Dacă ar trebui să aleg o singură carte care să sintetizeze nu doar un traiect al cititorului în 2014, ci și al coordonatorului Alecart, aș spune fără să ezit Detectivii sălbatici. O alegere ușor riscantă (sau pedantă ar spune unii) în contextul în care numele lui Roberto Bolaño dă bine, proza sa – de ceva timp tradusă parțial și în română – se citește, e invocată, discutată, în fine, devine o lectură obligatorie în anumite cercuri sau cel puțin o referință culturală.
Dincolo de această realitate, Bolaño e cu adevărat un scriitor de forță, cu o proză marcată deopotrivă de un fior de nebunie și de gratuitate, un scriitor care nu propune, ci instituie o lume. Iar Detectivii sălbatici o carte care dă dependență, un roman total (dacă sintagma nu ar fi atât de devalorizată), al unui mod de a te situa în lume și al unei lumi în aceeași măsură, al unui timp precis configurat istoric și al unei geografii care se dilată permanent fără însă a-și pierde coordonatele prime, metamorfozându-se doar, schimbându-și fațetele, în același timp, latino-americană și universală. Un paradoxal amestec de realism dur și poezie, de desuetudine și nălucire, de problematizare și plăcere de a te situa dincolo, de a testa limitele vieții și ale scriiturii, cu personaje mai reale decât oamenii din imediata apropiere, personaje care își urmează visele sau se năruie sub povara acestora, umbre vagabondând pe străzile unui DF aproape fantomatic, dar pe deplin real, vieți distruse de nebunia politică, de droguri, sex, mizerie sau pur și simplu de banalitate, de greutatea unui rol prea bine jucat, de fisurile interioare, de o dragoste trăită, dar neconsumată, de o despărțire fără sens, de o revoluție, de o tristețe, de o întâmplare la care au fost martori și care nu se poate uita, de atrocitate sau pur și simplu de întâmplare.
Cu o construcție pe deplin riguroasă și în același timp evanescentă, profund poetică, Detectivii sălbatici te poartă printr-un Mexic al viselor și al poeziei, al încercării de a supraviețui, în căutarea Cesáreei Tinajero într-o Impala acoperită de praful deșertului, în care Arturo Belano și Ulises Lima trăiesc nebunia re-cunoașterii și recuperării esenței poeziei alături de un adolescent fascinat de cei doi real visceraliști – poet la rându-i și vagabond năuc – și de frumoasa Lupe – o prostituată urmărită de peștele de care încearcă să fugă. O călătorie care nu se poate termina decât în moarte, o călătorie care nu se poate termina altfel decât printr-o altă aventură, de data aceasta prin viață. Și cu fiecare nouă călătorie, cele două personaje, chilianul Arturo Belano și mexicanul Ulises Lima, devin din ce în ce mai fantomatici, mai pierduți prin lumea cea mare căreia nici măcar nu-i caută un sens, ci doar o caută, îi testează (și își testează limitele), o asumă pentru a se dizolva în experiențele multiple pe care le trăiesc. Pentru unii Poeți, pentru alții bieți nebuni nefericiți, pentru o parte dintre cei cu care ajung să-și intersecteze parțial destinele doar niște vânzători de droguri urmăriți pentru a fi uciși, pentru alții, niște ratați smintiți, cei doi colindă Europa și America Latină, se reîntorc în Mexic sau pleacă în urmărirea unei foste iubiri în Israel, cunosc revoluțiile africane și toate –ismele modernității, nicăieri străini și nicăieri acasă, urmându-și drumul fără a avea vreo țintă, abia regăsindu-se uneori pentru ca apoi să se piardă din nou, legând prietenii sau pur și simplu trăind iluzia că ceea ce li se întâmplă este real, profund, necesar sau, dimpotrivă, total aleatoriu.
Poezia și real visceralismul sunt categoric un pretext, dar, în același timp, ele devin un manifest al unui mod de a trăi și de a fi fără a-ți refuza nimic, o atmosferă și o amprentă a unei lumi care, indiferent dacă a existat sau nu, ar fi putut exista și asta e tot ce contează. Dintr-o altă perspectivă, poezia e ceea ce infuzează și dă nota caracteristică a stilului lui Bolaño, o poezie care nu refuză tandrețea și cruzimea, nălucirea și decrepitudinea, boala și omniprezența morții, dar dincolo de care se află mereu umbra unei frumuseți absolute.
P. S. Bolaño a fost invocat nu doar la prima „Întâlnire Alecart” la Filit 2014 de către Simona Sora și Marin Mălaicu Hondrari, ci, în contexte diferite, de aproape toți scriitorii pe care i-am avut invitați, în pledoarii nu atât pentru literatura scriitorului chilian, cât pentru o situare autentică în lume ce poate avea ca punct de plecare universul deopotrivă livresc și profund uman al acestuia. Cu Bolaño și Detectivii lui sălbatici alecartienii s-au întâlnit într-o recenzie semnată de Tudor Berbinschi (de la care am împrumutat cartea) în numărul 12 al revistei și pe parcursul discuțiilor despre romanele Întâlnirea și Lunetistul, dar niciodată nu e prea mult pentru o nouă și proaspătă descoperire a universului obsesional bolañan, pentru ceea ce însuși autorul numește „o scrisoare de dragoste adresată generației mele”. „Scrisoare” cu care deschidem aventura prezentărilor de carte/spectacol din 2015 în ultimele zile ale anului 2014.
Alecart pe urmele lui Bolaño în căutarea Detectivilor sălbatici
