La început a fost întuneric, dar mai apoi nici lumină n-a fost – așa arăta primul draft al editorialului ce urmează, o „parabolă” blegită a îndreptării sinelui spre lumină. Între timp am realizat că: unu, nu sunt un „meșteșugar al cuvintelor” sau vreun artist obscur ce se hrănește dintr-un ego nemăsurat și doi, nimeni nu merge conștient spre lumină, ci e ghidat de niște instincte primare (vezi fluturii de noapte). În fine, să revenim la lucrurile cu adevărat serioase. ALECART e la numărul 18 și vine din urmă o „nouă generație”, căci seria mea și-a jucat cartea. E un moment ciudat acesta de tranziție, ca atunci când se înserează și totuși mai e nevoie de lumină în casă, așa că mai aprinzi un bec (ca să păstrez măcar ceva din ideea inițială!). O stranietate o continuității lucrurilor. Te simți dator ca „experimentat” să „ajuți”, însă nu știi dacă nu cumva poți răni prin ajutorul tău. Ești „din sistem”, un viciat sau un rebel, și ești încă prea aproape de lucruri pentru a înțelege pe deplin ce s-a lipit și ce se potrivește. Un neajuns obișnuit al perspectivei.
„Din interior”, deci, nu se vede limpede cu ce se iese din istoria recentă. Ai, părerea mea, mult prea multe povești de spus – pentru că probabil una dintre chestiile cele mai importante în perioada asta o reprezintă întâlnirile. De orice tip. E o vârstă a experiențelor și a experimentelor în fond, de aceea întâlnirile valorează atât de mult. Oriunde, cu oricine sau cu orice are loc o întâlnire: de la profesori, colegi, prieteni, Radu Paraschivescu, Marin-Mălaicu Hondrari, Gabriela Adameșteanu, (insert om de cultură, artist sau absolvent invitat la ALECART) ș.a. până la Un roman natural al lui Gospodinov, Unu+Unu de la TNI, Bacalaureatul total sau Despărțirea de copilărie, poezia celor de Suceava etc. , orice aspect neînsemnat (sau nu) îți pică în mână sau îți apare în față – aceea e o întâlnire. Un tête-à-tête cu o idee de fapt. Un loc de joacă cu gândul, căci timpul acum are răbdare, iar ALECART, dincolo de proiectul propriu-zis, e un mediu „controlat” al întâlnirilor culturale (cel puțin!). Un antrenament cu „spiritul liber și mintea deschisă”, de a lua atitudine și de a întâlni. E o formă de cultivare, la urma urmei, a curiozității vârstei și a polemicii născute din pasiune – o mică parte a sandbox-ului vieții în preuniversitar. Trebuie ieșit însă cumva din coma de banalitate cronică pe care o implică un astfel de discurs */r/cringe*.
Da, într-adevăr, perioada aceasta presupune primul contact al tânărului cu lumea și formarea sa (știu că e un clișeu, însă conține un mic adevăr), dar în definitiv, sincer, nu cred că e o etapă de sine stătătoare ce merită analizată cu amănuntul, comemorată sau elogiată. E o tranziție, dar de altă natură: de la timpul răbdător al copilăriei sau al adolescenței la maturitatea timpului societății – un Usain Bolt ce la fiecare câțiva ani mai doboară câte un record la viteză. O acomodare la lume. De aici pleacă totul și, mai mult, aici se întoarce totul. Aici, în timpul acesta, vor rămâne lucrurile tale pentru alții. Poate nu în prezent sau nu conștient, dar la un moment dat ceea ce iese din tine se va întâlni cu altul și asta contează. Deocamdată, așa cum văd eu lucrurile, pentru noi timpul și lumea au un singur sens: de acum, înainte. E o mare antinomie aici: tu-lume-întâlniri-timp – contradicția ontologică tipică a unităților echivalente.
Ca să închei în spirit românesc, răgazul cu gândul nu e de prisos, iar principiul lose yourself (…) the moment you own it e adevărat și în cazul de față, căci în fiecare experiență trebuie investit până la urmă și vârsta impune mediul propice experimentului. E o economie simplă a optimului poate – ieși pe plus dacă fructifici calculat. Esențialul – ceea ce rămâne sau poate rămâne în urma ta mai târziu, nu cu ceea rămâi – e privit rar și aici e nevoie în schimb de focusare. Înăuntru și-n afară. Undeva la mijloc însă e bucuria aceasta de a fi tu însuți, de a sădi și de a cultiva idei, iar ALECART, fie că vreau sau nu, face parte din asta – o poveste continuă a multiplelor ipostaze și, pentru absolventul de mâine-poimâine, a întâlnirilor.
*Tudor Berbinschi este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași, de trei ani conduce revista „Alecart” și coordonează „Întâlnirile Alecart”. Numărul 18, care va să vină în câteva zile, este ultimul număr în care Tudor va participa la acest proiect în calitate de redactor-șef. Începând din toamnă, studentul Tudor Berbinschi va coordona proiectul „Alecart” în postura de ArtDirector.
