu afecteze (grav) năzuinţa spre înălţimi a nasurilor domniilor voastre.

Am stat în cumpănă, la alegerea cuvintelor de final, dacă să fie din Borges sau din Hotărârea Curţii Supreme a Statelor Unite în  cauza People vs. Larry Flynt. Iată-le:„At the heart of the First Amendment is the recognition of the fundamental importance of the free flow of ideas. Freedom to speak one’s mind is not only an aspect of individual libert, but essential to the quest for truth and the vitality of society as a whole. In the world of debate about public affairs many things done with motives that are less than admirable are nonetheless protected by the First  Amendment.”

Foto : Izabela Pavel

Filed under: Opinii

Secțiunea de comentarii este indisponibilă