Când s-au făcut de zece numere „ALECART” nu ştiu, deşi au trecut cinci ani de la prima apariţie a acestei reviste? Este un moment aniversar şi conform tradiţiei se apelează la superlative care generează schimburi (ne)convenţionale de zâmbete sau de strângeri de mână. Dar oare nu ne-am săturat de genul ăsta de abordare în care … felicitările, masa şi dansul ţin loc de păreri argumentate? Nu de alta, dar eu cred că nivelul la care a ajuns această publicaţie impune de ceva vreme o anumită atitudine din partea celor ce „îndrăznesc” să-şi spună părerea în legătură cu aceasta fie că sunt redactori, colaboratori sau simpli cititori.
Am urmărit îndeaproape şi îndeajuns de atent „fenomenul ALECART” încă de la apariţia sa şi am încercat să-mi explic succesul pe care l-a înregistrat acesta într-un interval atât de scurt. Ca de obicei, ca să nu greşesc, am apelat la ştiinţa care-mi este cea mai apropiată, matematica, cea care mă ajută de fiecare dată să fac lumină în mai toate situaţiile din jurul meu pe care încerc să le înţeleg. Recunosc însă că am fost provocat de o întrebare adresată cu prilejul lansării numărului 9 al revistei de către unul dintre inimoşii coordonatori ai acestei reviste: „Care ar fi diferenţa dintre o formulă matematică şi formula … Alecart?” Această întrebare a generat un răspuns rapid, nepremeditat : O formulă matematică trebuie să traveseze drumul de multe ori destul de lung al abstractului pentru a o regăsi în concret în vreme ce „formula Alecart” şi-a dovedit aplicabilitatea practică imediat prin succesul ce a transformat-o într-un fenomen cultural.
De aici a început analiza mea, realizând că „ALECART” e mai mult decât o formulă. E o idee mi-am zis atunci, o idee bună, venită la momentul potrivit unor persoane potrivite. Dar şi aşa era prea puţin, câte idei bune nu sfârşesc înainte de vreme? Şi pentru că mă pregăteam de lansarea Alecart nr. 9 aveam în mână, ca de fiecare dată în preajma unui astfel de eveniment, revista pe care o răsfoiam pentru a doua oară dorind să o înţeleg, să o simt, pentru că la a doua lectură mi-am format acest obicei de a căuta un sens, un fel de „suflet” al revistei, în orice caz ceva viu care dă sens existenţei acelui număr dincolo de o colecţie reuşită de texte şi grafică. Şi iată ce găsesc: „Cel ce înţelege o idee nu e nici la jumătatea drumului spre adevărata credinţă, ideea trebuie absorbită, trebuie să devină una cu tine, să modifice structura ta internă, trebuie să pregătească o revoluţie în tine, până la momentul când aceasta va fi posibilă, şi atunci toată fiinţa ta se va angrena în vâltoarea schimbării.” – Raluca Anisie, „Un alt fel de revoluţie”.
Îi mulţumesc Ralucăi pentru că m-a ajutat să ating bucuria de a găsi explicaţia cu privire la dezvoltarea atât de naturală şi de viguroasă a tot ce înseamnă în cele din urmă „mişcarea ALECART”. Aşadar, dragilor, avem în faţa noastră o structură puternică, stabilă, atent construită şi care va fi un reper în viitor pentru că respectă toate caracteristicile unui model matematic. În linii mari, am să spun că un astfel de model trebuie să conţină un set de axiome, suficiente exemple, o serie de teoreme, un set de formule şi lucru esenţial nu trebuie să intre în contradicţie cu alte modele deja existente.
În cele ce urmează voi încerca să argumentez existenţa unei astfel de structuri matematice în modul de organizare şi de manifestare a „curentului ALECART”. Axiomele sunt uşor de identificat în editorialele revistei iar exemplele sunt furnizate imediat.
Axioma 1: „Nu ne interesează să promovăm false valori, să întărim orgolii, ci să propunem modele colegilor noştri, să învăţăm să discutăm liber şi argumentat pe marginea fenomenului cultural contemporan.” (Alecart, Nr. 1), iar exemplele nu au întârziat să apară: Matei Vişniec, Angelo Mitchievici, Dan Lungu, Corneliu Porumboiu, Daniel Cristea Enache, Elvira Sorohan, Cătălin Dorian Florescu, Lucian dan Teodorovici.
Axioma 2: „Să câştigăm încrederea tinerilor că pot şi au voie – au dreptul, de fapt – de a face din gândurile lor rândurile unei reviste fără a se teme că cineva le va impune o direcţie de interpretare.” (Alecart, Nr. 3). În acest sens au apărut cele trei redacţii de comandă ale revistei care şi-au recrutat ulterior colaboratorii: Colegiul Naţional de Artă „O.Băncilă” reprezentat prin: Maria Rădeanu, Adriana Rotaru, Iuliana Alecu, Horia Ţundrea, Vlad Ţundrea, Izabela Pavel, Astrid Băgireanu, Ştefania Dumbravă, Ecaterina Reus, Larissa Danilov, Oana Bălan, Andreea Dragu, Oana Arsenoi; Colegiul Naţional prin elevii săi Anais Colibaba, Anna Bărbulescu, Radiana Arghiropol, Ioana Lionte, Tudor Giurgică, Raluca Anisie şi, evident, partenerul sucevean al acestui proiect: Colegiul „Petru Rareş” cu ai săi elevi: Clara Căşuneanu, Ana-Maria Lupaşcu, Deniz Otay, Sabine-Marie Ţăranu, Dimitriţa Roşioru, Adela Căşuneanu.
Axioma 3: „ALECART … un proiect sub a cărui copertă ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea. În cele din urmă fiecare este prins, de aceea nimeni nu pleacă din Alecart odată intrat în joc.” (Alecart, Nr. 5). Câtă dreptate avea editorialistul atunci când postula acest lucru, mărturie stau colaborările permanente ale unor foşti elevi, actuali studenţi în îndepărtate colţuri ale planetei: Tudor Giurgică (SUA), Anca Covaliu (Begia), Maria Rădeanu (Anglia), Anais Colibaba (Germania), Astrid Băgireanu (Scoţia), Raluca Anisie (Anglia), Ioana Lionte (Iaşi), Ecaterina Reus (Danemarca). În acelaşi timp, „jocul” propus de această revistă i-a atras şi i-a menţinut în postură de colaboratori pe „oamenii mari”, intelectuali cu diferite specializări de bază împărtăşind însă plăcerea comună a lecturilor de calitate: Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Daniel Şandru,Victor Vaşuta, Liana Vrăjitoru, Marius Galan, Dragoş Cojocaru, Septimiu Panainte, Angelo Mitchievici şi subsemnatul.
Axioma 4: „ … nu dăm (şi nu primim) sfaturi, nu oferim reţete, nu stabilim canoane, nu ne temem de consecinţe, ne apără avocaţii noştri, ne judecă prietenii, ficţionăm, pamfletăm, colportăm zvonuri şi facem literatură, critică şi artă” (Alecart, Nr. 6). „Voi vă permiteţi cam multe”, au spus unii, dar au înţeles repede că erau în eroare, iar completarea editorialistului, dacă mai era necesară a lămurit orice suspiciune: „Singurul lucru pe care-l impunem sunt limitele venite din bunul simţ, din bunul gust, din bunul gând”. (Alecart, Nr. 3). Aşadar, acesta e secretul succesului acestei reviste, rostit simplu, instinctiv, fără premeditare: „bunul gând”, cel ce nu poate fi pus la îndoială atunci când e rostit ca parte a unei axiome.
Când sistemul axiomatic este pus la punct modelul matematic se dezvoltă prin enunţuri ce în funcţie de complexitatea lor se pot ridica la statutul de teoreme. Identificăm fără prea mare efort astfel de compoziţii cu demonstraţie imediată.
Teorema 1: „Nu ne subestimăm cititorii. Nu ne protejăm profesorii.” (Alecart, Nr. 7). Valabilitatea acestui enunţ este probată de calitatea textelor publicate în revistă, apreciate de critica de specialitate.
Teorema 2: „ Ca să înţelegi „Alecartul” ca atare, instrucţiunile sunt simple: nu poţi să scrii despre „Artistul” fără să fi văzut Fellini, nu poţi să-l citeşti pe Coetzee fără să treci prin Dostoievschi şi Faulkner şi, mai ales, nu poţi să fii olimpic fără să publici un rând!” (Alecart, Nr. 8). Demonstraţia ultimei afirmaţii din enunţul de mai sus e legată de numele unor olimpici importanţi în perioada lor şcolară cu articole publicate constant în paginile revistei: Horia Ţundrea, Anais Colibaba, Tudor Giurgică, Ecaterina Reus, Astrid Băgireanu, Clara Cășuneanu.
Următorul enunţ propune o paralelă între părerile a doi dascăli, magistru şi discipol reuniţi peste timp de această revistă în calitate de colaboratori. Două afirmaţii cu sâmbure comun, moştenirea care se transmite peste generaţii, „neuitarea” , poate acel „gând bun” de care se făcea vorbire mai devreme .
Teorema 3: a) „ … bogăţia neuitării, cea mai importantă dintre toate” (Prof. Gheorghe Cârstian – „Despre profit cu dragoste”, Alecart Nr. 6)
b) „ … absolventul meu nu uită, chiar dacă se uită în spate, să ştie de unde a plecat. Sau de unde n-a mai plecat. Fie că revine în piese de teatru, în schiţe de arhitectură, în articole itinerante din „Itinerarii”, fie că aduce un „impact social” printr-o întâmplare, o experienţă sau o idee, fie că e în mijlocul unei dezbateri, al unei cărţi netraduse la noi, fie scrie mailuri mai lungi sau scurte, absolventul meu nu stă pe loc” (Prof. Emil Munteanu – „Ce-mi rămâne în urma absolventului?”, Alecart, Nr. 9)
Cum era de aşteptat teorema de mai sus se bucură de mai multe demonstraţii, mărturie stând corespondenţele recente ale proaspeţilor absolvenţi: Astrid Băgireanu („Băncilă”),Ana Maria Lupaşcu(CNPR), Elisabeta Maruseac (CNPR), Ioana Lionte (Naţional), Laura Dianu („Băncilă”), Vlad Ţundrea („Băncilă”), Clara Căşuneanu (CNPR), Ina Mitu (Naţional), Anais Colibaba (Naţional), Raluca Anisie (Naţional), Izabela Pavel („Băncilă”), Anca Covaliu („Alecsandri”), Ecaterina Reus („Băncilă”). Am ales, pentru exemplificare, demonstraţia care mi se pare a fi cea mai directă şi care m-a impresionat cel mai mult: „Eu bineânţeles, scriu pentru „Alecart” tot pe brânci, în pauze, pe unde apuc, cu gândul la prietenii de acasă şi la Iaşi” (Astrid Băgireanu, absolventă „Băncilă”, studentă în Scoţia – Alecart, Nr. 9).
Referindu-ne la formule, pentru că un model matematic reuşit se bazează pe astfel de construcţii, putem spune că în „Alecart” s-au rulat formule de echipă editorială şi de conţinut editorial, s-au încercat diverse formule de lansare, gazde fiind pe rând liceul „Alecsandri”, colegiile „Băncilă”, Naţional şi „Petru Rareş” sau Universitatea „Petre Andrei”. Au fost de asemenea diverse formule de colaborare: Euroed, Rotary, Centrul Cultural Francez, Universitatea „Petre Andrei”. Sunt convins că şi pe viitor vor fi încercate diverse formule, ca expresie a unor idei ale celor din interior, dar şi din afară. Ideile bune, „găndul bun”, aparţin în exclusivitate celor luminaţi, reprezintă de cele mai multe ori liniştea de după furtună. Obligaţia lor este să le facă accesibile şi celorlaţi, pentru a le transforma ulterior în formule, care, gândite împreună, dau viaţă „proiectului Alecart”, îi dau aplicabilitate imediată, lucru deosebit de important pentru un model matematic.
Toată demonstraţia mea de până acum ar putea să fie pusă sub semnul întrebării dacă ar fi încălcat un principiu obligatoriu în cazul construcţiei unui nou model matematic, compatibilitatea cu modele similare deja existente. Şi pentru ca lucrurile să meargă bine până la capăt, iată ce găsesc:
„Revista Alecart reprezintă unul dintre cele mai serioase şi mai bine coordonate proiecte ale liceenilor români” (Observator Cultural, 574, mai 2011)
„Revista te plasează într-o actualitate vivantă, surprinsă cu un nerv critic remarcabil. Proiectul acestei reviste este eclectic într-un mod armonios” (România Literară, 21, 2010).
Ce aş putea să vă doresc, vouă celor apropiaţi de „Alecart” sau vouă celor ce abia l-aţi descoperit, să vă bucuraţi de această idee, de această formulă, de acest model matematic şi să încercaţi să-l citiţi şi să-l priviţi de fiecare dată altfel. Nici nu ştiţi ce surprize puteţi avea!
Marius Pașa este Lector univ.dr. – Departamentul de Matematică, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”- Iași, membru în Colegiul de Onoare Alecart.
